şi preşedintele AAFR artistul fotograf Ştefan Tóth A.FIAP. Au fost prezenți reprezentanţi ai Direcţiei culturale a Ministerul Afacerilor Externe ale României, atașați diplomatici ai Ambasadelor Ucrainei, Poloniei şi Ungariei si reprezentanți ai mai multor fotocluburi din tara.
Guvernatorul BNR a salutat iniţiativa AAFR de a organiza acest eveniment la sediul Băncii si a prezentat noua moneda emisă de BNR (la propunerea AAFR), dedicată primului artist fotograf din România, Carol Pop de Szathmari iar ministrul Culturii Kelemen Hunor i-a felicitat pe autorii acestui amplu proiect. La rândul său preşedintele AAFR a înmânat Guvernatorului Băncii şi ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cu ocazia aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Szathmári Pap Károly - Carol Pop de Szathmári, câte o medalie jubiliară emisă de AAFR.
In cadrul simpozionului științific care a urmat, criticul de artă dr. Ramona Novicov a prezentat comunicarea intitulată „Carol Pop de Szathmari contemporanul nostru” iar Eugen Negrea, vicepreşedintele AAFR a subliniat „Caracterul european al lui Carol Pop de Szathmari”.
După ce au vizionat expoziţia realizată din lucrările digitalizate ale artistului fotograf sărbătorit si fotografii originale (aflate în posesia colecţionarilor particulari), cei prezenți au luat parte la un cocktail oferit de Guvernatorul BNR. Expoziţia Szathmári Pap Károly - Carol Pop de Szathmári va rămâne deschisă până la sfârşitul anului.(Asociaţia Artiştilor Fotografi din România )
****************************************************************************************
Caracterul european al operei lui Carol Pop de Szathamari
Sunt copleşit şi onorat, deopotrivă, să mă aflu aici în faţa dumneavoastră, în această clădire care, prin strădania celor care lucrează aici este, de mai bine de 130 de ani, garanţia stabilităţii şi credibilităţii României. Pentru această ocazie, unică pentru cei mai multi dintre colegii fotografi prezenţi în sală, vă mulţumesc foarte mult, domnule guvernator Isărescu.
Tot unic este şi prilejul pentru care ne aflăm aici şi anume sărbătorirea a 200 de ani de la naşterea primului artist fotograf al României, Carol Pop de Szathmari. Ziua sa de nastere, 11 ianuarie, a fost consfiinţită prin HG 458/05.05.2010 drept Ziua artei fotografice din România, document pe care se află semnătura domnului ministru Kelemen Hunor.
Unei asemenea decizii de mare responsabilitate şi rezonanţă pentru istoria artelor vizuale din România, Asociaţia Artiştilor Fotografi din România i-a răspuns prin organizarea Festivalului Luna Fotografiei din România, manifestare de amploare şi la care participă artiştii fotografi din toatele zonele geografice ale României. Pentru a avea o valoare cuantificabilă a acestui demers artistic, menţionez că în acest an, au fost organizate aproximativ 50 de saloane şi expoziţii personale sau de grup nu numai în România ci şi în Ungaria, Israel, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina. Iar acest uriaş efort organizatoric a fost posibil în primul rând prin devotata implicare a celor 52 de fotocluburi existente azi în ţară. Implicare ce se doreşte a fi un necesar gest de apreciere faţă de artistul fotograf Carol Pop de Szathmari, cel care, pentru noi, iubitorii fotografiei, este reperul la care care ne raportăm atunci când ne socotim artişti fotografi.
Dar nu doar temeinica educaţie artistică şi realizările fotografice ale ilustrului nostru precursor sunt motivul admiraţiei noastre, ci dimensiunea europeană a operei sale.
Carol Pop de Szathmari s-a născut la Cluj, la 11 ianuarie 1812 şi se consideră că strămoşii săi erau de loc de prin partea Sătmarului dar nici la ora actuală nu se ştie cu certitudine dacă la origine ei erau români sau maghiari. Amănunt însă nesemnificativ pentru un artist care, deşi avea cetaţenie austrică, a preferat să trăiască cea mai mare parte a vieţii sale în Bucureşti. Iar decizia sa, poate surprinzătoare pentru acele vremuri, este urmarea firească a statutului social asumat de Szathmari şi anume acela de cetaţean european.
Dovadă că tânărul Carol Pop nu-şi bătea capul cu dilema naţionalităţii sale este idila sa cu o frumoasă româncă de care s-a îndrăgostit pînă peste cap. O chema Mariţica Văcărescu şi avea să ajungă soţia lui Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Ţării Româneşti.
După ce a absolvit cursurile Colegiului Reformat din Cluj, Carol Pop a fost îndemnat să aprofundeze studiul teologiei; rigiditatea unei asemenea îndeletniciri se pare că nu-i convenea unui tânăr înzestrat cu o uimitoare aptitudine de a acumula rapid cunoştinte dintre cele mai diverse. Pregătirea sa umanistă şi pasiunea pentru călătorii i-au marcat anii tinereţii atunci când, în 1834, s-a indreptat spre Viena pentru a-şi cizela talentul de desenator şi pictor. A avut astfel prilejul să studieze cu mari maestri ai vremii de la care a deprins nu doar tehnica desenului şi a picturii, ci şi arta de a judeca valoarea detaliului în contextul unui tot unitar. Grija pentru amănunt, pentru detaliul aparent nesemnificativ se va regăsi fără excepţie în viitoarele sale lucrări fotografice.
Experienţa artistică vieneză nu-l mulţumeşte pe deplin astfel că drumurile sale se îndreaptă spre Paris, dar nu înainte de a se opri la Roma şi Florenţa unde vizitează muzee de artă şi face copii după Rafael, Tizian, Rubens şi alţi pictori celebri. Este perioada în care se face diferenţa între, pe de o parte, viitorul artist fotograf de talie europeană Carol Pop de Szathmari, măiastru stăpân al jocului de lumini şi contraste şi expert în a evalua estetic o secventă de viaţă iar pe de altă parte între fotografii care nu vor trece niciodată de stadiul unui mediocru laborant închistat în propria-i rutină.
Întors în ţară şi stabilit în Bucureşti, Carol Pop de Szathmari îşi exersează priceperea de a-şi negocia talentul artistic. Aşa se face că în 1840 este primit în cercurile aristocraţiei bucureştene şi numit pictor oficial la curtea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Noul său statut social, dublat de aprecierea unui larg public iubitor de artă, ar fi fost pentru orice artist un foarte bun motiv de a alegere un trai comod şi lipsit de griji în capitala Ţării Româneşti. Nu însă şi pentru Carol Pop de Szathmari pentru care dorinţa de a se afla in mijlocul evenimentelor ce se derulau cu repeziciune într-o Europă cuprinsă de febra schimbărilor revolutionare era mai puternică decât bunăstarea vieţii unui pictor de curte domnească.
Carol Pop de Szathmari a fost un pictor de anvergură europeană, vorbitor fluent de germană, franceză, engleză, italiană, portugheză, greacă şi turcă şi prieten apropiat al multor personalităţi politice sau artistice din marile capitale europene.
Euforia schimbărilor de pe bătrânul continent s-a resimţit şi în avalanşa descoperirilor înregistrate în domeniul ştiinţelor exacte. Descoperirea efectelor tiosulfatului de sodiu asupra halogenurii de argint şi proprietaţilor de agent de fixare ale hiposulfitului de sodiu a făcut posibilă apariţia fotografiei. Mai exact a daghereotipiei, procesul de captare a unei imagini pe un suport tratat cu un material fotosensibil. Primul pas era făcut dar rezultatele nu erau strălucite fie şi pentru că o expunere de circa 8 ore, în condiţiile unui cer perfect senin, nu era de acceptat într-o lume aflată în accelerată mişcare.
A trebuit să apară calotipia, invenţia lui Henry Fox Talbot, prin care, cu ajutorul unei suprafeţe de hârtie cu textură fină sensibilizată cu iodură de argint, se obţinea o imagine negativă dupa care se puteau obţine mai multe fotografii pozitive. Dacă imaginile realizate prin procedeul dagherotipiei excelau prin claritatea detaliilor, cele realizate prin calotipie erau mult mai soft, că să folosec un limbaj actual. Indiferent insă prin ce procedeu chimic erau captate imaginile, o nouă meserie îşi făcea apariţia şi anume cea de fotograf.
Spirit deschis ideiilor novatoare ce răsăreau pe scena europeană, Carol Pop de Szathmari a intuit cu remarcabilă claritate avantajele fotografiei. Prima sa fotografie, reprezentând un amoraş fără braţe a fost realizată pe o coală de hârtie peste care a aplicat o soluţie de argint fixată cu albuş de ou. Este o fotografie fără valenţe artistice dar cu o uriaşă încărcătură istorică datorată înscrisului de pe marginea ei. Traducerea din germană ar suna astfel: este prima mea fotografie pe care am făcut-o în luna noiembrie a anului 1848. Într-o interpretare mai generoasă, această notă ar putea fi considerată certificatul de naştere al artei fotografice româneşti.
Fericit că a deprins tehnica de a scrie cu lumină, Carol Pop de Szathmari adaugă lîngă semnătura de pictor şi pe cea de fotograf şi îşi deschide în Bucureşti un studio fotografic unde, de-a lungul câtorva ani, imortalizează chipuri de înstăriţi ai vremii dar şi oameni simpli, pentru care costul unui portret fotografic era însemnat, dar nu neapărat de neatins.
Aflându-ne în sediul Băncii Naţionale a Românei, îngăduiţi-mi o supoziţie legată de locaţia în care s-a aflat ultimul studio fotografic al lui Szthamari, amenajat la nivelul celor existente la Viena sau Paris şi în care lucrau în jur de 20 de angajaţi. Potrivit unor surse istorice, studioul se afla pe strada unde astăzi mai există o singură plăcuţă şi pe care scrie Ion Câmpineanu, om politic. Adică cel ce între 27 iulie 1880 şi 30 octombrie 1882 şi între 9 martie şi 25 noiembrie 1888 avea să fie primul guvernator al Băncii Naţionale a României.
Dacă azi realizarea unui portret fotografic înseamnă un exerciţiu de rutină, la începuturile fotografiei lucrurile erau cu totul altfel. Timpii lungi de expunere solicitau din plin imaginatia fotografului de portrete obligat să descopere tot felul de artificii pentru ca modelul fotografiat să stea nemiscat timp îndelungat. Din acest motiv, în fotografiile realizate în acea epocă subiectul stătea rezemat fie de un obiect de decor, fie pe un scaun în care capul îi era menţinut nemişcat cu ajutorul unui suport ascuns sub gulerul hainei.
Dar nu munca într-un studio fotografic era visul lui Szathmary, ci aventura de a surprinde locuri, chipuri şi evenimente noi. Participarea la Războiul Crimeii l-a adus pe Carol Pop de Szathmari pe culmile gloriei şi i-a conferit titlul de primul fotoreporter de război din lume. Clarvziunea sa l-a făcut să simtă importanţa istorică a conflictului la care era martor, astfel că a surprins cu o uluitoare imparţialitate imagini ale celor patru armate beligerante. Expediţia sa pe câmpul de război, între Silistra şi Olteniţa s-a concretizat cu o colecţie de fotografii excepţionale, în care apăreau chipuri de generali biruitori dar şi soldaţi căzuţi pe câmpul de luptă, cazemate distruse şi redute cucerite, învingători dar şi invinşi. Multiplicate şi adunate în minunate albume cu scoarţe de piele legate cu fir de aur, fotografiile au fost dăruite suveranilor ţărilor combatante din acel război ce a schimbat, doar vremelnic, destinul popoarelor din ţările est-europene.
Şi pentru a sublinia definitiv vocaţia sa de artist fotograf, Carol Pop de Szathmari a participat la Expoziţia Internatională de la Paris cu două albume în care a reunit fotografiile sale de război. Succesul de public a fost fulminant, cel putin aşa consemnau ziarele din acea perioadă.
Deoarece era un artist european, a început să-şi semneze lucrările cu numele Charles Szathmari, după cum o cerea moda vremii. Cu acest nume a semnat şi albumul făcut cadou principesei Elena Cuza şi în care erau strânse fotografii de ţărani îmbrăcaţi în port popular dar şi celebrele sale vederi panoramice asupra Bucureştilor. Doar Londra şi Paris erau capitalele europene care se putea mândri cu un “portret” fotografic” de asemenea amploare.
Destul de în vârstă şi cu vederea slăbită, Carol Pop de Szatmari participă la Războiul de Independenţă înregistrând imagini inedite ce vor fi apoi publicate în multe ziare europene.
O privire limpede asupra operei fotografice a lui Carol Pop de Szathmari developează imaginea unui artist vizual de mare anvergură ale cărui idei şi realizări deschideau noi orizonturi pentru arta fotografică. Folosirea celor mai moderne aparate de fotografiat, pe masură ce ele erau fabricate în diverse ateliere din toată lumea demonstrează atât interesul lui Pop de Szathmari pentru tot ce era nou, fie în domeniul artistic, fie în cel tehnic cât şi constanta sa preocupare pentru perfectionare.
Acest spirit cercetător şi deopotrivă iubitor de frumos este reperul la care noi, artiştii fotografi români trebuie să ne raportăm. Conducerea Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România şi-a propus să promoveze fotografia contemporană pornind tocmai de la exemplul oferit cu generozitate de ilustri artisti români pe care trebuie doar să-i înţelegem şi să-i respectăm cum se cuvine. Eugen Negrea vicepresedinte AAFR
Bucureşti, 1 martie 2012 Banca Naţională a României
*****************************************************************************************
Vernisajul Salonului Naţional al Tineretului
Miercuri, 29 februarie, artişti fotografi din Arad, Bistriţa, Braşov, Cernăuţi (Ucraina), Cluj Napoca, Galaţi, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Novi Sad (Serbia), Oradea, Săcele, Slatina, Szolnok (Ungaria) şi Tîrgu Mureş, invitaţi la festivităţile dedicate închiderii festive a Festivalului Naţional “Luna Fotografiei din România”, au avut parte de mai multe evenimente de excepţie.
Cu sprijinul noului Fotoclub “Clar de Bucureşti” ei au avut posibilitatea să participe la o deplasare de creaţie în centrul istoric al Capitalei şi să afle o serie de informaţii despre clădirile istorice prin bunăvoinţa artistul fotograf Petruţ-Cătălin Fudulu Art.AFR
În seara aceleasi zile, în holul cinematografului “Patria” din Capitală a fost vernisată ediţia a II-a a Salonului Naţional al Tineretului, organizat de Asociaţia Artiştilor Fotografi din România, în cadrul ediţiei a III-a a Festivalului Naţional cu participare internaţională “Luna Fotografiei din România”. În cadrul vernisajul a luat cuvântul preşedintele AAFR Ştefan Tóth A.FIAP, care a mulţumit tinerilor pentru participare, respectiv artistului fotograf Gabriel Boholţ, preşedintele Fotoclubului “Canderon 33”, pentru gestul său de a renuţa la expoziţia personală, care urma să aibă loc în spaţiul respectiv. Criticul de artă dr. Ramona Novicov a apreciat nivelul artistic al fotografiilor expuse după care directorul Salonului, artistul fotograf Claudiu Szabó E.FIAP, a înmânat laureaţilor plachetele şi medaliile AAFR.
Cu acestă ocazie preşedintele AAFR a înmânat şi unele premii şi distincţii obţinute de organizaţiile partenere şi de artiştii fotografi bucureşteni în cadrul ediţiei a III-a a Festivalului Naţional “Luna Fotografiei din România”. Astfel, preşedintelui Asociaţiei “Bucureştiul meu drag” Andrei Bârsan i-a fost înmânată medalia de bronz AAFR obţinuta la ediţia a III-a Salonul Naţional “Cupa Fotocluburilor” iar artistului fotograf Petruţ-Cătălin Fudulu diploma care atestă acordarea distincţiei Art.AAFR. În încheiere publicul prezent la vernisaj a participat la o recepţie neconvenţională oferită de Asociaţia Artiştilor Fotografi din România, în sala “3D Caffe Cinema”. Salonul va rămâne la dispoziţia publicului vizitator din Capitală până la sfârşitul lunii martie, intrarea fiind gratuită. (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) Data: 05 Mar 2012
************************************************************************
Carol Pop de Szathmári, contemporanul nostru
Titlul expunerii doreşte să sublinieze dimensiunea contemporană a atitudinii artistice şi civice a celui omagiat astazi, deci a modernitaţii ce caracterizează opera sa artistică. Amintesc ca termenul de « modernus » a fost folosit de umaniştii Renaşterii pentru a desemna omul recent, omul ce simte epoca în care trăieste ca fiind a sa, pe care o modelează « atunci şi acolo » prin trăirea ei la unison cu propria-i viaţă. “Copil al secolului” cum îl caracterizează Adrian Silvan Ionescu în cartea sa, « Artă şi document », (citându-l pe Alfred de Musset), « acest om plin de idei şi deschis către tot ce era nou şi avansat », a avut atitudinea unui adevărat « homo europaeus », a unui om ce a simţit traseele prin care pătrundea modernitatea în Europa secolului XIX. E simptomatic faptul că pictorul şi fotograful editează în 1860 « Illustraţiunea, Jurnal universal”, publicaţie care, chiar dacă cu o apariţie de scurtă durată, atestă vocaţia artistului fotograf de a conecta societatea în care trăia la ştirile de interes naţional şi internaţional. Vedem şi în această iniţiativă dimensiunea omului modern de a fi la zi şi de a informa promt, prin cuvânt şi imagine, despre evenimentele ce se petrec în lumea contemporană lui.
Dar Carol Pop de Szathmári nu este doar un pictor şi fotograf documentarist, deşi acestă dimensiune a personalităţii sale este foarte importantă. A fost, mai ales, un « copil al secolui romantic », al secolului care a crezut în eroi, care a creat eroi şi un cult al lor, şi i-a imortalizat în adevarul lor nu doar prin picturi sau sculpturi idealizante ci şi prin proba de foc a adevărului pe care o constituie fotografia. La acest capitol ardent, Carol Pop de Szatmári se înscrie, ca înaintemergător, pe linia unei excepţionale galerii de fotoreporteri de război, din care amintim, pro memoria, câteva nume de referinţă: Roger Fenton, Eddie Adams, Robert Capa, Kevin Carter (Pulitzer), James Natchwey, Gerda Taro, Lee Miller, Joe Rosenthal (Pulitzer), W. Eugene Smith, Nick Ut (Pulitzer), Tony Vaccaro. Aceste nume nu trebuie să obosim să ni le amintim, pentru că fotoreporterii au avut trăsăturile esenţiale ale adevăraţilor artişti: curajul, tehnica stăpânită şi dorinţa de a spune adevărul. Ca şi aceşti temerari pionieri ai celei mai riscante zone artistice, cea dintre dintre viaţă şi moarte, dintre victorie şi înfrângere, şi Carol Popp de Szatmári şi-a asumat un risc major în clipa în care a părăsit atelierul său confortabil şi traiul bun asigurat de statutul său oficial de « Pictor si Fotografu Inălţimii Sealle Carol I, Domnitorul Românilor, » şi şi-a amenajat studioul mobil pentru a merge pe front. Se ştie că valoarea unei acţiuni umane este dată de valoarea acelora la care ai renunţat în numele ei. Ori, la fel ca şi marele său contemporan Nicolae Grigorescu, şi Carol Popp de Szatmári a renunţat deliberat, chiar dacă temporar (dar cine ştie cât înseamnă acest temporar în vreme de război, mai ales) la confort, onoruri, vanităţi, delectări calofile, scenografii savante, saloane şi dulceata unui trai bun, pentru a merge alături de conaţionalii săi acolo unde se juca una dintre cele mai fierbinţi reprezentări ale timpului său. Medalia comemorativă bătută la Oradea în onoarea sa are încrisă pe reversul ei tocmai imaginea emblematică a artistului şi a studioului sau mobil cu care a mers pe front.
Cele amintite acum referitoare la participarea sa directă la război pune o lumină revelatoare asupra întregii sale dimensiuni artistice. Talentul dublat de un angajament moral, de o atitudine solidară în numele adevărului, riscul asumat în fapte, conferă adevăratul relief artistic unui creator şi unei opere.
Dar textul meu din această seară face referire în mod special la dimensiunea sa artistică. La viziunea sa de scenograf rafinat, de psiholog subtil, de artificier al unei lumi pe care dorea să o păstreze ca imagine reflectată prin intermediul sensibilităţii sale. Fotografiile sale de studio ne uimesc printr-un amestec savant între spiritul său critic obiectiv şi privirea sa plină de simpatie, curtoazie, amuzament, dar niciodată indiferentă, niciodată atinsă de platitudine, suficienţă sau superficialitate. Dar fotografia de studio, sau « de aparat », e doar un capitol - desigur, foarte important - al creaţiei sale. Pentru că, în adâncul sensibilităţii sale, Carol Pop de Szatmári era un aventurier, un călător neobosit, atras de farmecul lumilor noi, al aspectelor fugare, autentice, neconvenţionale ale lumii pe care o străbătea ca pe o vastă şi plină de neprevăzut scenă de teatru, în care unul dintre actori era el însuşi. Observator lucid al spectacolului exterior, excelent mânuitor al penelului, al acuarelei sau al aparatului de fotografiat, el se lăsa îmbătat de diversitatea şi farmecul târgurilor, cu surugii, lăutarii, ţăranii şi ţiganii lor, dar şi cu ruinele şi vestigiile unui Ev Mediu românesc impregnat de aromele Levantului, pe care spiritul romantic al « Revival » -urilor îl repunea în valoare ; se lăsa sedus de frumuseţea şăgalnică a fetelor, fie ele ţăranci sau domniţe, de prestanţa de erou romantic a cerchezilor şi a dorobanţilor, de superba demnitate a domnitorilor români, de tot ce putea înflăcăra spiritul unui om ataşat profund de valorile moderne ale veacului pe care îl traversa cu un ochi sensibil şi inteligent şi cu o conştiinţă trează. Asemeni contemporanului său Ion Codru Drăguşanu, celebrul « Peregrin Transilvan », şi Capol Pop de Szathmári era mereu animat de un neobosit dor de ducă, mereu îndrăgostit de neprevăzut, mereu privind lumea întreagă cu o senină simpatie peste barierele ei sociale sau naţionale, fără notele plicticoase ale moralizatorului, frecvente în epocă. In studioul său au fost imortalizaţi - cu aceeaşi artă desăvârşită de fotograf profesionist - şi domnitori, şi târgoveţi, şi personaje pitoreşti de la periferii sociale. Toţi fac parte din marele şi pestriţul spectacol al vieţii, din marele carusel al unui etern « Târg al Moşilor », din care frânturi semnificative, înnobilate prin arta fotografică, ni se restituie, iată, la fel de încărcate de farmec, peste timp.
Astfel, şi această atitudine echidistantă, relaxată, senin şi amuzat « transfrontalieră », de om european lipsit de crispări şi parti pris-uri, ni-l arată pe Carol Popp de Szatmári ca spirit contemporan nouă.
Revenind în atmosfera închisă a studioului său fotografic, remarcăm, dincolo de ştiinţa compoziţiei, de rafinamentul dozajului dintre întreg şi detalii, dincolo de dichisul scenografiilor, ştiinţa sa desăvârşită de magician al luminii. Personajele sale par atemporale pentru că nu aruncă umbre. Chipurile au o linişte şi o candoare excepţională datorită unui ecleraj foarte rafinat, subtil dozat, pe care doar un mare maestru scenograf, dublat de un bun regizor, o poate creea. Şi aceasta în condiţiile precare de acum o sută cincizeci de ani, în plin pionierat şi experiment al iluminatului artificial.
Personajele sunt însoţite de atribute semnificative, unele cu valore simbolică, altele doar cu valoare decorativă, dar bine aleasă, de recuzită care să personalizeze ambianţa. Unul din atributele simbolice la care artistul fotograf recurge cel mai frecvent, este sabia. Purtată cu eleganţă, ea amplifică ţinuta demnă a celor aflaţi sub arme. Pătrunse de căldură sunt cuplurile pe care militarii, cu prestanţa dată de medalii, epoleţi şi săbii, le fac alături de frumoasele şi credincioasele lor soaţe. Ele au aceeaşi demnitate a ţinutei, doar că toaletele sofisticate le conferă o graţie aparte. Nota de graţie este amplificată de prezenţa discretă a mobilierului de epocă în stil rococo sau neoclasic, după cum o cere nota generală a atitudinii sau a ambianţei. Nicăieri nu intilnim nicio stridenţă, nicio disonanţă. Pe masură ce rangul personajului portretizat creşte, şi scenografia primeşte inflexiuni monumentale, de inspiraţie eclectic - neoclasică. Spre exemplu, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este străjuit de o amplă draperie de brocart, desprinsă parcă din ambianţa secolului XVII. In ciuda ţinutei impozante, privirea sa e uşor piezişă, încărcată cu melancolia celor ce văd istoria dincolo de contingentul ei, melancolia celor care ştiu ceea ce privitorii lor nu vor şti, poate, niciodată. Este de reamintit faptul că acest luminat domnitor, printr-un decret emis la Salonul Artelor din 9 decembrie 1864, a recunoscut oficial fotografia ca artă, punând-o astfel pe piedestal alături de genurile artistice consacrate. Această recunoaştere vine, cu siguranţă, şi ca urmare a statutului demn pe care l-a conferit artei fotografice Carol Popp de Szathmári. Seriozitatea sa, angajamentul său moral şi talentul său artistic au condus la recunoşterea şi respectul noului gen artistic afirmat în a doua jumătate a secolui XIX prin opera exemplară a acestor minunaţi pionieri şi totodată maeştri ai fotografiei internaţionale. Din înalta lor galerie de « nemuritori » face parte şi Carol Pop de Szathmári, cel pe care îl omagiem în anul de graţie 2012 în cadrul prestigios al Băncii Naţionale a României.
Dr. Ramona Novicov
critic de artă
Data: 13 Mar 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu