Ascultă Online Radio Cernăuți

21 sept. 2021

IN MEMORIAM: GRIGORE CRIGAN

CU PLECAREA LUI GRIGORE CRIGAN, LA CERNĂUȚI SE SFÂRȘEȘTE O LUME ÎMPĂTIMITĂ DE MAGIA SCRISULUI
Poate exagerez, și e firesc un exces de bune și frumoase cuvinte când orice silabă pare

prea săracă pentru a exprima părerea de rău la plecarea unor oameni pe care i-am cunoscut, am lucrat împreună, împărtășind același devotament pentru cuvântul tipărit în paginile ”Zorilor Bucovinei”. Pentru Grigore Crigan, însă, scrisul n-a fost o pasiune, un fel de hobby alinător după pensionare, ci însăși viața sa. Mai ales, în ultimii ani se ținea de cărți și de scris ca de un dar dumnezeiesc, ce-i dădea sens existenței, îl ajuta să înfrunte suferințele trupești și sufletești. Și mai avea ceva rar întâlnit în anturajul oamenilor scrisului. Urmărea, citea cu atenție tot ce scriu confrații de condei, se bucura sincer de reușitele lor literare, nu se zgârcea să-i laude, să scrie pe unde se mai putea publica un cuvânt de apreciere. Bucurându-ne de aprecierile sale, din păcate, nu ne dădeam seama că și el așteapta să audă o părere sau să citească măcar câteva rânduri despre cărțile sale. Membru al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, România şi Republica Moldova, înzestrat cu harul scrisului, și-a dat dezlegare talentului de prozator după ce s-a eliberat de responsabilitățile de serviciu. Visurile purtate în suflet de-a lungul activităţii de gazetar au părăsit ascunzişurile tainice, luându-şi avânt spre înalturi. Strădaniile sale de mai înainte au dat rod în cărţile „Casa cea nouă”, „Cea mai curată lacrimă a noastră”, „De ce ne iubesc femeile?”, în volumul de sincere dezvăluiri „Cu sufletul pe buze” (Grigore Crigan în dialog cu Vasile Tărâţeanu).
Născut în anul apariției primului ziar de limba română din ţinutul nostru, în 1941, perioadă tragică pentru neamul românesc din teritoriul rupt de la sânul Patriei-mamă, de-o vârstă cu „Zorile Bucovinei”, lui Grigore Crigan parcă i-a fost predestinat să-şi consacre viaţa cuvântului matern şi acestei unice publicaţii pentru românii (moldovenii) din regiunea Cernăuţi, căreia i-a servit cu dragoste şi înalt profesionalism mai mult de patru decenii. Din dragoste și cu dragoste pentru ziar a scris o carte de excepție, care-i ilustrează respectul pentru valori – volumul ”Cartea Zoriștilor”, apărut în 2016. Aici se cere să precizez că noţiunea ”zorist”, ”zorism”” este invenția proprie a lui Grigore Crigan, pe care, ca s-o înțelegem just, ne-o și explică: ,,Zorism, după mine, este totul ce ţine de popularizarea, în ziarul «Zorile Bucovinei», a istoriei, trecutului, prezentului românilor nord-bucovineni, a valorilor noastre naţionale”.
În dialogul cu Vasile Tărâțeanu, Grigore Crigan pomenește despre cele trei morți ale omului: ”... cea mai gravă, cea mai strașnică nu este prima moarte, ci cea de a doua, care ar fi uitarea. Dar cu adevărat groaznică și nemiloasă e cea de a treia – când uităm unii de alții, până și de noi înșine”. Grigore Crigan a avut o singură moarte, căci ca să nu uite de sine, continuă să scrie. Îl rodea și regretul să nu și-a realizat visul de a scrie despre Dimitrie Cantemir. Iată una din confesiunile făcute lui Vasile Tărâţeanu: ,,N-am să-mi pot ierta niciodată că n-am să duc la bun sfârşit ceea ce năzuisem să scriu despre primul nostru academician şi domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir... Ros de regrete, începuse să scrie și despre Cantemir. Păstrez în poșta electronică nuvela sa istorică ”Fantasmele lui Vodă-Cantemit”, pe care mi-a trimis-o pe la începutul primăverii. Am citit cu interes și nuvela ”Lacrimi, râsete și lacrimi”, primită pe aceeași cale, în care găsim un fragment de timp mai apropiat și cunoscut nouă, dar poate de un tragism mai zguduitor. Am reușit să-i spun că ar fi bine să apară aceste și alte respirații literare în pagini de carte, ca și tinerii de azi să cunoască cotloanele întunecate ale unor cumplite timpuri. În nuvela despre Dumitrașcu-Vodă m-a intrigat ideea numerologiei, rugându-l pe autor să mă dumerească dacă are un suport științific sau e fantezia sa. Cică toate neamurile pe pământ au un număr al lor. Numărul neamului lui Cantemir, chipurile ar fi 23, care trebuie înmulțit la 9 (cifra tuturor cifrelor). Obținem deci 207, care adăugat la un an important pentru acest Domnitor (1504, anul morții lui Ștefan cel Mare) a rezultat cu 1711, an catastrofal pentru Moldova lui Cantemir. Dar poate fi și cu noroc această cifră 23 înmulțită la 9, bunăoară dacă o adăugăm la 1711, avem fericitul 1918. Dacă rezista încă două zile, până la cifra fericită 23, poate își mai continua firul vieții, se mai bucura de cele scrise sau citite. (Maria TOACĂ)

Комментарии

//////////////////////////

 Doina Cernica.


22 сентября, 06:17 
La despărțirea de valorosul prozator – laureat al Societății Scriitorilor Bucovineni, al Premiului Eminescu „Teiul de Argint” ș.a. -, ziarist și traducător GRIGORE CRIGAN din Cernăuți, câteva amintiri cu flori și cărți despre omul fin, gentil și condeiul puternic și elegant: împreună la o expoziție cu lucrări de Dany-Madlen Zărnescu, la Muzeul de Artă din Cernăuți, și invitat, împreună cu volumele sale,la Catedra de Filologie Română și Clasică a Universității din Cernăuți, așa cum l-a surprins prof. Nicolae Hauca, într-o întâlnire moderată de universitara Lora Bostan, cu participarea poeților Vasile Tărâțeanu și Doina Staric. Va rămâne prezență caldă, distinsă, în memoria noastră și nume pe cărți în această pagină din Enciclopedia Bucovinei de Emil Satco și Alis Niculică.
Вы, Maria Andries, Mariana Struts и ещё 69
Комментарии: 9
Поделились: 1
Супер
Супер
Комментировать
Поделиться
Комментарии: 9

Doina Cernica https://www.facebook.com/doina.cernica.9/posts/10217367531054639

3 ч. 
Amintiri cu Grigore Crigan la despărțirea de valorosul scriitor cernăuțean * Un sensibil portret al mătușii Paraschiva – „chipul luminos al unui model creștin” de episcopul Timotei Prahoveanul * Criticul de artă Iulian Bucur despre expoziția deschisă la Roman de artista plastică Lucia Pușcașu * O relatare a ediției XX a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” și „Teiul de Argint”, cu istoricul literar Adrian Dinu Rachieru între laureați – Iată lectura oferită de Paginile de Literatură și Artă 1214 ale cotidianului „Crai nou” Suceava.

////////////////////////////


POETUL CA „O ÎNTREAGĂ PROVINCIE ROMÂNEASCĂ”
Culegerea de faţă, cu un titlu nu lipsit de un anumită nuanţă de patetism şi retorism la prima vedere – „E tot ce-avem mai scump pe lume”, semnată de prozatorul şi publicistul Grigore Crigan, adună între coperţile sale un număr consistent de interviuri, tablete şi articole consacrate Luceafărului poeziei noastre – Mihai Eminescu. Cartea reprezintă rodul unor eforturi şi strădanii îndelungate de a menţine trează în conştiinţa românilor din Nordul Bucovinei nu doar memoria marelui nostru poet, ci şi motivele principale ale creaţiei sale, de a reconstitui traseele poetului pe aceste meleaguri bucovinene atât de îndrăgite de el, de a readuce în circuitul cultural al generaţiilor actuale locurile eminesciene ce s-au mai păstrat. „E tot ce-avem mai scump pe lume” este o dovadă a unei dragoste senine şi pioase faţă de cel mai mare poet al românilor, destinul căruia s-a împletit atât de strâns cu destinul ţinutului nostru. Un destin tragic şi înălţător deopotrivă.

Tabletele, articolele şi interviurile incluse în această culegere au fost publicate de-a lungul mai multor ani în paginile ziarului „Zorile Bucovinei”, la care autorul lor a trudit întreaga sa viaţă în calitate de redactor-şef adjunct, încadrându-se în colectivul acestei unice publicaţii româneşti timp de peste jumătate de secol şi cu mulţi împătimiţi ai scrisului în limba maternă imediat după absolvirea studiilor la universitatea din Cernăuţi şi până aproape de pragul septuagenarităţii sale. Cu multă răbdare, insistenţă şi tenacitate, ba chiar cu o stoică îndârjire reportericească, Grigore Crigan a căutat autori de articole, personalităţi din teritoriul culturii şi literaturii române, intelectuali, dar şi simpli oameni de prin localităţile noastre care sălăşluiesc în suflet cu dorul de frumos, în general, şi de Eminescu, în particular, pentru a fi interviaţi şi a-şi exprima acest dor în paginile de ziar cu prilejul datelor de comemorare a poetului, adică de ziua naşterii şi de cea a trecerii sale în eternitate. Şi astfel, an de an, s-a adunat un număr impresionant de materiale, pe care autorul, absolut îndreptăţit, a hotărât să le înmănuncheze într-un volum, iar regretul nostru este doar acela că nu a făcut acest lucru mai devreme, fiindcă ziarul trăieşte o zi, după cum se spune, iar cartea este un antidot contra uitării, o şansă pentru viitor. Cu atât mai mult, în aceste vremuri deloc favorabile pentru spiritualitatea românească, cu atât mai mult, în acest ţinut devenit acum atât de arid şi neprielnic pentru cultura noastră. Iar Eminescu se vădeşte a fi nu doar un pretext pentru o declaraţie de credinţă şi apartenenţă la un spaţiu spiritual distinct, cu istorie adâncă, cu trecut mare, ci şi un imbold la perpetuarea lui, o probă de rezistenţă în faţa vitregiilor timpului, o probă de vitalitate şi autenticitate a trăirii naţionale în pofida tuturor contestărilor şi răutăţilor pe care ni le-a hărăzit soarta până acum.

Am putea deosebi în structura culegerii materialele alcătuitoare, după cum au fost ele sistematizate de însuşi autorul, adică potrivit jenurilor pe care le reprezintă – interviuri, articole şi tablete, dar aceasta nu ar comporta vreo semnificaţie exclusivă, decât intenţia de a-i atribui volumului o anumită rigurozitate. Mai important din punctul de vedere al conţinutului este, după părerea noastră, delimitarea însăşi a personalităţilor intervievate după criteriul apartenenţei lor la acest spaţiu nu atât geografic, cât unul spiritual, după cum ne place nouă să credem că este Bucovina pentru cultura şi literatura românească şi pentru rolul avut în formarea conştiinţei artistice şi civice a Poetului. Nu este vorba de a minimaliza pe cineva pe acest criteriu sau de a conferi artificial altcuiva o importanţă prea mare, ci de modul de abordare a răspunsurilor pe care le propune autorul fiecăruia dintre aceştia. Evident, aceste răspunsuri generează din concepţii diferite privind rolul Poetului în viaţa noastră, adică, pe de-o parte, dintr-o perspectivă aboslut estetică şi, pe altă parte, din una extraliterară, mai bine spus, civică, ba chiar politică. În acest context nu ar avea nici o justificare suspiciunea de retorism ce ar putea transpare vreunui cititor provenit din altă zonă geografică, cu privire la sintagma care formează titlul culegerii – „E tot ce-avem mai scump pe lume”. Or, pentru un autohton, un trăitor în Nordul Bucovinei o asemenea abordare ar fi cât se poate de firească şi explicită, de aceea nici nu mai este cazul să ne amintim că în ultimele două decenii anume sub stindardul şi cu numele lui Eminescu s-au desfăşurat aici toate acţiunile de redeşteptare a conştiinţei naţionale. Astfel, bunăoară, regretatul Grigore Bostan avea tot dreptul să afirme că „tradiţia eminesciană în Bucovina a fost şi rămâne acea viguroasă tulpină pe care cresc şi astăzi lăstarele poeziei româneşti din acest ţinut şi de pretutindeni”. Însă cel mai bine a exprimat acest adevăr indubitabil poetul Arcadie Suceveanu: „Pentru noi, cei de aici, Eminescu este mai mult decât un poet, mai mult decât o conştiinţă. El este pentru noi un mare reper spiritual, o coloană pe care încercăm să renaştem. Şi toate acţiunile noastre din ultima vreme îndreptate pentru recâştigarea valoarelor noastre naţionale, pentru trezirea conştiinţei şi sentimentului naţional, pentru limbă şi alfabet s-au produs sub semnul nemijlocit al lui Eminescu. Prin urmare, Eminescu ne-a fost şi flamură, şi spadă, şi cetate. Poezia lui a echivalat pentru noi cu redescoperirea istoriei şi propriei noastre identităţi. De aceea, Eminescu nu este un simplu poet, el este acel mare reper spiritual care luminează şi îndrumează mersul nostru înainte”. Într-un mod sau altul, această percepţie a eminescianismului, acceptat drept o concepţie asupra lumii, văzut ca o ideologie naţională sau o biblie a românismului, este prezentă la mai toate personalităţile bucovinene intervievate şi dacă aspectul respectiv nu era atât de tranşant când interviurile se citeau în paginile de ziar, el devine acum, când toate acestea sunt adunate într-o unică culegere, mai mult decât evident, pur şi simplu copleşitor.

Viziunea asupra creaţiei eminesciene şi asupra rolului Poetului în viaţa spirituală a noastră pe care o vădesc alte personalităţi intervievate, mai puţin sau deloc legate biograficeşte de Bucovina, se constituie pe alte coordonate. Criticul Adrian Dinu Rachieru justifică mitizarea lui Eminescu în contextul bucovinean sau în cel basarabean, admiţând că era aboslut necesară, deoarece „Eminescu a fost reazemul românităţii”, „prin Eminescu românii au rezistat”, iar din perspectivă estetică el „reprezintă idealitatea”, „rămâne un ales emblematic”, „un spirit cu adevărat definitoriu pentru potenţele noastre culturale”. Însă pronunţându-se cu hotărâre împotriva procesului de demitizare şi de contestare promovat cu multă înverşunare de unii crtici, mai bine spus de denigrare şi ocară la adresa Poetului nostru naţional, el totuşi admite că „spiritul critic într-o discuţie cinstită trebuie să angajeze orice nume”, adică „noi trebuie să ne cinstim valorile, trebuie să le respectăm şi să le discutăm în spirit critic, dar nu căzând dintr-o extremă în alta”. Consideraţii interesante, antrenante, ba chiar pur şi simplu fascinante sunt exprimate şi de alţi intervievaţi, acestea, deşi fiind citite după mai mulţi ani de când au fost făcute publice, denotă şi acum o senzaţie indiscutabilă de prospeţime, relevă fapte şi situaţii edificatoare, chiar unele lucruri nu lipsite de o anumită nuanţă de noutate şi inedit. În acest context ar urma să fie menţionate interviurile academicianului Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, pictorului bucureştean Sergu Vergulescu, poetei botoşănene Lucia Olaru-Nenati, poetului şi editorului ieşean Valeriu Stancu, cercetătorului literar sucevean Mircea Diaconu, regretatului reporter de la Postul naţional de radio Mircea Motrici etc., şir de nume care ar trebui să continue în mod firesc şi cu cele ale oamenilor de cultură cernăuţeni.
Un alt compartiment al prezentului volum îl alcătuiesc articolele semnate însuşi de Grigore Crigan care, de asemenea, au fost risipite de-a lungul a două decenii în pagini de ziar, fiind acum oferite cititorului într-un ansamblu coerent sub sugestivul titlu de „Cea mai curată lacrimă”. Tema predilectă a majorităţii acestor articole este cea a relaţiilor lui Eminescu cu Cernăuţiul. Pe de o parte, amprenta pe care şi-a lăsat-o urbea noastră asupra conştiinţei civice şi artistice a viitorului poet, asupra personalităţii sale creatoare, iar, pe de altă parte, dominarea ulterioară a eminescianismului asupra conştiinţelor individuale ale generaţiilor care l-au urmat pe aceste meleaguri mioritice, dar şi a conştiinţei colective, naţionale a românilor care mult timp şi după Eminescu au fost şi sunt nevoiţi să fiinţeze într-un climat cultural vitreg, de multe ori ostil, atentator la înseşi firea şi identitatea lor de neam. Însă pe lângă veşnicul subiect al prezenţei fizice a învăţăcelului Eminescu la Cernăuţi, al revenirilor sale de mai târziu, Grigore Crigan abordează şi alte aspecte vizând corespondenţa, publicistica eminesciană, relaţiile poetului cu contemporanii săi, îndeosebi cu marele povestitor Ion Creangă, demersurile în apărarea dreptului istoric al românilor din Imperiul habsburgic, atitudinile politice, intelectuale, traducerile creaţiilor sale în alte limbi etc. Am putea exemplifica aceste afirmaţii cu mai multe articole, bunăoară, cu cele în care se ia în dezbatere problema falsă a „ateismului” lui Eminescu: oare un „ateu”, după cum, chipurile, ar fi fost marele nostru poet (iată că şi „miturile negative” trebuie demitizate) ar fi putut scrie acele tulburătoare poezii cu caracter religios pe care le cunoaşte acum aproape fiecare elev de şcoală? („Cartea după care se creşte omenirea”, „...Maica spirituală a neamului românesc”, „Redă-mi credinţa...”) Sau cea a „antisemitismului”: oare un „antisemit” ca Eminescu ar fi putut avea acele relaţii sensibile cu evreul Toma Micheru? („Un prieten evreu: violonistul Toma Micheru”)
În fine, autorul consideraţiilor respective se simte îndatorat de a da şi o explicaţie cu privire la titlul articolului, care nu reprezintă altceva decât expresia autorului acelor geniale elegii herţene, marelui şi tragicului poet care a fost Benjamin Fundoianu, expresie ce serveşte drept motto la unul dintre articolele din culegerea lui Grigore Crigan:”Eminescu nu-i un poet român, e o întreagă provincie românească; dar poate-i prea puţin...”. Noi, trăitori în secolul al XXI-lea, am putea adăuga acum cu toată tăria şi încrederea care există pe pământ că Eminescu este un adevărat continent!

ŞTEFAN BROASCĂ 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Societatea Scriitorilor Români din Cernăuți: Adio frate Grigore, adio ,,,

Iată, covidul a mai făcut o jertfă din rândul intelectualităţii româneşti din Bucovina: în noaptea spre 21 septembrie 2021 a încetat să bată inima scriitorului Grigore Crigan.

Era internat, împreună cu soția, poeta Elena Mariţa, la spital, în secția unde  erau tratați bolnavii de covid. În ajun m-a sunat pentru aşi lua rămas bun: „Sunt internat la spital şi simt că plec. Deci adio, domnule Ilie…”. Vreau să spun că de când trăiesc nu mi s-a întâmplat ceva asemănător: un muribund conștient care  îşi ia rămas bun de la prieteni, de la foștii colegi de lucru şi de la cunoscuți…

Născut la 15 mai 1941 în comuna Tărăsăuţi, fostul judeţ Hotin, actualmente raionul Noua Suliţa (anul acesta a rotunjit vârsta de 80 de ani şi  a fost  omagiat  cu acest prilej de Societatea Scriitorilor  din Cernăuţi, Uniunea Scriitorilor din Ucraina  şi Uniunea Scriitorilor din  Moldova ) în telegramele  de felicitare fiind trecute toate meritele lui  în domeniul ziaristicii şi literaturii artistice.

În primul rând menţionăm faptul că timp de  mai bine de 40  de ani a condus colectivul ziarului „Zorile Bucovinei” pe post de redactor adjunct. Evident, munca i-a luat aproape tot timpul de care dispune un om de creaţie, astfel că putem afirma, fără nici un echivoc, că literatura artistică a pierdut  o cantitate importantă de proză literară, lucru consemnat de critica literară din Moldova şi România.

Dar cu toate acestea Grigore Crigan s-a impus ca autor interesant, original, cu nerv literar  şi  noutate în expresia artistică. Dovadă sunt volumele „Casa cea nouă”, „Cea mai curată lacrimă a noastră”, „Cu sufletul pe buze” ( în dialog cu Vasile Tărâţeanu), „Cartea zoriştilor”. De altfel, „Cartea zoriştilor” poate fi considerată un manual de istorie a ziaristicii româneşti din Bucovina şi, cum am mai spus, poate fi inclusă în programul de studii  la Facultatea de Litere.

În prefaţa la „Cartea zoriştilor” criticul literar Ştefan Broască pune întrebarea dacă  „Zorile Bucovinei” a fost, totuşi, un „fenomen în viaţa românilor din Nordul Bucovinei     în decursul a mai bine de trei decenii ?” Răsfoind volumul, cititorul  va putea „lesne observa ce destin tragic a trebuit să înfrunte scrisul românesc din septentrionul bucovinean pentru ca să revină la matricea sa” , subliniază  autorul  volumului în „Argumentele” sale, străduindu-se să prezinte cât mai bine, mai pe larg  şi argumentat biografiile colegilor de  muncă din cadrul redacţiei,  care au făcut nu numai ziaristică, ci şi literatură.

Ce a lăsat în urma sa ziaristul şi scriitorul Grigore Crigan? În primul rând, o limbă literară curată,  o serie de povestiri şi o nuvelă despre Paul Celan, o bibliotecă destul de frumoasă de traduceri din diverşi scriitori ruşi şi ucraineni: „Tristeţea” de Maxim Gorki, P. Panci – „Stâlpul din pădure”, Iurii Zbanaţki „ Dragostea mea dintotdeauna”, O. Honcear,  „Steaua vieţii tale”, V. Solouhin, „Cum am înmormântat-o pe Stepanida  Ivanovna”,  Hrihir Tiutiunik, „Ivan Sribnâi” ş.a.

Referindu-se la  Grigore Crigan ca autor al câtorva lucrări  literare de proporţii, criticul şi istoricul literar, academicianul  Mihai Cimpoi sublinia că „Grigore Crigan are un dar natural de a povesti şi de a construi un text, amintindu-ne că la origini textul înseamnă ţesătură”.

Prin trecerea lui Grigore Crigan în lumea umbrelor literatura şi cultura românească au pierdut un autor valoros, talentat şi un adevărat luptător pentru puritatea limbii noastre materne. Datoria noastră este de a păstra vie memoria lui şi propagarea operei literare avându-l ca autor sau traducător pe unul dintre cei mai talentaţi scriitori români din nordul Bucovinei.

Vă spuneam la începutul acestor rânduri că numai cu o zi înainte de a se  trece în lumea celor drepţi regretatul Grigore Crigan m-a sunat şi  şi-a luat rămas bun. Din păcate, presimţirea lui s-a adeverit şi iată, mai avem un  om de cultură român care a pierdut lupta cu COVIDUL. Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în Împărăţia Sa…

Ilie T. Zegrea, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi

SURSA<>https://bucpress.eu/cultura/societatea-scriitorilor-romani-din-cernauti-15944?fbclid=IwAR2ZwD7ZPr2ogGR13lCB72dSs5JUjRm7DG_9eOhJoOpcuqEj0IQi1oSfCuIhttps://bucpress.eu/cultura/societatea-scriitorilor-romani-din-cernauti-15944?fbclid=IwAR2ZwD7ZPr2ogGR13lCB72dSs5JUjRm7DG_9eOhJoOpcuqEj0IQi1oSfCuI

Scriitorul român Grigore Crigan din Cernăuți nu mai este printre noi...

Scriitorul român Grigore Crigan din Cernăuți nu mai este printre noi...

Prozatorul, publicistul și traducătorul Grigore Crigan s-a retras către cele veșnice. Născut la 15 mai 1941 în comuna Tărăsăuți, fostul județ Hotin, actualmente regiunea Cernăuți, a absolvit Universitatea din Cernăuți în 1963.

Din 1965 și până în 2004 a lucrat la publicația „Zorile Bucovinei”. În 1990 la Chișinău apare nuvela istorică „Vornicul Miron” peste mai bine de un sfert de veac după ce a fost scrisă.

Debutul editorial a fost volumul „Casa cea nouă” (Cernăuți, 2002). Urmează volumul de publicistică „Cea mai curată lacrimă a noastră” (Cernăuți, 2010), apoi volumul de proză „De ce ne iubesc femeile” și volumul de publicistică „Zoriștii”. A tradus din rusă și ucraineană.

Membru al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, România și Republica Moldova. Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni (Suceava) și al Societății Scriitorilor Români din Cernăuți.

Potrivit publicistei Maria Toacă, care a fost mai mulți ani colegă de redacție cu Grigore Crigan, fiind de-o vârstă cu „Zorile Bucovinei”, scriitorului și ziaristului parcă i-a fost predestinat să-şi consacre viaţa cuvântului matern şi acestei unice (până la sfârşitul anilor 80) publicaţii pentru românii din regiunea Cernăuţi, căreia i-a servit cu dragoste şi înalt profesionalism mai mult de patru decenii. Membru al Uniunilor Scriitorilor din Ucraina, România şi Republica Moldova, înzestrat cu harul scrisului, şi-a dat dezlegare talentului său de prozator după ce s-a eliberat de responsabilităţile de serviciu. Visurile purtate în suflet de-a lungul activităţii de gazetar au părăsit ascunzişurile tainice, luându-şi avânt spre înalturi. Strădaniile sale de mai înainte au dat rod în cărţile „Casa cea nouă” (Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni), „Cea mai curată lacrimă a noastră”, „De ce ne iubesc femeile?”, în volumul de sincere dezvăluiri „Cu sufletul pe buze” (Grigore Crigan în dialog cu Vasile Tărâţeanu).

La 15 mai 2021 Grigore Crigan și-a sărbătorit frumoasa vârstă de 80 de ani! În această toamnă, din păcate, a fost internat la secția de COVID-19 al spitalului din Cernăuți. S-a retras către ceruri la 21 septembrie.

Consiliul Național al Românilor din Ucraina și Centrul Media BucPress sunt profund  îndureraţi de trecerea la cele veşnice a scriitorului Grigore Crigan. Sincere condoleanţe îndoliatei familii.

Dumnezeu să-l odihnească în pace...

Agenția BucPress – www.bucpress.eu

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Юхим Гусар

Избранное 1 ч. 
Свіча незабуття
ВІДІЙШОВ У ВІЧНІСЬ ГРИГОРІЙ КРИГАН
Чернівецькі обласні організації Національних спілок письменників України та журналістів України, літературна та читацька спільнота Буковини, численні герої літературних творів та журналістських публікацій глибоко сумують з приводу відходу у вічність
ГРИГОРІЯ КРИГАНА,
прозаїка, публіциста, перекладача, члена Національної спілки письменників України та Національної спілки журналістів України, члена Спілки письменників Румунії, лауреата премій Товариства письменників Румунії та ім. М. Емінеску.
15 травня 2021 року ми вітали відомого літератора і мислителя із 80-річчям від дня народження, бажали довголіття та нинішній рік став для Григорія Георгійовича останнім у земному житті.
Прийшла холодна осінь і лютий вітер загасив свічу його щодення. Але не згасив свічу нашої пам’яті і вдячності Письменникові і Літописцю за його світлі сліди у світі боротьби за Правду і Честь.
Григорій Криган народився 15 травня 1941 року в селі Тарасівці над Прутом, нині Чернівецького району на Буковині, яке дало світові цілу плеяду великих людей. Село і новоселицьке земляцтво пишалося і пишатиметься й ним, бо криганівське могутнє дерево прикрашає родину і край.
Його книги «Новий дім», «Пречиста сльоза наша», переклади на румунську мову українських класиків і сучасних авторів, блискучі матеріали багаторічного заступника редактора обласної газети «Зоріле Буковіней» та інших ЗМІ зробили і робитимуть його ім’я відомим і незабутнім.
У глибокій скорботі співчуваємо рідним, друзям, односельцям, живим героям його творчості та нащадкам на пам’ять про незабутнього Григорія Кригана, вартого на вічні Квіти Вдячності за світло його серця.
Вічна пам’ять тобі,Брате і Людино!
Царства Небесного і Божої милості!
Возможно, это изображение (1 человек)

Аutor: на

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)