Recent în Casa Naţională a Românilor din Cernăuţi, au fost comemorate jertfele foametei şi represiunilor regimului totalitar sovietic. Societatea „Golgota”, condusă de Octavian Bivolaru, cu prilejul Zilei comemorării jertfelor foametei şi represiunilor politice, marcate în Ucraina la 22 noiembrie, a organizat o conferinţă cu această temă.
Au fost prezenţi reprezentanţi ai ARS Cernăuţi, Consulatului General al României de la Cernăuţi şi o delegaţie de la Rădăuţi. Scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc, unul dintre cei mai harnici cercetători ai crimelor regimului autoritar comunist săvârşite faţă de comunitatea românească din regiunea Cernăuţi, a argumentat cu cifre şi fapte organizarea artificială a foametei în Ucraina în anii 1932-1933 şi în 1946-1947.
Vorbitorul a citat fragmente din publicaţiile din România despre marea tragedie a poporului ucrainean din anii 30, a accentuat că în acei ani oameni chinuiţi de foame din Podolia treceau foarte des graniţa româno-sovietică pe Nistru, sperând la o salvare. Autorităţile române aveau o atitudine înţelegătoare faţă de aceşti oameni.
Unii dintre ei au fost trimişi în vestul ţării, unde li s-a dat şi loturi de pământ ca să-şi întemeieze gospodării. Cea de a doua foamete organizată, din anii 1946-1947, a cuprins şi regiunea noastră. Ea a fost un instrument al regimului de a-i forţa pe ţăranii bucovineni să intre în colhoz. În acest context Domnul Dumitru Covalciuc a abordat o temă mai puţin cunoscută – cea a foametei din Bucovina după Primul război mondial.
Un alt raportor şi activist al Societăţii „Golgota”, Octavian Voronca, a demonstrat grafic cea însemna „pâinea” din perioada foametei, adică ce fel de componente avea ea, componente din raţia animalelor. Această pâine amară trebuie să fie o lecţie pentru omenire, pentru acei ce caută astăzi, prin instrumentele regimului totalitar, să împiedice înaintarea Ucrainei spre valorile societăţii democratice.
Participanţii la conferinţă s-au pronunţat, la fel ca şi cu alte ocazii, pentru adunarea şi selectarea materialelor despre „Golgota neamului românesc din nordul Bucovinei” într-un volum aparte, într-o carte a memoriei.
S-a mai menţionat importanţa ridicării unor cruci şi monumente în cinstea jertfelor regimului totalitar. Dar nimeni nu şi-a amintit de sculptorul cernăuţean Dumitru Gorşcovschi, prezent la conferinţă, care are un proiect foarte reuşit al monumentului jertfelor foametei. El, de câţiva ani umblă cu schiţa acestui monument, de altfel apreciat de un juriu artistic solid, de la o conferinţă la alta, dar nimeni nu spune cuvântul hotărâtor. Nu trebuie să pierdem ocazia, iar monumentul să rămână doar pe hârtie. Şi aceasta tot ţine de memoria neamului.
Vasile Carlaşciuc, BucPress
Foto de Nicolae Hauca
Recent în Casa Naţională a Românilor din Cernăuţi, au fost comemorate jertfele foametei şi represiunilor regimului totalitar sovietic. Societatea „Golgota”, condusă de Octavian Bivolaru, cu prilejul Zilei comemorării jertfelor foametei şi represiunilor politice, marcate în Ucraina la 22 noiembrie, a organizat o conferinţă cu această temă.
Au fost prezenţi reprezentanţi ai ARS Cernăuţi, Consulatului General al României de la Cernăuţi şi o delegaţie de la Rădăuţi. Scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc, unul dintre cei mai harnici cercetători ai crimelor regimului autoritar comunist săvârşite faţă de comunitatea românească din regiunea Cernăuţi, a argumentat cu cifre şi fapte organizarea artificială a foametei în Ucraina în anii 1932-1933 şi în 1946-1947.Vorbitorul a citat fragmente din publicaţiile din România despre marea tragedie a poporului ucrainean din anii 30, a accentuat că în acei ani oameni chinuiţi de foame din Podolia treceau foarte des graniţa româno-sovietică pe Nistru, sperând la o salvare. Autorităţile române aveau o atitudine înţelegătoare faţă de aceşti oameni.
Unii dintre ei au fost trimişi în vestul ţării, unde li s-a dat şi loturi de pământ ca să-şi întemeieze gospodării. Cea de a doua foamete organizată, din anii 1946-1947, a cuprins şi regiunea noastră. Ea a fost un instrument al regimului de a-i forţa pe ţăranii bucovineni să intre în colhoz. În acest context Domnul Dumitru Covalciuc a abordat o temă mai puţin cunoscută – cea a foametei din Bucovina după Primul război mondial.
Un alt raportor şi activist al Societăţii „Golgota”, Octavian Voronca, a demonstrat grafic cea însemna „pâinea” din perioada foametei, adică ce fel de componente avea ea, componente din raţia animalelor. Această pâine amară trebuie să fie o lecţie pentru omenire, pentru acei ce caută astăzi, prin instrumentele regimului totalitar, să împiedice înaintarea Ucrainei spre valorile societăţii democratice.
Participanţii la conferinţă s-au pronunţat, la fel ca şi cu alte ocazii, pentru adunarea şi selectarea materialelor despre „Golgota neamului românesc din nordul Bucovinei” într-un volum aparte, într-o carte a memoriei.
S-a mai menţionat importanţa ridicării unor cruci şi monumente în cinstea jertfelor regimului totalitar. Dar nimeni nu şi-a amintit de sculptorul cernăuţean Dumitru Gorşcovschi, prezent la conferinţă, care are un proiect foarte reuşit al monumentului jertfelor foametei. El, de câţiva ani umblă cu schiţa acestui monument, de altfel apreciat de un juriu artistic solid, de la o conferinţă la alta, dar nimeni nu spune cuvântul hotărâtor. Nu trebuie să pierdem ocazia, iar monumentul să rămână doar pe hârtie. Şi aceasta tot ţine de memoria neamului.
Vasile Carlaşciuc, BucPress
Foto de Nicolae Hauca
///////////SURSA: http://www.bucpress.eu/social/jertfele-represiunilor-regimului-sovietic-comemorate-1262///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
GENOCIDUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR PRIN ÎNFOMETARE. UNDE ERA DUMNEZEU?
Sunt momente în istoria neamului nostru când şi Dumnezeu a plâns cu lacrimile românilor. Nu îndoiala în iubirea Lui mă ispiteşte cu întrebarea unde era Tatăl Nostru din Ceruri când rătăceau părinţii mei, cu alţii copii înfometaţi din nordul Bucovinei şi Basarabia, prin satele galiţiene, rugându-i pe gospodari să le dea câţiva cartofi în schimbul unui covor, a unei perne, cămăşi sau altor lucruri luate de acasă. N-au întins mâna să cerşească, deşi când omul e măcinat de foame nu mai rămâne loc pentru mândrie. Dumnezeu a fost atunci cu părinţii mei şi alţi români care n-au nimerit în sinistra statistică a morţilor din cauza foametei organizate de regimul totalitar-stalinist în anii 1946-1947 în ţinutul proaspăt „eliberat” de sovietici. Dar a fost şi cu acei care s-au sfârşit cu rugăciuni pe buze, lucizi sau cu mintea tulbure… Dumnezeu a suferit şi a sângerat, ucis odată cu moartea fiecărui înfometat. Fără credinţa că nici în cele mai oribile chinuri nu suntem părăsiţi n-am mai fi creştini, n-am mai avea puteri să rezistăm în faţa încercărilor. Iar neamul nostru a supravieţuit, cei mai tari fiind aleşi ca sămânţa cea bună pentru perpetuarea codului genetic.
Sunt momente în istoria neamului nostru când şi Dumnezeu a plâns cu lacrimile românilor. Nu îndoiala în iubirea Lui mă ispiteşte cu întrebarea unde era Tatăl Nostru din Ceruri când rătăceau părinţii mei, cu alţii copii înfometaţi din nordul Bucovinei şi Basarabia, prin satele galiţiene, rugându-i pe gospodari să le dea câţiva cartofi în schimbul unui covor, a unei perne, cămăşi sau altor lucruri luate de acasă. N-au întins mâna să cerşească, deşi când omul e măcinat de foame nu mai rămâne loc pentru mândrie. Dumnezeu a fost atunci cu părinţii mei şi alţi români care n-au nimerit în sinistra statistică a morţilor din cauza foametei organizate de regimul totalitar-stalinist în anii 1946-1947 în ţinutul proaspăt „eliberat” de sovietici. Dar a fost şi cu acei care s-au sfârşit cu rugăciuni pe buze, lucizi sau cu mintea tulbure… Dumnezeu a suferit şi a sângerat, ucis odată cu moartea fiecărui înfometat. Fără credinţa că nici în cele mai oribile chinuri nu suntem părăsiţi n-am mai fi creştini, n-am mai avea puteri să rezistăm în faţa încercărilor. Iar neamul nostru a supravieţuit, cei mai tari fiind aleşi ca sămânţa cea bună pentru perpetuarea codului genetic.
Înţeleg destul de bine că noi, generaţiile născute la vreo două decenii după război, deşi pomenim, vorbim, ne amintim de suferinţele celor de mai înainte, nu ştim cu adevărat ce înseamnă să vezi cum se topeşte încet cineva drag numai din cauză că n-ai de unde să-i dai o fărâmă de pâine, nu poţi să-i pui ceva în gură… Nici nu ne dăm seama cât de fericiţi suntem că n-am trecut prin această oribilă nenorocire, despre care ne amintim mai aprofundat, de mai mulţi ani la rând, în noiembrie – LUNA BUCOVINEI, cu momente de superbă bucurie (votarea unirii cu România) şi sfâşietoare jale – comemorarea victimelor genocidului foametei.
Ucrainenii îşi căutau salvarea în România
Cu o zi înainte de Conferinţa internaţională consacrată foametei organizate din Ucraina, anii 1932-1933, şi din actuala regiune Cernăuţi, 1946-1947, convocată de Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina, condusă de Octavian Bivolaru, la Cernăuţi au avut loc manifestări de doliu, orăşenii aprinzând lumânări la geamuri pentru sufletele oamenilor torturaţi de foame. La mitingul de doliu ţinut la semnul comemorativ de la intersecţia străzilor Rusă şi Şevcenko a participat şi preşedintele „Golgotei”, Octavian Bivolaru, el având sprijinul Administraţiei Regionale de Stat la organizarea conferinţei de la 22 noiembrie, începută cu evocarea genocidului la care au fost supuşi ucrainenii în anii 1932-1933.
O amplă introducere în acest subiect dureros, cuprinzându-i toate laturile, şi cele tenebroase şi cele luminoase, a făcut scriitorul şi cercetătorul Dumitru Covalciuc. Trecând des pragul arhivelor, el a venit cu date ce-ar putea sta la baza unei monografii: „Dacă vom ridica orice ziar românesc, începând cu „Universul” sau „Curentul” şi terminând cu cele de stânga, „Aurora” sau „Dimineaţa”, vom vedea că nu-i număr din anii 1932-1933, ca pe prima pagină să nu apară titluri de-o şchioapă referitoare la foametea din Ucraina. Gazetele din Bucovina scriau despre exodul în România al ucrainenilor înfometaţi până la extenuare şi chiar demenţă. Malurile şi valurile Nistrului erau pline de sânge, căci grănicerii sovietici îi împuşcau pe fugari. Cei care reuşeau să treacă hotarul erau primiţi frăţeşte, ajutaţi cu lucru. În fiecare dimineaţă grănicerii români adăposteau grupuri de ucraineni înfometaţi care erau îndreptaţi spre centrul ţării. Dar cea mai groaznică foamete a fost în Ucraina în 1922, după războiul civil şi Pacea de la Brest-Litovsk. În timp ce oamenii se prăpădeau cu miile (în regiunile estice erau secerate câte 10 mii de suflete pe zi), Ucraina era forţată să predea la stat 1 miliard 900 mii puduri de cereale. Bolşevicii jefuiau populaţia satelor, transportând în Rusia cai, vite, porci. Din ajutoarele umanitare trimise din străinătate, la înfometaţi ajungeau numai circa 5%. „Glasul Bucovinei” din 1933 scria că „în oraşele Harkiv, Odesa şi altele pe străzi nu se poate circula din cauza cadavrelor dezgolite”. Distruşi moral şi fizic, înfometaţii nu aveau ce pune în gură, dar nici haine pe ei”.
Ciocoimea românească prosovietică
Experienţa şi experimentele diabolice înfăptuite de regimul stalinist în Ucraina au fost puse în aplicare cu o ferocitate de nedescris în ţinutul Cernăuţiului după ocuparea din 1940. Referindu-se la exterminarea populaţiei româneşti a ţinutului, în 1946-1947, Dumitru Covalciuc a făcut o paralelă cu perioada de după primul război mondial, când foametea şi-a întins aripa morţii din cauze obiective, iar statul român, de fapt mai mult artizanul Unirii, Iancu Flondor, le-a ajutat locuitorilor să supravieţuiască, indiferent de naţionalitate. Foametea a fost provocată de secetă, de pustiirea satelor în urma războiului, dar şi de bandele bolşevice năvălitoare din vestul Ucrainei, care devastau depozitele de alimente. Iancu Flondor s-a considerat dator să hrănească întreaga Bucovină. „A încărcat 14 vagoane cu grâu şi secară şi a mai împrumutat de la cuscru său Grigorcea, care era patronul fabricii de spirt din Carapciu, trimiţând alimente şi dincolo de Prut, în Zastavna, Chiţmani – celor ce priveau cu ochi răi la noua stăpânire românească”, a relevat Dumitru Covalciuc. Care mare „boier” de astăzi îi întinde unui sărac o fărâmă din bunurile sale?! De fapt întrebarea este absurdă, deoarece Iancu Flondor n-are asemănare prin devotamentul faţă de neam şi Patrie nici cu liderii din acea perioadă a istoriei Bucovinei. El suferea dacă vreo ţărancă n-ar fi avut cozonac la masa de Paşti, cerându-i regelui Ferdinand să intervină pentru salvarea bucovinenilor. Înaintea altor provincii a început reforma agrară, împroprietărind ţăranii cu terenuri din masivele fondului bisericesc. Dumitru Covalciuc, iar după el şi Arcadie Opaiţ au pledat pentru înălţarea unui bust, la Storojineţ, acesta fiind minimul ce-l putem face pentru imortalizarea marelui român bucovinean, pe nedrept lăsat uitării.
N-au fost trecuţi cu vederea nici netrebnicii ce merită să fie puşi la stâlpul infamiei. „În 1947, apogeul foametei, a început bătălia cu chiaburii. În acea bătălie se năştea ciocoimea românească prosovietică, care a distrus multă lume, iar puii lor huzuresc şi astăzi. Copiii cădeau pe drum, mergând la şcoală. Născut în anul foametei, eu n-am avut copii de seama mea ca să merg la timpul cuvenit în clasa întâi”, mărturiseşte Dumitru Covalciuc, accentuând că tragedia a declanşat-o nu numai ruşii şi ucrainenii de la conducere, ci şi oamenii noştri, noii ciocoi, care se ţineau de şefii cei mari. Primarii se întreceau în competiţia achiziţiilor de alimente, păzeau ca, Doamne fereşte, să nu taie cineva viţelul, găina… Într-o vară, primind ordin să închidă o mică biserică, patru activişti au pătruns în altar, s-au spurcat în toate colţurile, s-au urinat în vasele sfinte. Iar până-n toamnă s-au dus toţi patru la tovarăşul lor încornorat de pe ceea lume. „Vă amintiţi de un mare activist, director al şcolii nr. 1 din Iordăneşti, Ivan Alexandrovici Bojescu. S-a urcat şi a dărâmat biserica din Carapciu. A zăcut în chinuri grele până mai anul trecut. Azi vedem că mulţi de teapa acestuia îşi fac paraclise pe la porţi, nu încapi în biserică de ei. Cei care ne-au nenorocit în 1947, au mânat bărbaţii în Karelia n-au ce căuta printre noi”, a conchis neostenitul cercetător al trecutului nostru, D. Covalciuc, sesizând oportunitatea unei conferinţe naţionale la care să ne determinăm priorităţile.
Să nu vorbim degeaba
Oasele martirilor noştri nu zac numai la Fântâna Albă şi la Lunca, ci pe tot cuprinsul fostului imperiu sovietic. Or, miile de români deportaţi în Siberia şi Kazahstan au suferit cel mai mult de frig şi foame. Despre aceasta au vorbit Petru Grior, directorul Centrului de cercetări istorice şi culturale din Cernăuţi, şi Octavian Voronca, membrul prezidiului Societăţii „Mihai Eminescu”, care ne-a prezentat un desen al pâinii foametei, coapte din urzici, lobodă, hoaspe, sfeclă, măciniş de lemn… Alături ardeau lumânările într-un colac cât soarele de mare, adus de Alexandra Jar din Mihoreni. Petru Grior a expus un exemplu înfiorător de ferocitate a autorităţilor centrale: la cererea conducerii regiunii de a se reduce cota achiziţiilor de cereale, Kyivul a trimis 500 de împuterniciţi, care, însoţiţi de activiştii locali şi soldaţi, au măturat ultimele rezerve din casele românilor. În 1947 în regiune s-au înregistrat cinci cazuri de canibalism. Cei care i-au completat relatările, Ştefan Rotaru, preşedintele Societăţii Pro Rădăuţi, Gheorghe Dolinschi, secretarul general al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, doctorul în istorie Vasile Adăscăliţei din Dorohoi, poetul Arcadie Opaiţ, preşedintele Ligii pentru drepturile omului, Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” din regiunea Cernăuţi, au stăruit asupra necesităţii de a le reda amintirilor şi relatărilor făcute la conferinţă valoarea de document, de a le introduce în paginile manualelor de istorie, ca să fie cunoscute de tineret. Ilie Popescu a propus să fie înălţat un monument al mamei înfometate, numai piele şi oase, care şi-a salvat copiii de la moarte, menţinând firul veşniciei neamului. Gândul îi este înainte de toate la măicuţa sa, care şi-a adus acasă din gura foametei toţi copilaşii. Deşi a stat retras în tăcere, şi copilul exilului siberian, Ilie Avasiloaie din Herţa era cu gândul la maica sa, care îi cânta „Vezi rândunelele se duc” şi alte versuri de Eminescu, ca să-i alunge chinul foamei. Cu revoltă crescândă faţă de barbarii de la Răsărit a intervenit spre final profesorul pensionar Nicolai Hanchevici.
Ca răspuns că nu trebuie să vorbim degeaba, ne stătea în faţă un stand cu volumele diplomatului român Vadim Guzun, o impresionantă epopee despre suferinţele românilor în infernul foametei. Şi vocile copilaşilor din ansamblul „Perla”, îmbrăcaţi în costume naţionale, au răsunat ca un imn al neuitării pentru sufletele torturate de foamete. Ei ne sunt speranţa că avem şi bucurii, şi viitor, nu numai dureri.
Avem mare nevoie de încredere în viitor, de aceea, special am lăsat pentru final cuvântul de îmbărbătare al diplomatului român la Cernăuţi, ministrul-consilier Ionel Ivan: „Am asistat la o veritabilă lecţie de istorie. S-a scris mult şi se va scrie despre acest evenimente tragice. Fiecare îşi are pagina sa în istorie. M-a mirat faptul că nimeni n-a amintit de Uniunea Europeană. Trebuie să avem încredere în viitorul european al Ucrainei. Suntem înconjuraţi de prieteni. Chiar dacă se dau lupte în estul Ucrainei, avem convingerea că Bunul Dumnezeu ne va ajuta şi în curând se va face linişte şi acolo. Şi niciodată nu se va întâmpla grozăviile despre care s-a vorbit astăzi”.
Am comprimat şi am omis lucruri importante, căci spaţiul de ziar nu ne permite să redăm tot ce se discută la asemenea conferinţe de la un an la altul an. Şi ca să nu toarcem vânt, într-adevăr, e timpul să se adune toate materialele într-o carte, ca să nu ne reproşeze copiii că le-am lăsat goluri în memorie.
Maria TOACĂ
Urmează un fotoreportaj și materiale video
realizate de Nicolae Hauca de la această manifestare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu