Ascultă Online Radio Cernăuți

30 apr. 2019

Arcașii lui Ștefan cel Mare, cinstiți de Sf. Paști în Codrii Cosminului (FOTO & VIDEO)



VEZI  AICI 17 VIDEOCLIPURI:
https://www.youtube.com/watch?v=ypoDWSf9zIU&list=PLOQqVtnkhWmi-n9CyuXXtjeCtxiWaUpZ_

La 29 aprilie 2019, a doua zi a Sfintelor Paști, zeci de reprezentanți ai comunității românești din regiunea Cernăuți au venit la Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului (pădure situată între localitățile Valea Cosminului și Voloca), pentru a-i comemora pe oștenii marelui Voievod căzuți pe aceste meleaguri moldave, în urma bătăliei din anul 1497.
Conform tradiției creștinești, aici a avut loc o Slujbă de pomenire, oficiată de Protopopul raionului Hliboca, părintele Ioan Gorda și Preacuviosului Părinte Pavel de la Horecea. Serviciul divin a fost însoțit de corul Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Voloca, condus de iscusitul dirijor Ion Botnari.
La manifestarea au participat Edmond Neagoe, consul la Consulatul General al României la Cernăuți, Dr. Ion Popescu, președintele Uniunii Interregionale „Comunitatea Romanescă din Ucraina”, Ion Paulencu, artist emerit al poporului din Republica Moldova, poetul Vasile Tãrâteanu, lideri ai organizațiilor românești din regiune, primari, consilieri locali, oameni de cultură și cetățeni de rând din raioanele Herta, Hliboca, Noua Suliță, Storojinet și orașul Cernăuți.
Evenimentul s-a încheiat cu o suită de cântece patriotice în interpretarea corului „Dragoș Vodă”, dirijor – maestrul Dumitru Caulea, și a grupului folcloric „Mahala”, conducător artistic – Elena Nandriș.
FOTO&VIDEO: Nicolae Hauca






Un mare act de simţire naţională se petrece în fiecare an, în a doua zi de Paște, în Valea Cosminului, în Bucovina de Nord, în jurul stejarului lui Ştefan Cel Mare, din Codrii Cosminului.
Nişte oameni, cu rădăcini profund româneşti, cu tăria afirmării a ceea ce simt, aduc cinstire „arcaşilor lui Ştefan cel Mare”: aşa simt ei, aşa spun ei, aşa este!
Sentimentele de trăire românească se simt poate şi în occidentul în care au plecat fraţii şi părinţii şi copii noştri. Ele există însă în Bucovina de Nord, în Basarabia! Cine nu le-a perceput, nu va simţi, nu va înţelege, ce însemnă a fi român!
Având şi onoarea, şi privilegiul de a participa la această reuniune, din multele minute înregistrate, consider înălţătoare exprimarea curată a unor copii, români, trăind în „ţară străină”, pe care o voi posta-o.
















MAI  MULTE  FOTOGRAFII  VEZI  AICI

25 apr. 2019

Revista presei nord bucovinene de limba română din 25/04/2019

Atenție! Pentru a citi ziarul în mărime reală, 

accesați tastele Ctrl și (+) la mărire; 

Ctrl și (–) la micșorare 
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////














///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////






ANUNȚ!!!


Invitam pe toți Oamenii de Bună Credință, care au posibilitate, în lunea Paștilor - pe 29 aprilie 2019, să Vină la Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Codrii Cosminului pentru a comemora pe Arcașii săi căzuți Pentru Neam, Credință și Patrie! 
În coordonare cu Preacuviosul Părinte Protopop, Ioan Gorda, s-a stabilit că ne adunăm la orele 13.30, iar la 14.00 incepe ”Slujba de pomenire”.
Vă asteptăm cu drag pentru a demonstra încă o dată că a fi Român Creștin la Tine acasă este o Mandrie și o Oblgatiune comemorând inaintașii și îmbărbătând generațiile ce vin în urma noastră!
Doamne Ajută în Lucruri BUNE!!
Secretariatul executiv al
Uniunii Interregionale ”Comunitatea Românească din Ucraina”

12 apr. 2019

8 apr. 2019

MASACRELE DE LA LUNCA ȘI FÂNTÂNA ALBĂ: VENI-VA ZIUA ADEVĂRULUI?


VEZI AICI 19 VIDEOCLIPURI:
https://www.youtube.com/watch?v=Bbdh4_b9FM0&list=PLOQqVtnkhWmgj2U-KqK-WNuOe1GE-jQqz&fbclid=IwAR3boga8dGX1f_szr9-KbmJYhOQU-Wanmzc44MraGhSo-5XVh0CXO5pSI-g


În curând se vor împlini 80 de ani de la masacrele de la Lunca și Fântâna Albă (Varnița) din 7 februarie și respectiv 1 aprilie 1941. Însă noi, trăitorii de astăzi, nu cunoaștem nici acum prea multe lucruri despre acea tragedie a românilor din Nordul Bucovinei, mai bine spus a buneilor și părinților noștri, pe care au trăit-o ei atât în primul an de ocupație sovietică dinaintea războiului, cât și ulterior, după reocuparea ținutului, odată cu terminarea marii conflagrații mondiale, față de ceea ce știau ei înșiși pe atunci. Se părea că a trecut suficient timp, în care lumea s-a răsucit de mai multe ori, chipul Europei s-a împânzit cu atâtea state noi de nu-și putea închipui nimeni vreodată, iar împrejurările în care s-au produs acele măceluri ale românilor noștri pașnici așa și au rămas neelucidate, după cum încă nu au fost identificate toate victimele nevinovate, nu se știe unde au fost înhumați acești martiri, care a fost soarta celor arestați în urma evenimentelor de atunci, ce s-a întâmplat cu ei, ce au avut ei de pătimit, fiindcă știm de bună seamă că au suferit ca și Iisus pe Golgota. Vrem să știm aceste lucruri, avem dreptul să le știm, fiindcă sunt înaintașii noștri de aici, oameni ai satelor noastre, în care trăim în continuare noi, cei de astăzi, români nord-bucovineni de toate vârstele, mai bătrâni sau mai tineri. Avem acest drept în virtutea oricăror drepturi de oameni ce suntem, dar și a oricăror legi care există în orice stat normal, fiindcă este vorba de crime împotriva unui popor sau împotriva umanității, cum se spune astăzi, care nu au termen de prescripție. Vrem să știm nu pentru a pedepsi pe cineva, a trage la răspundere vreun stat oarecare sau a impune un oprobriu veșnic asupra vreunui regim politic oarecare, deoarece nu avem astăzi nevoie de așa ceva – istoria le așază pe toate la locurile lor după cum se cuvine și fără ajutorul nostru. Vrem să știm pur și simplu de ce au fost sacrificați ca niște animale necuvântătoare acești români necăjiți, spunem români deoarece ei au murit, pentru că erau români într-adevăr, cu atâta demnitate umană și națională ce ne menține nouă trează admirația și recunoștința pentru jertfa lor, ne obligă să le cinstim și să le păstrăm curată memoria, fiindcă atunci, în aprilie 1941, le-au fost pângărite doar trupurile, iar mai târziu  și în repetate rânduri până și amintirea lor. Noi insistăm doar să le deplângem, chiar și acum la trecerea atâtor ani, soarta nenorocită de a fi trăit într-o epocă vitregă și cruntă, dar totodată s-o coroborăm și cu ceea ce trăim noi în prezent într-un stat cu totul altul, dar nu lipsit de aceleași metehne dominatoare și nesimțite de a ne priva până și de cele mai fundamentale drepturi ale omului – dreptul la memoria națională, la limba maternă, la identitatea etnică, cu unica deosebire că acum nu trebuie să mergem la graniță să înfruntăm gloanțele grănicerilor, fiindcă suntem lăsați, cu multă generozitate ipocrită, ba chiar ”îndemnați” frățește, dar stăruitor, să plecăm nu doar în România, ci aiurea în Europa după o bucată de pâine pe care n-o mai putem avea la noi acasă, dar fără dreptul de a ne lua și mormintele morților noștri, după cum și toate celelalte pe care le-am agonisit timp de multe secole. Așa pustiesc localitățile noastre, unde se aciuează tot mai mulți străini, se împuținează copiii, iar școlile ce-au mai rămas cu tot mai mare neobrazare sunt trecute la o altă limbă de predare decât cea maternă care, printre altele, a avut trecere sub toate celelalte regimuri imperiale și totalitare perindate prin istorie, dar nu și în democrația secolului XXI...
Vrem să știm împrejurările în care au fost martirizați, cu ce s-au făcut vinovați, de ce au trebuit ei să sufere atâta fiind doar niște țărani umili, cu credință în Dumnezeu, cu dragoste pentru pământul pe care-l lucrau cu mare osteneală și pe care pășeau parcă pe vârful degetelor de prea multă venerație față de glia care îi hrănea pe ei și familiile lor atunci, dar nu și acum, când a devenit pur și simplu chit că o povară? Vrem să știm...  Dar nu știm până azi aproape nimic. Și n-am făcut nimic ca să știm ceva mai mult decât se știa până la momentul de față. Deși au apărut în ultimele două decenii mai multe cărți, numeroase articole, s-a format o specie aparte de fel de fel de cercetători în ale istoriei, de specialiști care și-au făcut pe temeiul acelor tragice evenimente nu zic o meserie, însă cel puțin și-au creat o anumită notorietate sau mai bine spus își fac publicitate (mă refer la diferiți deputați, foști deputați, pretendenți la deputăție, politicieni meschini de toate calibrele, veniți nu se știe de unde și cu ce scopuri, pretinși lideri, demagogi pestriți și asexuați etc.), organizează diferite manifestări și simpozioane, dau interviuri în anumite zile, țin discursuri patetice la locul acelor crime, aduc preoți care slujesc tedeumuri, de altfel acestea sunt întotdeuna emoționante și tulburătoate, ceea ce nu se poate spune și despre predicile lor tributare acelorași tipicuri oficializate de acum prin oratorii de serviciu aleși cu grijă de nu știu cine, dar în marea lor majoritate nu sunt decât niște funcționari de stat locali sau raionali. Anume ei dau tonul în manifestările noastre comemorative, rostind cuvinte searbăde de serviciu despre ”crimele regimului stalinist împotriva bucovinenilor”, de parcă acești ”bucovineni” nu ar fi avut nici mamă, nici tată, de parcă ar fi fost coborâți aici cu hârzobul din cer sau ar fi fost aduși de nu știu unde, chipurile, prin vicleșug, instigați de provocatori (teza respectivă a devenit de acum chit că o axiomă), care s-au adunat acolo fără să știe ce vreau  și ce urmau să facă, deși ei știau prea bine ce vroiau, fiindcă gândeau și simțeau ca un tot întreg de aceeași obârșie, avându-și rădăcinile adânci în satele românești de pe Valea Siretului, și au venit acolo, la frontiera impusă arbitrar peste noapte, cu un scop foarte bine determinat și conștientizat, dându-și seama perfect de concesințele pe care le puteau suporta, însă dorul fierbinte de țară, dragostea și solidaritatea față de neamul de care țineau fiind mai puternice decât toate amenințările și pericolele reale și iminente.
Dacă vom analiza cu atenție ceea ce s-a scris despre Lunca și Fântâna Albă, ne vom convinge că cel puțin în ultimele două decenii nu s-a adăugat absolut nimic nou la ceea ce s-a aflat și s-a făcut public în anii 90, nu s-a identificat numele unor victime noi față de cele cunoscute, nu s-au limpezit împrejurările în care s-au produs aceste masacre, care au fost consecințele lor, ce s-a întâmplat cu trupurile celor uciși, câți au fost în general (în acest sens există cele mai mari polemici și declarații dintre cele mai controversate, afirmându-se, oficial, cel puțin de autoritățile ucrainene, că ar fi vorba de circa 20 de victime la Varnița, ceea ce este strigător la cer de nedrept, dându-se dovadă de un cinism și ipocrizie pur și simplu fără limite, iar pe de altă parte la fel de nejustificate și exacerbate sunt puseurile ultrapatriotice potrivit cărora ar fi fost asasinate aici mii de persoane, ceea ce de asemenea reprezintă o enormitate inadmisibilă, fiindcă asemenea presupuneri nefondate pot pune la îndoială în general veridicitatea acelor tragice evenimente, ne-ar putea aduce acuze de  exagerare  premeditată a numărului de victime, ar putea să arunce chiar o umbră de suspiciune asupra memoriei românilor cu adevărat martirizați la Lunca și Fântâna Albă, deși nu ar fi vina noastră, ci a celor care nu vor să facă publice documentele privitoare la ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu încape îndoială că asemenea documente există și dacă s-ar da dovadă de puțină omenie și bun simț toate aceste nedumeriri ale noastre ar putea fi lesne risipite, ceea ce rămâne de neexplicat însă este doar faptul care vor fi motivele ce-i determină pe decidenții politici de astăzi de la Kiev, Moscova și, de ce nu, și de la București, să păstreze în continuare intactă negura așezată inițial cu bună știință și multă insistență asupra tragicelor evenimente de la frontiera sovieto-română arbitrar pusă în iunie 1940, ceea ce pe atunci era firesc pentru primele două capitale, fiindcă nu puteau răufăcătorii să-și recunoască propriile nelegiuiri, însă rămân destule semne de întrebare referitoare la ultima dintre cele trei menționate de ce s-a făcut atât de puțin în vederea elucidării tuturor împrejurărilor în care s-au comis aceste masacre împotriva românilor ce pot fi cu mare îndreptățire calificate drept etnocid. Se știe că autoritățile române de atunci au efectuat nu o singură anchetă în această privință, toți refugiații din nordul ocupat al Bucovinei care reușeau să treacă granița erau adăpostiți la Rădăuți, unde dădeau declarații unor anchetatori speciali cu privire la tot ce s-a întâmplat cu ei, dar și referitor la situația rudelor și a conaționalilor  rămași în zona anexată de sovietici. Anchete analogice  s-au întreprins și după revenirea administrației române în Bucovina de către Tribunalul din Cernăuți (sub responsabilitatea președintelui Vasile Hrincu), acum chiar la fața locului –  au fost audiați martori, s-au deshumat unele morminte comune de la Lunca și  Varnița, trupurile românilor martirizați au fost preluate de rudele acestora și înmormântate în satele de unde ei proveneau, pe alocuri cu onoruri militare, și pe bună dreptate fiindcă acești români sunt adevărați eroi ai neamului. La Mahala, bunăoară, pentru cele peste o sută de victime câte au fost descoperite până atunci chiar s-a inaugurat un complex comemorativ.  Adică s-au efectuat măsurile necesare de drept procesual prevăzute în asemenea situații, acțiuni care până la urmă, spre regret, nu s-au încheiat și cu un proces propriu-zis în vederea condamnării, în contumacie, a vinovaților de aceste crime. Rezultatele acestor anchete privitoare doar la victime și la reconstituirea evenimentelor din iunie 1940 și până în iunie 1941, dar nu și la cei care au comis măcelurile respective ce se încadrează evident la ”crime împotriva umanității”, au fost făcute publice într-o serie de articole scrise de ziaristul Ion Dominte și publicate pe parcursul lunilor mai-iulie 1942 în  ziarul ”Bucovina” cu prilejul împlinirii unui an de la masacrul de la Poiana Varniței, unde în ziua de 29 august a aceluiași an s-a ținut o mare slujbă de pomenire pentru toate victimele grănicerilor sovietici și s-a sfințit o troiță impresionantă în prezența a circa 30 mii de români din ținutul eliberat. Probabil, în condiții de război nu s-a putut face mai mult.
Însă ce împiedică acum să se dea în vileag documentele ce se păstrează în arhivele, în primul rând, din România, pentru ca mai apoi în virtutea dreptului nostru uman și moral să revendicăm desferecarea arhivelor, păzite cu atâta strășnicie timp de aproape opt decenii, din Cernăuți, Kiev și Moscova, unde fără nici un dubiu se păstrează tot ce ne interesează pe noi, urmașii acelor victime, în legătură cu masacrele de la Lunca și Fântâna Albă?
                                                                                             
Ștefan BROASCĂ
Cernăuți 




GÂNDURI, LA FÂNTÂNA ALBĂ, DE 1 APRILIE...
Ziua de 1 aprilie ar trebui să fie pentru români mai mult o zi a tăcerii și nu una a discursurilor patriotarde și imagistice pe oasele celor ce-au murit la Lunca și Varnița cu sufletele curate de patrioți adevărați. Să venim acolo doar pentru a murmura o rugăciune, a aprinde o lumânare, a depune o floare sau o coroană și a vărsa o lacrimă, iar apoi să le rostim în continuu, ca o psaltire neadormită, numele tuturor celor care s-au sacrificat  acolo pentru românism. Aceasta ar fi datoria noastră cea mai sfântă și omenește înțeleasă. Noi, nici cei de aici, nici cei de dincolo, însă n-am făcut aproape nimic pentru a identifica toate  numele martirilor, pe care suntem obligați să le scrijelăm pe un viitor monument. De aceea nu avem nici un drept moral să ne afișăm cu tamtam politicianist și discursuri ipocrite pe locurile unde s-a scurs cu prisosință sângele lor și li s-au albit oasele. Varnița și Lunca ar trebui să facă parte din locurile cele mai sacre ale neamului nostru, fiindcă acolo într-adevăr s-a săvârșit un sacrificiu colectiv asumat cum rar s-a produs nu doar în istoria noastră, ci și în cea europeană, despre care de mai mult timp se străduiesc să ne sugereze unii că, cică, ar fi fost provocat, ceea ce reprezintă un mare neadevăr, ba chiar aș zice o hulă inscuzabilă și premeditată. Noi înșiși, din păcate, conștientizăm acest fapt, acest înălțător adevăr cu mare greutate și îndărătnicie. Nu întâmplător, cu suficientă perspicacitate și clarviziune, se încearcă minimalizarea ”tragicelor evenimente” de către cei care au fost chiar implicați în săvârșirea lor. Așa le denumesc în mod eufemistic autoritățile dinainte și de după 1991, deși în înțelegerea noastră, dar și a întregii lumi de bună credință este vorba în mod dovedit și incontestabil de niște măceluri abominabile și respingătoare, iar denumirea lor legitimizată deja în popor și în istorie nu poate fi alta decât ”masacrele de la Lunca și Fântâna Albă (Varnița)”, care ar trebui recunoscute oficial și de către Rusia și Ucraina. Am dori acest lucru înainte de toate pentru faptul ca să putem în cele din urmă obține desecretizarea documentelor din arhivele acestor state cu privire la asasinarea în masă a românilor din teritoriile anexate de către sovietici în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în  baza pactului criminal și imoral Ribbentrop-Molotov, denunțat de acum în mare parte. Și nu pentru a trage la răspundere penală făptașii care demult nu mai sunt în viață, fiind în fond și ei niște victime nenorocite ale regimurilor  pe care le-au servit, după cum  profesorul meu de educația fizică de la școala de la Roșa, fost comandant adjunct al pichetului de la Fântâna Albă, care s-a aflat și el printre grănicerii care au mitraliat la Varnița mulțimea pașnică. Nu era deloc un monstru, ba din contră, un om foarte blajin și inimos, care a găsit de cuviință să-mi împărtășească și mie, unui adolescent pe atunci, știind din ce localitate sunt, câte ceva despre împrejurările măcelului din 1 aprilie 1941. Nu știu cum dormea nopțile, ce coșmaruri îl bântuiau, însă intuiam că avea o conștiință împovărată de grele păcate... Și la ce ne-ar folosi numele său, dar și al altora ca el?... Iar pe mai marii lor îi cunoaștem din istorie. Noi am vrea să știm doar numele morților noștri ca să-i pomenim în rugăciuni!
La manifestarea comemorativă de lunea trecută de la Varnița pentru prima dată s-a produs o situație care în toți acești ani postsovietici nici nu putea fi imaginată, iar acum, în al treilea deceniu de statalitate ucraineană, pur și simplu este imposibil de explicat. La școlile și primăriile din satele raionului Hliboca, în primul rând din localitățile de pe Valea Siretului de unde proveneau majoritatea țăranilor români martirizați la Fântâna Albă, cu două zile înainte de manifestarea tradițională în cauză au parvenit directive ale autorităților raionale prin care se interzice participarea elevilor și a profesorilor, precum și a funcționarilor publici la slujba de pomenire a victimelor masacrului de la 1 aprilie 1941 și expunerea cu acest prilej omagial a tricolorurilor noastre în bernă. Adică nepoților și strănepoților celor omorâți cu bestialitate pentru simplul motiv că vroiau să trăiască după firea neamului din care făceau parte, tradițiile strămoșești și  vechea lor credință li se interzice de acum să se reculeagă în această zi cu o rezonanță de profund tragism antic la locul masacrului, să deplângă soarta buneilor și rudelor lor și să-i pomenească creștinește! O asemenea decizie absurdă nu poate fi comparată decât drept un act la fel de inuman ca și masacrul însuși și o manifestare atât de opacă și brutală ce vădește o lipsă totală de respect din partea celor cu care noi conviețuim de mai mult timp alături și care în acest mod, probabil, vor să ne convingă că sunt majoritari și ne determină soarta după bunul lor plac. Ar fi inutil să mai invocăm aici drepturi și legi, de care nu se mai ține cont nici măcar de ochii lumii, în timp ce la manifestarea comemorativă de la 1 aprilie, ca de fiecare dată de ani buni încoace, au participat mai mulți actuali și foști deputați, dar probabil și destui aspiranți  la astfel de mandate la alegerile viitoare, de la Kiev și București, oficiali de prim rang de la regiune și raion, diplomați, care au rostit cu voci tremurânde discursuri mai mult sau mai puțin penibile și foarte rar sincere, dar pe care nu le ascultă nimeni, s-au pozat în fel și chip pe oasele martirilor noștri și s-au întors fiecare cu conștiința datoriei achitate la birourile, vilele și țările lor.
Noi, ceilalți, cu inimile răvășite, unde ne întoarcem?
Ștefan BROASCĂ
Cernăuți 



idicat în memoria martirilor neamului copiii și nepoții celor care au murit pe aceste meleaguri dar si autoritățile locale, care au organizat împreună cu asociațiile culturale românești slujba de pomenire oficiată de un mare sobor de preoți din Ucraina și România, în frunte cu protopopul raionului Hliboca, Ioan Gorda, protopopul raionului Storojineț Vasile Covalciuc, Starețul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec ș.a.
Au fost prezenți, Ion Muntean, președintele Consiliului regional Cernăuți, Grigore Timiș, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, conducerea raionului Hliboca, Irina Loredana Stănculescu, consulul general al României la Cernăuți, parlamentari și europarlamentari din România, lideri ai asociațiilor românești - dr. Ion Popescu, jurnaliști, președinte al UI ”Comunitatea Românească din Ucraina”, Octavian Bivolaru, președintele Societății ”Golgota” a represiunilor staliniste care au rostit cuvinte de omagiu martirilor neamului, amintind încă o dată despre îndepărtatul an 1941 și de masacrul de la
 Fântâna Albă, care rămâne, o rană deschisă în sufletul neamului românesc. 
FOTO SI  VIDEO DE   NICOLAE  HAUCA
MAI  MULTE  FOTO   VEZI   AICI: