Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

HORECEA. Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Horecea „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 baran, Toader sin GĂINĂ, 1 umblător, Vasile VORONCA, 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Mihalachi, şi 58 birnici, şi anume: Andreiu FUTILĂ, Toader sin GAVRILĂ, Nechita ŢIVORIGĂ, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOBOAI, Ilaş ŢIVORIGĂ, Grigoraş hotincian, Onofreiu ŞCHIOPU, Vasile COSTAŞ, Dănilă, Dumitraşcu zet TUDOR, Andronic ungurian, Simion sin ego, Chirilă zet VERINCA, Mihail SOFRONII, Mihalache ruptaş, Vasile ruptaş, Tănasă sin ego, Ion ruptaş, Tudosie sin VASILE, Pinteleiu HALUNGA, Toader HALUNGA, Ion sin VASILE, Grigore sin VASILE, Vasile FUTILĂ, Iacob hotincian, Toader VASLIN, Ştefan VERENCU, Vasile brat ego, Constandin VORONCĂ, Sandul sin GĂINĂ, Andrei VORONCĂ, Savin brat scripcar, Costandin scripcar, Grigori sin IVAN, Nechita ŢIVERIG, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOB, Iliş ŢIVERIG, CARPU, Petrea brat ego, Toader PĂCINTĂ, Andrei rus, Andrei RUSNAK, Vasile ANCIER, Andrei ŢIRIG, Neculai MAZUR, Petre pânzar, Andrei zet cojocăriţii, Ivan PACIUK, Onofrei vătăman, Andrei BOSEAS, Andrei blănar, Anton SURDUL, Hrihor sin MIHAIL, Ivan morar, Iuri RUSNAK şi Mihaiu COVALUC. „Acest suburbiu e spre răsărit de Cernăuţ. Aici se află două biserici: una în suburbiul ce-i zice Horecea-veche şi alta, fostă, mai înainte, mănăstire, în Horecea-mănăstirii vel Ludi-Horecei (Ludi e un cuvânt rutean şi înseamnă oameni, Oamenii Horecii), lângă o văleică, pe un dâmb, în cornul unei pădurici, pe după care trece Prutul, curgând, nu tocmai lin, la vale. Mănăstirea Horecei, după Pumnul, se crede să fi fost întemeiată de un călugăr, pe la 1712. Numele lui nu-i cunoscut. Pe la 1737, se chema egumenul ei Ion, care a cumpărat, pentru mănăstire, şi un fânaţ lângă Cernăuţ, cu 6 florini de argint. Călugării care locuiau în mănăstire, auzind că are să se desfiinţeze, au trecut mai adânc în Moldova, cu averea mişcătoare şi cu hrisoavele ei. Când s-a împreunat Bucovina cu Austria, s-a înfiinţat, în mănăstirea Horecea, un curs teologic, după metodul vechiu, rămânând, pe acest loc împodobit de frumuseţile naturii, pe malul drept al Prutului, până la 1809. În acest an, fu el strămutat la Cernăuţ, unde, apoi, se înfiinţă, în 1826, Institutul Teologic. / Pe uşa mănăstirii sta scris că zidirea mănăstirii s-a dus la capăt în anul 1767, dată ce are să se înţeleagă sub această zidire, căci mănăstirea exista şi mai înainte, după cum se poate cunoaşte din cele amintite mai sus. Sub această zidire are să se înţeleagă zidirea de a doua oară şi se spune că, la această zidire, ar fi dăruit Catarina II, împărăteasa Moscalilor, şi Grigore Ghica Vodă, în anul 1766, o sumă de 40.000 de ruble. Clopotul cel mare al mănăstirii are însemnătate istorică. / Ruşii, în războiul cu Turcii, 1769-1774, înfiinţară o fabrică de bătut bani, în nişte grădini, pe partea stângă a Prutului, lângă Cernăuţi. Din spija ce se afla în fabrica aceea, s-a vărsat clopotul amintit, sub generalul Gartenberg, prin clopotarul Cristian Valentin, la anul 1773, pe spesele mănăstirii, plătite prin egumenul Artemon. / Mănăstirea avea 14 proprietăţi, şi anume: Săzomnişca, pământul în jurul mănăstirii; Hreblea, un loc lângă Horecea; un fânaţ lângă Horecea, de la Hârtop, până-n malul Prutului; Terebiş, un fânaţ lângă Horecea, un fânaţ de 12 odgoane, în hotar cu Cernăuţul; un fânaţ de 12 odgoane pe malul drept al Prutului, de la Horecea, până la Ostriţa; nişte fâneţe şi pomete în Cernăuţ; o casă şi arături în Cernăuţ; o casă şi pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ în Cabeşti; o parte din Horecea; 1/8 parte din Cabeşti; o bucată de pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ lângă mănăstire. / După protocolul împărătesc, făcut de comisarul Metzger, în 16 Februar 1782, mai avea mănăstirea Horecea încă 4 proprietăţi: o moară în Cernăuţi, numită Moara Călugărilor; Mogoşeşti, sat în Moldova; trei locuri de casă în Cernăuţ, lângă Fântâna Turcească; a treia parte din Nahoreni, sat în Moldova”[2].

1730: „În Horecea mai întâi să fi fost o simpla sihăstrie. Cam pe la anul 1730 a făcut aice episcopul de Rădăuţi Anton, mai înainte egumen al Putnei, iar mai târziu mitropolit al Moldovei[3], o bisericuţă de lemn şi câteva chiliuţe, tot de lemn, iar aceasta, pentru ca însuşi tatăl lui Anton a fost petrecut la această sihăstrie”[4].

1773: „În biserica din Horecea se află două clopote, cu următoarele inscripţiuni: 1). În limba latină: „M-a făcut Iohann Christian Valentin, de la Sadogora, în anul 1773”. În limba rusească: „În onoarea treimei, prea sfintei fecioare Maria, în locaşul ei numit Horacea, s-a făcut clopotul acesta la Sadagora, sub generalul Petru baron de Gartenberg, cu spesele venerabilulul egumena la cestei mănăstiri, Artimon Chiniţchi, în anul 1773”; 2). În limba rusească: „M-a făcut maistrul Iohann Christian Valentin, în anul 1774”. „În onoarea naşterii prea curatei fecioare s-a făcut clopotul atesta de părintele Artimon în mănăstirea Horacea, egumenul acestei mănăstiri, sub ocrotirea domnulul Baron Gartenberg”[5].

1775: „Până în 1775, trecerea Prutului s-a făcut pe podul umblător de la Mănăstirea Horecea, care avea acest privilegiu acordat de către foștii voievozi ai Moldovei, pentru că era săracă, din pricina locației sale nefavorabile, iar consemnarea taxelor de trecere însemna o atestare existenţei podului. Pe parcursul altor doi ani, după aceea, până în 1777, administrația din Cernăuţi pare să fi lăsat mănăstirea cu acele venituri, deoarece podul umblător de peste Prut nu a fost probabil cu funcţionare permanentă și nu putea corespunde unui trafic mai animat. În 1777, însă, podul nou construit a atins acel nivel de forță și de securitate care înlătura orice concurență. Prin urmare, mănăstirea a pierdut vechiul privilegiu, pe care voia să-l recâștige printr-o cerere către împărat, dar nu a primit niciodată un răspuns[6], pentru că podul a fost păstrat, şi de acum, încolo, un cost de trecere”[7].

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, scria că, exista un drum, care pornea „de la Cernăuţi, pe malul drept al Prutului, prin Calicenca, mănăstirea Horecea, Ostriţa, Ţureni (vama austriacă), la Mamorniţa, unde e graniţa; dincolo de graniţă, este staţia de poştă moldovenească”[8].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[9].

1870: „Cernăuţi, în 15 iunie 1870. Sunt acum patru ani de zile, de când au început gimnasiaştii români, împreună cu realiştii şi preparandiştii de aici a aranja câte o festivitate maială. În anul acesta s-a petrecut festivitatea aceea, a doua zi de Duminica mare, în păduricea Horecea. Programul festivităţii a fost destul de variat, constând din oraţiuni, declamaţiuni, cântări, jocuri şi o tombolă în favoarea Fundaţiunii pumnulene. Se presupunea cum că împărtăşirea publicului român de aici şi din jur la petrecerea asta va fi cât se poate de vie, făcându-se mai bine de 200 de invitaţiuni. Asta însă nu s-a întâmplat, căci au lipsit din mijlocul tinerilor nu numai cei ce se ţin şi se dau de români buni, dară chiar şi acele persoane care s-au deprins a fi privite de sprijinitoarele cele mai tari ale românismului şi ale aspiraţiunilor naţionale şi de a căror prezenţă se bucurau tinerii în tot anul”[10].

În 1890, Horecea avea 1.119 locuitori şi trei învăţători: Mihail Pitei, Georgie Hreniuc şi Nichifor Şcraba. Michail Humailo era primar, Vasile Iliuţ era paroh, iar Simion Guga – cantor bisericesc.

1896: O listă de colectă pentru Internatul de studenţi români din Cernăuţi, alcătuită, în septembrie 1896, de Vasile ILIUŢ, cuprinde următoarele nume de localnici: Michail PITEI, Nichifor ŞCRABA, George HRENIUC, Simeon GUGA, Nicolai COSTAŞ, Toader FLOREA, Iacob VORONCA, George PAULOVICI, Dimitrie SVRID, Toader VEREHA, Anton CAULEA, Ioan alui Constantin VORONCA, Nichita VORONCA, Lazar VORONCA, Moisi VORONCA, Daniil VASILOVICI, Maftei VORONCA, Ieremie GĂINĂ, Alexandru alui Petru VORONCA, Gavril VORONCA, Georgi FLOREA, Andreiu FETILĂ, Mihaiul FLOREA al Eudochiei, Georgi GĂINĂ, Ilie HUMAILO, Nicolai HUMAILO, Ilie TERLEŢCHI, Maxim alui Petru VORONCA, Gavril PLĂCINTĂ, Vasile GĂINĂ, Maxim alui Ştefan VORONCA, Dimitrie HURGHIŞ, Mihaiu PRIDIE, Dimitrie alui Gavril VORONCA, Nistru CHIŢAC, Chiril VORONCA, Simion alui Georgi GĂINĂ, Toader alui Nicolai. VORONCA, Daniil TOMNIUC, Nicolai FLOREA, Varvara lui Ioan PODEŢ, Toader HUMAILO, Constantin SMOLENCIUC, Ilie DANCIUC, Nicolai alui Ioan VORONCA, Flor HROMIUC, Fluor alui Maftei VORONCA, Ştefan HUMAILO, Alexandru FLOREA, Michail ANTONOVICI, Georgi SVIRID, Cozma PAULOVICI, Tanasi MELNICIUC, Filip SVIRID, Simeon COSTAŞ, Nicolai CALANGIU, Tit COZUBEAC, Vasile CALANGIU, Ioan HUMAILO, Ioan MARTINIUC, Nicolai SVIRID, Onufrei SMOLENCIUC, Alexandru VORONCA, Cozma GĂINĂ, Nichită CAULEA, Catrina alui Gavril VORONCA, Domnica SPENGEAC, Maria RUPTAŞ, Domnica alui Grigori SVIRID, Simeon VORONCA, Catrina GEORGIAN, Irina lui Codrat VORONCA, Vasilina lui Ştefan VORONCA, Domnica lui Ioan FETILĂ, Domnica lui Neculai FLOREA, Irina lui Ştefan TUDUREAN, Raifta PLĂCINTĂ, Michail ZACHIPNEI, Michaiu CRAUCIUC, Petru GĂINĂ, Nicolai CASIAN, Magdalina GĂINĂ, Mafteiu COTOMAN, Petru COSTINIUC, Axenti PAULOVICI, Maria lui Ioan VORONCA, Varvara ANTONOVICI, Maria ZVONETCHI şi Maria CARPIUC[11].

1907: Din Comitetul naţional pentru districtul Cernăuţi, proapăt constituit, făceau parte şi preotul Vasile Maghior şi Ştefan Doroş din Horecea[12].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Horecea (şi Ludi-Horecea), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul drept al Prutului, între Cernăuţi şi Ostriţa. Suprafaţa: 3,12 kmp; populaţia: 630 locuitori ruteni şi români, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară, comunică cu oraşul Cernăuţi şi cu drumul principal. În apropiere se află un vad peste Prut. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, fostă mănăstire. Numele său vechi este Horecea. Cu timpul, a primit şi numirea Ludi (adică oameni pripăşiţi), spre deosebire de mahalaua Cernăuţului, Horecea. Localitatea purta, odată, numele Scutela, fiindcă locuitorii acestei comune erau scutiţi de biruri (nu le plăteau domniei, ci mănăstirii – n. n.). În apropierea comunei, se află o pădurice, în mijlocul căreia există o peşteră, ce servea drept beci, în care călugării de la mănăstirea Horecea păstrau fructele în timpul iernii. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi puţin cu ale grădinăriei. Comuna posedă 110 hectare pământ arabil, 13 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 22 hectare imaşuri, 9 hectare pădure. Are 40 cai, 139 vite mari, 122 oi, 125 porci. Horecea, mahala a Cernăuţului, aşezată pe malul Prutului şi înconjurată de o pădure frumoasă, care serveşte cernăuţenilor, în timp de vară, drept loc de excursiuni frecvente; formează o secţiune comunală deosebită, cu parohie proprie. Are 750 de locuitori, cea mai mare parte români şi de religie ortodoxă, ce se ocupă cu plugăria şi pescăritul. Are o şcoală populară şi o biserică frumoasă, foastă mănăstire. Mahalaua Horecea posedă 198,44 hectare pământ arabil, 8,49 hectare finaţuri, 35,77 hectare grădini, 72 hectare imaşuri şi 10 hectare pădure. Locuitorii posedă 40 de cai, 139 de vite cornute, 122 oi, 125 porci şi 19 stupi de albine. Horecea, mănăstire, astăzi biserică parohială a comunei rurale cu acelaş nume, se pare că-şi trage începuturile sale pe urma unei sihăstrii, ce se află în pădurea de pe malul Prutului. La 1730, a clădit episcopul de Rădăuţi şi, mai târziu, mitropolit al Moldovei, Antoniu, pe acel loc o biserică de lemn, cu câteva chilii de călugări. La rangul de mănăstire a fost ridicată această mică chinovie abia în vremea egumenului Artimon, care a terminat, pe la 1766, clădirea de piatră, cu ajutorul Mitropolitului Gavril şi a marelui logofăt Cilibiu. În chiliile, construite după un anume stil, adică între naosul şi turnurile bisericii, vieţuiau, la luarea Bucovinei de către Austria, încă 20 de monahi. Odată cu secularizarea celorlalte mănăstiri, a fost desfiinţată şi Horecea. Mănăstirea poseda, între alte proprietăţi, concedate de Vodă Grigori Kalimah, şi dreptul încasării taxelor pentru trecerea Prutului, cu podul umblător, ce se află în apropiere, iar dincolo de hotar avea moşiile Mogoşeşti şi Nahoreni”[13].

1915: „Ioan Magior, abiturent al gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a căzut pe câmpul de onoare contra Italiei, în 10 Septembrie 1915. El e fiul exarhului arhiepiscopesc din Horecea, al părintelui paroh Vasile Maghior. Dulce et decorum este pro patria mori”[14].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[15], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Baluşescu Elena, la Horecea, p. 8”.

Mănăstirea Horecea – desen de Romstorfer (din Kaindl)

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 385

[2] Patria, Anul III, Nr. 301, 12 Iulie 1899

[3] „Acest mitropolit, compromis că era partizan al ruşilor, după pacea încheiată între ruşi şi turci, la Belgrad, în 1740, se duse la Chiev, de unde apoi încăpu mitropolit al Cernigovului, iar mai târziu al Bialogrodului, unde şi muri, la anul 1748”.

[4] Biserica şi Şcoala, Nr. 6, Anul XIV, Arad 11/23 februarie 1890, p. 47

[5] Olinescu, Dionisie, Inscripţiuni monumentale din Bucovina, în Epoca, No. 402, Seria II, Anul III, sâmbătă 15 martie 1897, pp. 1, 2

[6] Mănăstirea Horecea, împăratului Iosif II, ddo. 6 octombrie stil vechi 7272.

[7] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[8] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[9] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[10] Albina, Nr. 49, Anul V, Pesta, duminică 14/26 iunie 1870, p. 2

[11] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 79/1896, p. 4

[12] Apărarea Naţională, Nr. 19, Anul II, joi 14 martie stil nou 1907, p. 2

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 110, 111

[14] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 163, 3 octombrie 1915, p. 4

[15] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

http://dragusanul.ro/povestea-asezarilor-bucovinene-revazuta-horecea/?fbclid=IwAR1vi-igZXzEOp37fRVk2AzNXx8wYlG2qQ9XOE-OBrUe-NTR1ruXnpsoy0U

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mahala Ostriţa

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

MAHALA. Satul s-a numit, în vremurile vechi, aşa cum o confirmă şi documentele Comisiei Cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, din 1783, Clişcăuţi, apoi Ostriţa („Ostriţa, numită astăzi Mahala, Clişcăuţii, numiţi astăzi Cotul Ostriţei”), fiind, în 1472, când Ştefan cel Mare cumpăra satul şi moşia pentru a le dărui mănăstirii Putna, „un sat pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară în apa Prutului”. Deci, prima parte a istoriei satului Mahala este comună cu cea a satului Cotul Ostriţei, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic în limbajul vremii, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Numai că moşia Clişcăuţi a urmaşilor lui Tăbuci cel Bătrân[1] din Boian, vândută lui Ştefan şi dăruită Putnei, era mult mai întinsă, ocupând ambele maluri ale Prutului, iar seliştea pustie Clişcăuţi, de pe malul drept, avea să se numească, după repopulare, înainte de anul 1770, cu colonişti ardeleni, Ostriţa. Şi iată că avem, în Clişcăuţi, o vatră şi o istorie comună veche pentru trei sate de astăzi: Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa, distincţia făcându-se cu adevărat abia după anul 1700, când Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa se individualizează, ca trei trunchiuri ţâşnite din aceeaşi rădăcină. Prin urmare, după 1770 – practic de la recensământul lui Rumeanţev din anii 1772-1774, va trebui să povestim trei naraţiuni diferite, dar care au ca primă atestare documentară cea a satului Ostriţa pe Prut, făcută în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

1472: În 25 aprilie 1472, Ştefan cel Mare cumpăra, cu 200 zloţi tătăreşti, de la fraţii Tăbuci, Pojar şi Nastasia, dar şi de la nepoţii lor, care aveau drept de cumpărare ca fiind neamurile cele mai apropiate, „un sat care este pe Prut, anume Ostriţa, şi cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat, privilegiu vechi de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod (cel care a domnit înainte de Bogdan al II-lea, cu care Bogdan s-a şi luptat) şi de la alţi înaintaşi ai noştri”, sat pe care l-a dăruit, tot atunci, mănăstirii Putna.

1490: În 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna, printre alte biserici, „a VII-a, biserica din Clişcăuţi, cu popă”, Clişcăuţi sau Clicicăuţi fiind numele cel vechi al Ostriţei, după cum rezultă din uricul de întărire din 26 august 1503. Despre soarta străbunii sătenilor din Mahala, Cotul Ostriţei şi Ostriţa există, în arhivele Putnei, următoarele înscrisurile vechi, redate sumar de onestul cărturar şi slujitor al al altarului, care a fost Dimitrie Dan: / 1722: „Răvaş de la Savva, proin mitropolit cătră Ion biv. hat., pentru hotarul Ostriţii, din anii 7230 (l722) Iulie. / 1722: Suret dintru acestaşi răvaş al Savvei proin mitropolit din anii 7230 (1722) Iulie 22. / 1737: Mărturia hotarnică de la Toader Carp biv jit. şi de la Miron Gafenco uricar, cum au hotărât Ostriţa, din anii 7245 (1737) Iunie 29. / 1746: Carte domnească de la Ioan Nicolai voevoda cătră Gavriil Niculce biv med. pentru dijma locului celui de pricină de la Ostriţa, din anii 7254 (1746) Ghenarie 12”. / 1749: Scrisoare de la Ion Neculce spat. la mâna lui Constantin vel logof., puindu-şi zi să mai iasă la divan, pentru hotarul Boianului cu Ostriţa, din anii 7257 (1749) Iulie 8. / 1752: Carte domnească de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevoda, cătră Vasilii Crupinschii staroste de Cernăuţi, pentru boerescul oamenilor din Ostriţa i Mologhia, din anii 7260 (1752) Fevruarie 29. / 1753: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, cătră Răducanul biv vel med., pentru oamenii din Ostriţa i din Mologhia, care n-au vrut să-şi dea zăciuială din fân, din anii 7261 (1753) Iulie 26. / 1754: Carte domnească de la Matei Ghica voevod, dată lui Gheorghii igum. de Putna, de stăpânit moşiile Ostriţa şi Mologhia, din anii 7262 (1754) Ghenarie 10. / 1755: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Aprilie 25. / 1755: Scrisoare de la Ion Stir, şi de la Holban, cătră staroste de Cernăuţi, pentru vadul morii de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 15. / 1755: Carte de judecată de la Ion Iamandi vel jit. şi de la Costantin vel armaş, pentru iazul de la Hucău, din anii 7263 (1755) Iunie 23. / 1756: Carte domnească de la Matei Ghica voevoda cătră Ialne biv vel clucer, pentru moara de la Hucău. din anii 7264 (1756) Ghenarie 11. / 1756: Anafora de la veliţii boiari, cătră Costantin Mihai Racoviţă voevoda, pentru judecata morii de la Hucău, din anii 7264 (1756) Aprilie 18. / 1752: Hotarnică, de la Vasilii Buhăescul biv vel med., cum au hotărât Ostriţa cu Boianul, din anii 7260 (1752) Septembrie 3. / 1753: Ispisoc domnesc, de la Costantin Mihai Cehan Racoviţă voevod, de întăritură şi de stăpânire satul Ostriţa, după cum au hotărît med. Vasile Buhăescul, din anii 7261 (1753) Septembrie 15”[2]. Toate acestea sunt dublate de privilegii şi de cărţi gospod de stăpânit, prin care cuvioşii călugări aveau împuternicirea „de oprit, de stăpânit şi de dijmuit”[3] satele pe care le iluminau îndru dumnezeirea doar prin ispăşiri.

1722: De-a lungul timpului, stăpânitorii Boianului, inclusiv Ion Neculce, care se trăgea din Tăbuci cel Bătrân, au avut probleme de hotar cu mănăstirea Putna, proprietarul Ostriţei, deşi semnele de hotar, după cum spunea un boier, într-o scrisoare adresată cronicarului, în 22 iulie 1722, „nu numai bărbaţii… ce şi babile le ştiu”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Mahala, moşia mănăstirii Putna, „65 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Toader, 1 dascăl, Grigoraş, 1 jidov, Iţcul, 7 vădane, Gafiţa DUMITRĂŞCIOASA, Năstasia VASILOAI, Nastasia PĂVĂLOAI, Pâhna IVĂNIASA, Măriuţa vătămăniţa, Catrina CUZOAI şi Gafiţa, 16 case pustii şi 39 birnici, şi anume: Sârghii vornic, Anton brat ego, Ursul brat ego, Ion HUŞCIUK, Ursul HUŞCIUK, Grigoraş HUŞCIUK, Pintelei HUŞCIUK, Pavel HUŞCIUK, Ursul EREMAN, Simion EREMAN, Ion CREDE, Tănasă ŢIGANCIUK, Alecsa sin strugar, Vasile HAMANDEI, Toader, Simion DUROŞ, Simion ISĂCUŞ, Nechita sin ISAC, Ursul CHELBA, Nechifor zet ego, Ştefan HUŞCIUK, Vasile IACOB, Ion MOCORĂUCA, Iacob ŞTEFANKO, Toader VÂNTUL, Minculai CHIPIAC, Ignat HUŞCIUK, Toader CHEBAC, Ion CĂZAC, Costandin MODIRESCU, Sandul ISĂCUŞ, Ignat nepot vătămanului, Dumitraşco, Ignat CUCIUC, Toader CULA, Ignat CHELBE, Neculaiu GAŞPAR, Ursul RĂŢENCU şi Vasile brat vornicului.

1774: În 1774, satul Mahala avea 30 familii ţărăneşti; în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, Mahala avea 1 popă şi 68 ţărani; populaţia satului Mahala sporeşte, până în 1784, la 164 familii ţărăneşti.

1782, ianuarie 25: În Copia tabulară de pe protocolul aulic de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna, din 25 ianuarie 1782, „egumenul mânăstirii Putna, cu numele de Ioasaf ieromonah, pe care l-a chemat comisiunea, cu ecleziarhul aceleiaşi mănăstiri, Anastasie”, confirmă, practic, împărţirea delor două părţi, de pe ambele maluri ale Prutului, dăruite de Ştefan cel Mare, şi pe care delegaţii le numesc „Clişcouş hodie Ostriţa, Ostriţa hodie Mahala”[5].

1782, ianuarie 29: La întrebarea numărul 40, „De la cine a căpătat mănăstirea Putna satul Clişcouţi?”, s-a răspuns: „Acest sat Clişcăuţii l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la trei fraţi, anume Matei, Andrieş şi Iori, cu 250 lei tătăreşti, şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Acest uric domnesc de danie se află în traducere aice, sub No. 131, însă în el hotarele acestui sat nu sunt însemnate”. Întrebarea numărul 41: „Nefiind hotarele acestui sat descrise în acest uric domnesc de donaţiune, să binevoească egumenul a arăta ori de posedă mănăstirea o anume hotarnică şi de când posedă acest sat în linişte?”. Răspuns: „Mănăstirea Putna nu posedă o anume hotarnică pentru acest sat şi ea a posedat acest sat în linişte după hotarele cele vechi, până în timpul lui Calimah Vodă. Acest Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea, cam înainte de 20 ani, o parte din locurile oraşului Cernăuţi. După această donaţiune, Calimah Vodă a trimis într-acolo hotarnici, ca să măsure aceea ce Calimah Vodă a dăruit mănăstirii Horecea şi să cheme şi pe vecini la această hotărâre. Aceşti hotarnici au făcut hotarul fără de a chema pe mănăstirea Putna, proprietara Clişcăuţului, şi au luat o parte mare din Clişcăuţi de la Putna şi o au ataşat la mănăstirea Horecea, care posedă acea parte încă şi astăzi. Mănăstirea a înaintat, în această afacere, un proces la auditoriatul districtual. Acest sat Clişcăuţi s-a stins, cu timpul, şi satul aflător pe acest loc se numeşte astăzi Ostriţa”. Întrebarea 42: „Cum a venit satul Ostriţa, pe care se află Mahala şi Cotul Ostriţei, la mănăstirea Putna?”. Răspunsul: „Acest sat l-a cumpărat bătrânul Ştefan Vodă de la doi fraţi, Tabutci şi Pojar, cu 200 lei tătăreşti şi l-a dăruit mănăstirii Putna. Respectivul uric de donaţiune se află, în traducere, aice, sub No. 132, însă hotarele satului nu sunt descrise în el”. Întrebarea 43: „Are mănăstirea o anume hotarnică, deoarece hotarele nu sunt însemnate în acest uric de donaţiune, şi de când posedă ea în linişte acest sat?”. Răspunsul: Mănăstirea a avut, mai înainte, cu un oarecare Mutenco, proprietarul satului Boan, cane se mărgineşte, dintr-o parte, cu Ostriţa, mari certe de hotar, care însă s-au finit prin învoială, după care urmă o hotărâre şi se făcu o hotarnică, pe care o posedă mănăstirea, dimpreună cu confirmaţiunea domnească pentru această hotărâre, din care timp mănăstirea Putna posedă în linişte din această parte. Din altă parte sunt vecini mănăstirea Slatina, situată dincolo de cordon şi mănăstirea Barnovschi, prima cu satul Rarance, cea din urmă cu Jucica”[6].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[7].

1890: În 1890, satul Mahala avea 4.084 locuitori, trei parohi, pe E. Simighinovici, I. Bucevschi şi S. Cojocariu, cantor fiind Nicolai Prodanciuc, şi trei învăţători, pe Dimitrie Scalat, Vasile Beuca-Costineanu şi Eugenia Beuca Costineanu. Primar al comunei era Ioan Condrea Hostiuc.

1895: O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Mahala, din 1860, iar un cu 4 clase, din 1895, în Cotul Ostriţei[8].

1896: O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „Ioan BUCEVSCHI, preot de ajutor în Mahala”, cuprinde următoarele nume de localnici: învăţător superior Dimitrie SCALAT, învăţător Anton HAPENCIUC, învăţătoarea E. SIMINOVICI, învăţător M. CHISANOVICI, „scriitor” (notar) V. CUDLA, primar Ioan HOSTIUC şi paroh Em. SIMIGANOVSCHI[9]. O altă listă de subscripţie, din iunie 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată aceluiaşi preot Ioan BUCEVSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Ştefan BUDNIC, Condrea COVA, Ioan alui George HOSTIUC, Ştefan DROBOT, Ion alui Vasile BUDNIC, Dimitrie CARP, Dimitrie BUJENIŢĂ, Vasile DASCALIUC, Sinclitica BUCEVSCHI, Vasile TREBICI, Ştefan TREBICI, George ŞNAPP, David GROSS, Petru CRAINIŢĂ, Maria lui Dumitru DROBOT, Atanasie BUDNIC, George TODORAŞ, Zamfira BUDNIC, Leib HARNIC, Nicolai PRODANCIUC, Florea MAXEMEŢ, Gheorghe ZAHARCIUC, Onufrei CAZAC, Mihai DOROŞ, Nicolai DOROŞ, Nicolai TANASESCU, Nicolai alui Ioan HOSTIUC, Nicolai MAMOLEA, Ştefan HOSTIUC, Irina lui Vasile ISAC, Ioan MOSORIUCA, George HOSTIUC, Neculai ROŞCA, George A. DROBOT, Petre MARDAR, Maria lui George BUJENIŢĂ, Alexa GRIGORCIUC, Ioan LAZAR, Condrea DOLHAN, Ioan NANDRIŞ, Ştefan ISAC, Nicolae GRIGORAŞ, Ioan CRAINIŢĂ, Domnica lui Nicolai BUJENIŢĂ, George BUJENIŢĂ, Vasile alui Nicolai DOROŞ, Agafia LUPAN, Ioan GRIGOROVICI, Mihai CATARINCIUC, Ioan LEAHU, Nicolai DUBEŢ, George BUDNIC, Ştefan ILINCIUC, Alexa IARI, George IACOBEŢ, Nicolai MÂNDRESCU, Vasile PĂMPUREAC, Constantin HOSTIUC, George TODERAŞ, Ion ANTONESCU, Ilie CUCOŞ, Ioan BUDNIC, Petru IEREMII şi Onufrie HOSTIUC[10].

1901: Aflat la Herghelia Lucina, dialectologul Gustav Weigand povesteşte: „Locotenentul superior Gellinek, directorul hergheliei, m-a invitat la prânz și la o plimbare prin păşunele hergheliei. Nu am putut rezista invitației prietenoase, mai ales că mi-a promis, de asemenea, că pot să-mi fac şi studiile dialectale care mă interesează. Imediat, după masă, ne-am urcat pe cai și, când am ajuns la pe platoul înalt, am intrat într-un galop vântuit, pe un teren foarte neuniform, copleșit de tufe și tufișuri, în lungime de 1.300-1400 m, printre caii care pasc în diferite locuri, în funcție de vârstă. Am fost în șea până seara, apoi am lucrat cu un soldat din Mahala, sat de lângă Cernăuţi, și acum am auzit, pentru prima oară, cum se pronunță în Marea Valahie, și, când am crezut că limbajul lui este o influență școlară, deși locotenentul meu a susținut că soldatul nu a fost la școală, am decis să șterg toate notiţele pe care le-am făcut, dar mai târziu, când am mers la Mahala[11], am realizat că am greșit, pentru că băiatul s-a exprimat într-un „mod” minunat pentru că, într-adevăr, aşa se vorbeşte în satele cele mai nordice românești din Bucovina. Marea pronunție valahă nu schimbă „ce” şi „ge”, ceea ce desigur nu puteam bănui. Am folosit fonograful pentru a înregistra un cântec românesc și unul rutean de la soldați”. Ceva mai târziu, Weigand ajunge la Mahala: „Vineri, dimineață, a venit noul meu vizitiu, datorat bunătăţii domnului Berariu, un rutean din Franzthal, pe care am fost nevoit să-l accept, în locul fostului meu vizitiu român, care nu ştia să vorbească rusa, atât de necesară în preconizata călătorie prin Basarabia. După amiază, am coborât pe drumul abrupt, până la podul de peste Prut, și apoi am urmat drumul care duce spre Rusia. Am petrecut noaptea, împreună cu protopopul Simiginovici din Mahala, în, Rarancea, care se află la 8 km mai la nord şi este aproape în întregime slav, iar Boianul[12], făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu, se află mai la sud și are, de asemenea, o populație mixtă. În dimineața următoare am parcurs cei 24 de km, până la Novoseliţa, fără oprire”[13].

1902: Însoţirea raiffeisiană din Mahala, Buda şi Cotul Ostriţei s-a înfiinţat în 30 august 1902, sub direcţiunea parohului Simeon Cojocariu, vicedirector fiind Teodor Cudla, iar vistiernic – preotul Nicolai Prodanciuc. Cabinetul de lectură se numea „Tresvia”.

1907: Zavistia politică între preoţi („naţionalii bătrâni”) şi învăţători („naţionalii tineri”) izbucneşte şi la Mahala, deşi „până înainte de alegeri, învăţătorii noştri erau drept învăţători ai poporului şi pentru luminarea poporului mergeau mână în mână cu preoţii noştri”. Dar, „cum au venit alegerile, numai ce am văzut că învăţătorii, spre fericirea satului, însă nu toţi, ci numai cei mai tinerei, care încă nu-şi pot da sama de toate faptele lor, au început a se feri de preoţi şi a învăţa oamenii să meargă la alegere numai pentru dl Cuparenco, căci numai acest domn e vrednic să steie în sfatul împărătesc, ziceau ei. La alegeri, noi am ascultat de poveţile altora şi am glăsuit mai toţi pentru dl Isopescu şi acum credeam că şi domnii învăţători or lăsa politica şi s-or apuca de lucrul lor. Dar ţi-ai găsit-o. O samă din ei au început chiar acuma a pizmui pe părinţii acelor copii care au mers cu dl Isopescu. Aşa s-a întâmplat săptămâna trecută, că băietul lui Dumitru Toderaş, care a mers cu Cuparenco, a repezit pe băietul lui Georgi Hostiuc, care a mers cu dl Isopescu, încât s-a sfărâmat un geam din şcoală. Învăţătorul Cudla, căruia i-au spus toţi copiii că la spargerea geamului e numai Toderaş de vină, a hotărât însă ca Hostiuc să plătească geamul, şi anume 1 coroană, şi, până nu va fi coroana plătită, l-a depărtat pe Hostiuc din şcoală; iar băietul lui Ilie Doroş, care tot cu dl Isopescu a mers, a fost depărtat de la şcoală sub cuvânt că cămeşa-i este neagră, cu toate că mai erau şi alţi băieţi cu cămeşile negre. Am ruga pe dl superior Scalat, pe care-l cunoaştem de mulţi ani de om de tot cinstit, şi pe consiliul şcolar din sat să facă rânduială cu lucrurile astea, căci ar fi păcat, din pricina unui băieţandri, să ne stricăm traiul. / Mai mulţi gospodari”[14].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[15], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ZAPOTIŢCHI (23 ani în 1914), Florica IEREMIE (13 ani în 1912), Ioan CHELBEA (30 ani în 1909), Veronica ZLOTARI (26 ani în 1909), Domnica HOSTIUC (33 ani în 1909), Domnica PAMPUREAC (18 ani în 1909) şi Elena HOSTIUC (18 ani în 1914) din Mahala.

1908: „Duminică, în 2 August, au aranjat comunele Mahala, Cotul Ostriţei şi Buda, în localităţile şcoalei poporale din loc, o petrecere poporală festivă, în amintirea jubileului de 60 de ani al Maiestăţii Sale. Atât la respectivul serviciu divin, cât şi la petrecerea aceasta, a ţinut parohul local, exarhul Victor Zaharovschi, discursuri patriotice, în care a dovedit, în mod istoric, că mai ales de la pacea din Carloviţ, din 1699, încoace, când s-a împreunat Transilvania cu Austria, erau mai ales Habsburgienii aceia ce au pus fundamentul culturii româneşti şi i-au dat deci şi avântul cel îmbucurător de azi. Înfiinţând neuitata noastră împărăteasă Maria Teresia şcolile cele renumite de la Blaj şi din alte localităţi ale Transilvaniei, s-au răespândit, apoi, de la anul 1848, încoace, razele culturii naţionale prin Aron Pumnul, nu numai între noi, românii din Bucovina, dară, de la 1821, încoace, prin George Lazăr, George Asachi etc., chiar şi între fraţii noştri din Regatul României. După acest discurs, s-a hotărât, de cătră cei vreo câteva mii adunaţi la petrecerea aceasta, cu unanimitatea voturilor, a trimite Majestăţii Sale o telegramă de loialitate, în numele comunelor numite. Tineretul şcolar din loc, între care domnişoara Scalat, pedagogul absolvat Scalat, gimnaziastul Leahu şi alţii au dat două reprezentări teatrale foarte bine privite. Pentru reuşita bună a acestei festivităţi au grijit mai ales superiorul din loc, D. Scalat, cantorul Nicolai Prodanciuc şi vornicii din comunele numite. Între oaspeţii sosiţi din Cernăuţ şi împrejurime erau, între alţii, consilierul la tribunal E. Isopescu, profesorul Gr. Halip, protopresviterul G. Volcinschi, Dr. Bodnărescu, preoţii S. Cojocar şi Alecu Berariu, superiorii Pitei şi Forgaci, arendaşii Stamler, Rudich şi mulţi alţii. Această festivitate naţională şi patriotică a contribuit foarte mult pentru întărirea simţului naţional între poporenii români din Mahala, ce şi aşa sunt încunjurate de prea multe elemente străine. Interesant a fost, la festivalul acesta, şi discursul gospodarului cărturar din Mahala, Toader Chelbea. Venitul curat al acestei petreceri (aproximativ 300 cor.) se va împărţi între şcolarii sărmani din loc”[16].

1908: „Secerea morţii lucră neîncetat în comunele Mahala şi Cotul Ostriţei. Începând din luna decembrie, anul trecut, şi până acuma, în continuu epidemiile îşi serbează orgii în aceste comune. Mai întâi, s-a iscat coriul între copii, apoi s-a încuibat scarlatina, iar lungoarea încă îşi ridică hidosu-i cap şi seceră, din timp în timp, la vieţi româneşti. Şi, cu toate că şcolile au fost închise prin luni întregi, iar cea din Cotul Ostriţei e închisă şi azi, de acu jumătate de an, cu toate că se ştie prea bine că epidemia e cum nu se mai poate mai în floare, acu, de Duminica mare, s-a făcut în aceste comune un hram ca acela, cum nici în anii cei mai sănătoşi nu s-a pomenit. Au venit cumătri şi cunoscuţi de prin toată împrejurimea, din Boian, Nouăsuliţa, Gogolina, Slobozia Rarancei, Rarancea, Horecea, Clocucica, Caliceanca, Jucica, Ostriţa, Mologhia, Ceahor etc. etc. Au venit sute şi sute de trăsuri încărcate, s-au petrecut, s-au pupat, au băut mii şi mii de parale româneşti, ovreimea a făcut gheşefturi splendide, iar „goii” s-au „şicăruit”, au turbat de beţie, s-a şi bătut ca de obicei, s-au tăiat cu cuţitele şi, mai pe sus de toate, vor fi transportat scarlatina în toate părţile ţării. Tare am vrea să ştim ce zice, la toate acestea, domnul căpitan al districtului (prefectul – n. n.), iar mai ales domnul medic districtual. Ştie oare medicul districtual că, în satele acestea, pline de epidemie, s-a adunat lume cu miile? Ştie el că aproape la toată casa a sosit câte o trăsură încărcată cu lume străină? Ştie el că s-a jucat împreună şi s-a băut din acelaşi pahar? De bună seamă că toate acestea nu le ştie medicul districtual, căci, de le-ar fi ştiut sau de le-ar fi bănuit numai, ar fi dat ordin vornicilor să interzică orice hrămuiri de felul celor înşirate. Ordinul însă nu s-a dat şi de aceea suntem în drept a-i întreba pe cei vinovaţi: în ce chip au dumnealor de gând să repare nesfârşit de marea greşeală ce s-a făcut? Cine să răspundă pentru vieţile care vor peri, din cauza neglijenţei acesteia? Poate punga cârşmarilor? Aceasta, şi pentru cazurile de moarte, se tot împle, căci nici măcar în privinţa ospeţelor, care sunt obişnuite a se face în ziua înmormântării, în casa unde a stat mortul, nu se face nici o rânduială, nepăsându-i nimărui nimic de toate acestea. Aş vrea să ştiu ce zic preoţii satului. Învăţătorii sunt concediaţi, căci şcoalele au fost, sunt sau trebuiesc închise, căci şi în Mahala, din nou, s-a înfuriat epidemia”[17].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mahala (odinioară Ostriţa), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită de comunele vecine Buda şi Cotul Ostriţei. Suprafaţa: 19,25 kmp; populaţia: 1.947 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Prin apropierea ei trece drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi şi Sadagora, precum şi linia ferată Noua Suliţă – Jucica, la care este haltă. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, circa 120 şcolari n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Coborârea Sfântului Duh”. Această comună, până la anexarea Bucovinei la Imperiul Austriac, se numea Ostriţa. Cu această ocazie i s-a dat numirea de Mahala, pe care o conservă şi azi. Ştefan cel Mare a cumpărat-o de la fraţii Tăbuci (proprietarul Boianului – n. n.) şi Pojar şi a dăruit-o, prin hrisovul său din 25 Aprilie 1472, mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Din teritoriul ei se desprinse o parte mărginaşă, care, mărindu-se cu noi colonişti, deveni comună cu administraţie particulară, sub numele de Cotul Ostriţei. La 1780, este menţionată ca fiind în unire cu Cotul Ostriţei şi cu cealaltă comună vecină, Buda. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 1.188 hectare pământ arabil, 260 hectare fânaţuri, 35 hectare grădini, 323 hectare imaşuri, 16 hectare pădure şi 11 hectare 50 ari bălţi şi heleştee. Se găsesc 110 cai, 755 vite mari, 673 oi, 389 porci şi 186 stupi, de albine”[18].

1911: Preotul „Victor Zaharovschi, exarg şi paroh” în Mahala, şi-a vândut broşura „tradusă din limba română „die Rache des Nour” (Răzbunarea lui Nour?) de M. Sadoveanu”, pentru a colecta bani pentru „zidirea casei naţionale în Mahala”, cu preţuri stabilite de donatori, Mitropolitul Vladimir de Repta contribuind cu 20 coroane, consilierul aulic Eusebie Popovici (tatăl poetului T. Robeanu), cu 2 coroane şi aşa mai departe, după puteri şi după simpatia/antipatia faţă de colector[19].

1914: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să părăsească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[20]. „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[21]. „Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi. Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge. La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[22].

1915: „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[23]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[24].

1916: „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi”[25].

1914-1918: „Gheorghe a lui Vasile Nichiforeţ, născut la Zelenău, la 1 mai 1877, ar fi murit, cam cu 2 săptămâni înainte de Crăciunul oriental, în Mahala, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ecaterinei Nichiforeţ, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Gavril a lui Gheorghe Tarhon, născut la 12 iulie 1890, în Mahala, a fost chemat sub arme, în anul 1915. A luat parte la luptele de pe frontul italian, în apropierea oraşului Goriţa. De la 1 octombrie 1918, lipseşte orice ştire. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Margarintei Tarhon, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26]; „Dimitrie a lui Nistor Moroz, născut la 3 noiembrie 1877, ţăran, cu domiciliul ultim în Mahala, a intrat, cu ocazia mobilizării generale, în armata austriacă, în august 1914, a fost greu rănit, într-o luptă lângă Noua Suliţă, şi a fost transportat în spitalul din Cernăuţi. La prima invaziune a ruşilor, a fost dus de aici, la Turkestan, ca prizonier. În tabăra de la Aleaka, în Turkestan, ar fi murit el, în aprilie 1916, de oftică, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica Moroz, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[27].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian făceau parte „Locţiitor: Vasile Chelbea, agricultor, Mahala; Locţiitor: Victor Zaharovschi, paroh, Mahala”, în vreme ce din Comisiunea agrară de ocol Sadagura făcea parte, toc ca locţiitor, „Petre Doroş, proprietar, Mahala”[28].

1921: Ironie finală a sorţii, pe care o citesc doar ca să aflu şi despre o datorie financiară a statului român faţă de contele Bellegarde, este convocarea din Monitorul Bucovinei pe anul 1921: „Succesorii după următoarele persoane: Francisc conte de Bellegarde, Dr. Nicu Blându, Nicolai cav. de Buchenthal, Ioan Fedorciuc, fost învățător superior în Sucevița, Marcu Vasile, fost consilier la Banca țîrii, George Tofan și Victor Zaharovschi, fost paroh în Mahala, sunt invitați a se prezenta la secția cooperativă a Băncii Regionale, pentru a li se lichida, contra legitimație de părtășie, ce defuncții aveau la Centrala însoțirilor economice române din Bucovina, în Cernăuți a. r. c. g. L., & Pentru Centrala însoșirilor economice române din Bucovina, a. r. c. g. L., în Cernăuți, Banca Regională”[29].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[30], următorii învăţători şi învăţătoare: Stoica D. Elisabeta, comuna Mahala, jud. Cernăuţi, media 8,24”.

La Mahala s-au născut publicistul şi teologul Ioan TOMOIOAGĂ (17 septembrie 1874), publicistul şi folcloristul Laurenţiu TOMOIOAGĂ (30 martie 1880), soprana Filomela PITEIU-GEORGESCU (29 iunie 1902), doctorul în medicină Tudor NANDRIŞ (23 aprilie 1906) şi poetul Ştefan HOSTIUC (28 decembrie 1951).

[1] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 195, 196

[3] Ibidem, p. 218

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 398

[5] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 244

[6] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 253, 254

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 29, 1907 p. 54

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 27/1896, p. 3

[10] DEŞTEPTAREA, Nr. 22/1896, p. 178

[11] În Mahala, au cântat Dumitru Bodnar (Di când te-ai dus, băieţele) şi Dumitru a lui Ştefan Cosmiuc (18 ani).

[12] În Boian, a cântat Nicolai Toma (Maică, măiculiţa mea).

[13] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[14] Apărarea Naţională, Nr. 41, Anul II, duminică 2 iunie stil nou 1907, p. 2

[15] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[16] Apărarea Naţională, Nr. 48, Anul III, vineri 14 august stil nou 1908, p. 2

[17] Apărarea Naţională, Nr. 42, Anul III, joi 2 iulie stil nou 1908, p. 2

[18] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 135

[19] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 18, Anul I, 5 octombrie 1911, pp. 223, 224

[20] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[21] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[22] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[23] Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2

[24] Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3

[25] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[27] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[28] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Anul 1921, Cernăuți, în i iunie nou, p. 225

[30] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

SURSA
http://dragusanul.ro/povestea-asezarilor-bucovinene-revazuta-mahala-ostrita/?fbclid=IwAR3xnyvuYF03OmWqrOQVk8R-U8_O3yNKk7cayuW5Jp3CzFgr4mQfhMQ1cPM
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mamorniţa – Ţureni

MAMORNIŢA – ŢURENI. Din 16 februarie 1428, până 20 iunie 1438, în Divanul lui Alexandru cel Bun şi, apoi, al fiilor lui, Ştefan şi Ilie, se aflau şi „panul Hodco de la Mamurinţi… şi fratele său, pan Leu”.

1456: 13 iunie 1456, printre boierii Divanului Domnesc ai lui Petru Aron Vodă se afla şi „pan Grinco de la Mamurinţi”. Aflat în graniţa Bucovinei cu Herţa, aproape de Mologhia, satul Mamurinţi sau Mamorniţa are parte de o primă atestare documentară ca sat în 7 mai 1565, când Lăpuşneanu întăreşte lui Iordache Ţura şi întregului neam ţurănesc întregul sat. Următoarea menţionare s-a făcut în 26 februarie 1664, când Duca Vodă a poruncit să fie adus la judecata Divanului Domnesc Lupul Stroescul, care împresurase câteva părţi de sat ale lui Constantin de Mamorniţa. Lupul Stroescul, de altfel, avea câte o gâlceavă cu mai fiecare răzeş, după cum o demonstrează şi un alt hrisov al lui Duca Vodă, din 31 iulie 1671, prin care îi porunceşte starostelui de Cernăuţi, Dumitraşco Boul, să cerceteze cearta ivită, tot pentru părţi de moşie împresurate, între Lupul Stroescul şi Samuilă. Vornicul Lupul Stroescul se află în dispută pentru părţi de sat şi cu Andrieşeştii şi Ţurenii de Mamorniţa (Ionaşco şi Andronic Ţure, de la care vine, prin bunicul Oanţă Ţura, numele de mai târziu al satului, Ţureni), Ştefan Vodă trimiţându-l pe marele pitar Dumitru la Mamorniţa, în 8 septembrie 1673, să împace părţile.

1671: O împărţeală anterioară, făcută de Gligoraş Gherman şi Arsenie Volcinschi, în 15 mai 1671, stabilea că jumătatea de sus a satului aparţinea lui Lupul Stroescul şi ginerelui lui Brânzanul, popa Samuilă, iar jumătatea de jos s-a împărţit în trei părţi, Ţurenii, nepoţi ai lui Oanţă, primind partea de jos, Andrieşeştii, nepoţi ai lui Vască, primind partea de mijloc, partea de sus, care fusese a lui Dragotă şi pentru care se ivise conflictul fiind împărţită în 12 părţi, din care Stroescul primea 10 părţi (3 jirebii de la Barnovschi Vodă, 1 de la Ţura), 2 părţi revenind Andrieşeştilor, care le cumpăraseră de la Barnovschi Vodă.

1710: În 5 aprilie 1710, Iordachi, fiul lui Gligorie Mamurinschi, vindea lui Toader Ţura, pentru „un cal, drept 17 taleri, o haină nouă, drept opt taleri, un sac de grâne, drept un taler, şi 2 saci de hrişcă, tot drept un taler”, partea lui de moşioară din Mamorniţa.

1722: În 20 octombrie 1722, Gavril Volcinschi din Mamorniţa a fost chemat la judecată domnească de către Dosoftei, egumenul Putnei, pe motiv că, după ce zălogise un fânaţ, pentru un împrumut, împresurase fânaţul, adică îşi pusese iobagii să cosească şi să ia fânul.

1762: În 15 octombrie 1762, Ştefan Hăncul, feciorul lui Hăncu căpitan, vindea a patra parte din satul Mamorniţa fraţilor Ioniţă, Dumitraşco şi Nicolae Potlog, lui Constantin Volcinschi şi cumnatei acestuia, Ileana Volniceasa.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mamorniţa, moşie răzeşească, „55 – toată suma caselor”, însemnând văduvă, Catrina COPÂNCIOAI, 3 jidovi, Copil sin Şmil, Herşcul sin Volva şi Volva sin Leiboii, 2 mazili, Neculaiu POTLOG şi Vasile BRĂESCUL, 1 ruptaş, Gavrilaş sin ŢURII, şi 48 birnici, adică: Vasile rusul, Chirilă BOICU, Nichifor rus, Ivan rus, Hrihor TCACI, Iacob rus, Georgii BUDAC, Ilie sin BAHRIN, Onofreiu POLIT, Vasile BUDAC, Onofreiu VIŢKO, Marco HITAR, David VIŢKO, Constandin PĂTESCU, Irimie PĂTESCU, Velişcu SCHION, Ion VREME, Vasile CÂRNEALĂ, Grigoraş ZGÂRCEA, Dumitraşcu GOLOGAN, Gavril BONDRÂŞ, Andrei GOLOGAN, Ştefan văcar, Ilii cumnat lui ANDRUNACHE, Ion morar, Dumitraş TĂRSĂUŢAN, Dumitraşco VÂLCU, Iftemi ZGÂRCEA, Demian sin morar, Georgii săcrier, Simion CABA, Vasile GURINKO, Ion VĂRAR, Ichim MINTAR, Vasile MINTAR, Ion FLOARE, Andronic KURKOMSKI, Ion TREBIŞA, Filip SALOB, Onofreiu NAZARII, Simion PAPADOC, Petre sin preutesii, Dumitraş STAŞKO, Ştefan pescar, Vasile CINCURĂŢEI, Petre herghelegiu, Martin ungurian şi Vasile COCIRCĂ.

1774: Conform recensământului lui Gabriel von Spleny, Mamorniţa avea, în 1774, 2 mazili, 1 popă, 50 ţărani şi 2 arnăuţi. Topografia lui Werenka menţionează, pentru 1774, 15 gospodării, iar pentru 1784, 224 familii. În 1890, Mamorniţa avea 602 locuitori, sub administraţia primarului Alexie Andruşec. Învăţător era Ioan Seniuc. Cealaltă parte a satului, Turani, avea 900 de locuitori şi primar propriu, pe George Daşchevici. Învăţător era Alexandru de Daşchevici, George Berariu era preotul satului, iar Emanuil Sgârcea era cantor.

1774: „Mieg informa, de asemenea, că a cunoscut două mari drumuri de țară din Moldova, care duc, de la Suceava, la Iaşi, și, de aici, până la Sniatin – probabil prin Mamorniţa – și a observat că, de la dislocarea trupelor rusești, zona Sucevei a fost ignorată. Deci, din moment ce numai trupele de ocupație foarte slabe au fost lăsate în Bucovina de către ruși și, chiar după pace, în regiunea Suceava nu au fost așteptate trupe ruse mai mari, era evident că, cu acordul lui Romanzow, Austria putea să avanseze în această țară. Intenția a fost luată în considerare și de împăratul Josef II, care a dispus punerea în aplicare a unor măsuri importante[2]. Printre altele, Mieg a fost însărcinat să ducă un cadou pentru Romanzow, la Iaşi, și să-l predea lui Barco. Două brigăzi, Spleny și Kiss, erau gata să mărșăluiască în Bucovina[3], dar avansul a fost întârziat, până la obţinerea aprobării lui Romanzow, ceea ce, din fericire, a venit curând… În ceea ce privește legăturile importante comerciale cu Preworodek și Sniatin, cele ale Poiana Samlina, Pojana bleşi, dealul mare Beresova, poiana Harluşa, Fântâna Sauchi, Cernauca, poiana Kosuţna, Stanahora, Zucika, Cernăuţi, Mamorniţa, Lukaweţ, Derehlui, Siret, Bordujeni, Parhauţi, Humor și valea Bistriţei, acestea au servit parțial pentru a valorifica pământul inferior şi a echilibra balanţa, pentru a afirma punctele de trecere, care nu și-au pierdut importanța nici în condițiile schimbate de astăzi”[4].

1785: În 1785, Sandu Ţura de Mamorniţa vindea nişte părţi de moşie din Ispas.

1811: „Teritoriul Moldovei începe la Ţureni (Zoring), cătunul cu câteva case, în care există posturi de grăniceri din Moldova și din Austria, dar şi unii comisari greci și austrieci, care să examineze și să semneze pașapoartele. Încă vedem rămășițele unor păduri mari de stejar, distruse de hoardele de tătari și de ţigani rătăcitori (Chinganis errans[5]), prin incendii care, în timpul migrațiile lor necontenite, luminează, la poalele copacilor, cu focuri mari, ale căror cenușă consumă toată scoarța copac, care se usucă în curând și pier. Am văzut o hoardă a acestor egipteni la Ţureni, căruţele lor erau construite în mod nemaiîntâlnit; toate piesele au fost unite și fixate doar cu dibluri de lemn și fără ajutorul fierului sau a oricărui alt metal. Nu folosesc păcură sau gudron pentru a unge axul roților, iar zgomotul pe care îl fac poate fi auzit de la distanță mare”[6].

1820: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ţureni a fost construită în 1820, iar bisericuţa Sfântului Nicolai din Mamorniţa avea să fie fundată în 1884 şi sfinţită în 1886. În 1843, Mamorniţa era arondată bisericii din Lucoviţa, biserica din Ţureni, cu 507 enoriaşi, patronată de Ilie Ludwig von MIKULI, fiind slujită de preotul Andrei ALEXANDROVICI. În 1876, biserica din Ţureni, la care erau arondaţi şi credincioşii din Mamorniţa, cu 1.181 enoriaşi, patronată de Dominik baron von KAPRI, îl avea paroh pe Samuel LOMICOVSCHI. În 1907, paroh era, pentru amândouă bisericile, Ioan POPESCUL, născut în 1858, preot din 1885, paroh din 1896, iar cantor, din 1905, Ştefan TUDAN, născut în 1851.

1848: Prin punctul vamal de la Mamorniţa au trecut, în 1848, majoritatea revoluţionarilor moldoveni, dar şi Arune Pumnul, care, arestat la Bucureşti şi adus la Iaşi, a izbutit să fugă în Bucovina, unde i se recomandase să-l caute pe Iraclie Porumbescu, tânăr student la teologie, în acel octombrie al anului 1848.

1885: O şcoală cu 2 clase avea să fie deschisă, din 1885, la Ţureni, iar o alta, tot cu 2 clase, din 1893, la Mamorniţa[7].

1902: Banca raiffeisiană s-a înfiinţat la Ţureni (Zureni), în 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ioan Vlaico, director fiind Ioan Popescul, iar vistiernic, Eugen Vogel.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mamorniţa, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului cu acelaşi nume, afluent al Prutului, între comunele Lucaviţa şi Ţureni, la hotarul dinspre România. Suprafaţa: 1,16 kmp; populaţia: 522 locuitori ruteni, gr. or. Este străbătută de drumul districtual Lucaviţa-Vamă. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a parohiei din Ţureni. La 1776, era în posesia mazilului Nicolae Potlog şi a lui Vasile Brăescu. La 1779, s-a adăogat la această comună şi satul Slobozia Mamorniţei. În 1780, era unită cu Lucaviţa, Cotul Bainschi şi Ţureni. De aceea purta şi numele de Slobozia Mamorniţei şi Ţureni. Într-un hrisov, datând din secolul al XV-lea, e menţionată sub numirea de Mămureni. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 444 hectare pământ arabil, 18 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 27 hectare imaşuri şi 57 ari bălţi. Mamorniţa, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 2,68 kmp; populaţia: 80 locuitori izraeliţi şi ruteni. Se găsesc 15 cai, 106 vite cornute, 141 oi, 83 porci şi 3 stupi de albine”[8]. „Ţureni (Zurin), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe malul drept al Prutului, lângă hotarul cu România. Suprafaţa: 7,03kmp; populaţia: 861 locuitori, în majoritate ruteni, gr, or.; restul izraeliţi, români şi poloni. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, Ţureni, cu 803 locuitori, şi cătunul Vama. Este situată lângă drumul principal Cernăuţi-Vama; printr-un drum de ţară, având un anume vad peste Prut, comunică cu Rusia (Basarabia – n. n.). La 1777, era stăpânită de Vasile Brăescu. În 1780, a fost unită cu localităţile: Suceviţa, Cotul Bainschi şi Mamorniţa. Populaţia, formată din locuitori originari, peste care au venit colonişti din Transilvania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 369 hectare pământ arabil, 82 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 59 hectare imaşuri şi 36 hectare păduri. Se găsesc 60 cai, 222 vite cornute, 105 oi, 212 porci şi 29 de stupi de albine”[9]. „Vama, cătun, pendinte de Ţureni. Are 10 case şi 58 locuitori. Aici se află un oficiu vamal. Este ultimul punct al drumului principal, ce vine de la Cernăuţi, precum şi locul de unde pleacă un drum districtual spre Lucaviţa. Este aşezată pe partea stângă a pârâului Mamorniţa, tocmai la hotarul cu România”[10]. „Cotul Bainschi, comumă rurală, districtul Cernăuţi, aşezat pe mici dealuri, între comuna Mologhia şi hotarul dinspre România. Suprafaţa: 6,02 kmp; populaţia: 327 locuitori ruteni şi puţini români; religia gr. or. Prin drumuri de ţară comunică cu localităţile vecine; are o biserică filială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, atenenţă a parohiei din Lucaviţa de Sus. Această comună a fost înfiinţată în timpurile din urmă şi s-a numit asttel după un proprietar. La 1776, aparţinea mazilului Costandache Şahan. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 237 hectare pământ arabil, 63 hectare fânaţuri, 161 hectare grădini, 849 hectare izlaz, 185 hectare pădure. Se găsesc 13 cai, 126 vite cornute, 14 oi şi 71 porci”[11].

1910: În 1910, mai bine de trei pătrimi ale satului bucovinean de la graniţa cu România erau galiţieni, şi doar mai puţini de o pătrime români.

1914: „În ziua de 29 august, domnul Vasile Petriche, şeful postului de jandarmi Mamorniţa, a găsit, în satul Cotu-Hotin, situat la un kilometru depărtare de graniţă, pe funcţionarii vamali austrieci Frantz Hanusch şi Richard Betea, şi pe soldatul miliţian Friederich Iohan, fugiţi de teama ruşilor. Cu toţii au fost înaintaţi prefecturii judeţului”[12]. / „La Boian, rămăsese doar „o patrulă austriacă, compusă din 50 de soldaţi, câţiva jandarmi şi finanţi”, iar când trupele ruseşti pornesc un nou atac, aceştia „s-au ascuns printre bozii”, de unde au tras înspre ostaşii ruşi şi-abia când aceştia au încercat să-i încercuiască, „au fugit, prin Prut, pe teritoriul nostru”, doi dintre ei înecându-se. În cele din urmă, ei „au fost găsiţi de grănicerul Ghimiş, de la pichetul Mamorniţa, care i-a dezarmat, ducându-i la pichet. Refugiaţii sunt în număr de 51, dintre cari: un plutonier major, doi sergenţi şi un soldat de jandarmi, 3 finanţi, 37 soldaţi rezervişti şi doi civili (un bărbat şi o femeie). De la pichetul Mamorniţa au fost escortaţi la secţia de jandarmi Herţa. Sosirea refugiaţilor a impresionat adânc pe populaţiune. Datorită generozităţii dlui căpitan Haralambie Miloş, primarul oraşului, li s-a servit, pe dată, o masă bună, tratându-i cât se poate de bine. Toţi se roagă să fie înapoiaţi în Austria”[13]. / „Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[14]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[15].

1915: „Ruşii suferă pierderi mari în Bucovina. Bucureşti. Ziarele din Bucureşti primesc, din Burdujeni: În zilele din urmă, s-au dat, lângă pădurea Rarancea, lupte disperate între trupele austro-ungare şi cele ruseşti. Trupele austro-ungare i-au împresurat pe ruşi, făcând mai multe mii de prizonieri şi au capturat 6 mitraliere şi mult material de război. Între Ţureni şi Noua Suliţă s-au dat, de asemenea, lupte mari, în cari Ruşii au fost respinşi”[16]… „Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 4 decembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase[17]. Abia în 4 ianuarie 1916, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915 (5 ianuarie 1916 nou – n.n.), preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă”[18]. / „În vara anului 1915, când trupele ruseşti se regrupau şi se întăreau în Basarabia, fortificând teritoriul dintre Zurin şi Mamorniţa, unii dintre bucovineni au făcut adevărate averi din contrabanda cu rachiu, încurajată de soldaţii ruşi fără rezerve, deşi afacerea se lăsa, adesea, „cu capete sparte şi corpul sângerat de bătaie. Dar aşa e negoţul”[19]. O aparenţă de acalmie şi de normalitate a determinat Direcţia Căilor Ferate să părăsească Vatra Dornei, pentru a se stabili la Cernăuţi”[20].

1916: „Şi comunicatul oficial austriac recunoaşte înfrângerea: „Oamenii care ocupau retranşamentul podului de la Cernăuţi au trebuit să fie retraşi, în faţa focului de artilerie concentrat al unui inamic cu mult superior. Peste noapte, adversarul a forţat, în mai multe puncte, trecerea peste Prut şi au pătruns în Cernăuţi. Trupele noastre au evacuat oraşul”[21]… / „Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei”. „De două săptămâni, populaţia din Cernăuţi şi din împrejurimi s-a refugiat în Iţcani şi Suceava, unde li s-au dat asigurări că ruşii nu vor ajunge prea curând. Aici, însă, s-au izbit de mizeria foamei. Vrând să se refugieze la noi, de unde să-şi continue drumul spre Ungaria, autorităţile locale n-au putut permite acest lucru, fără avizul prealabil al autorităţilor superioare. Astăzi li s-a permis tranzitarea prin ţara noastră. În acest scop, a sosit dl Cămărăşescu-Tacit, subinspector general de poliţie, însoţit de comisarul de Siguranţă, dl E. Zdrafcu, pentru luarea măsurilor necesare. A sosit, de asemenea, căpitanul de jandarmi Topor, cu 40 de jandarmi… / Chiar acum continuă să sosească numeroşi refugiaţi din Siret, care, sub ploaia de gloanţe, au parcurs, pe jos, această distanţă, de la Siret, la Burdujeni. Şi oraşul acesta a căzut în mâinile ruşilor (căzuse, odată cu Rădăuţii, în dimineaţa zilei de 20 iunie 1916 – n. n.). Casele din Iţcani sunt aproape toate pustii, pe când în magaziile gării Iţcani mai staţionează un mare număr de refugiaţi, care nu au putut trece dincoace. Mizeria e de nedescris”[22]. / „În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra”[23].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Glotaşul Grigorie Cuţac, Ţureni, mort”[24]; „Infanteristul George Cuşniriuc, Mamorniţa, Reg. 22, mort (31.03-01.07.1915)”[25].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ilie Olinic la Mamorniţa”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 383

[2] Beil. XXVIII, XXIX.

[3] Ibidem.

[4] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[5] „Egipteni”, precum cei din Bohemia.

[6] Neale, Adam, Voyage en Allemagne, en Pologne, en Moldavie et en Turquie, Tome second, Traduit de l’Angloise par Charles-Auguste Def., Paris 1818, pp. 2-30

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 25, 1907 p. 60

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 136

[9] Ibidem, pp. 229, 230

[10] Ibidem, p. 234

[11] Ibidem, p. 74

[12] Panica în Bucovina – în „Adevărul” din 19 august 1914

[13] „Adevărul” din 22 august 1914

[14] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[15] Românul, IV, nr. 259, 25 noiembrie v. / 8 decembrie n. 1914, p. 3

[16] Românul, V, nr. 53, sâmbătă 7/20 martie 1915, pp. 3, 4

[17] Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2

[18] Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 158, din 25 iulie n. 1915, p. 4

[20] Adevărul, 28, nr. 10186, 21 iulie 1915, p. 2

[21] Adevărul, 29, nr. 10503, 7 iunie 1916, p. 3

[22] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3

[23] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

http://dragusanul.ro/povestea-asezarilor-bucovinene-revazuta-mamornita-tureni/?fbclid=IwAR0du3hmSQnKy-GEE5YdkNeFQ_7rUhJXgK7up0bwE135UmxbjpkFMamOgDs

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cotul Ostriţei

COTUL OSTRIŢEI. Prima parte a istoriei satului Cotul Ostriţei este comună cu cea a satului Mahala, pentru că partea mărginaşă din Ostriţa, numită „cut”, deci sat mic, avea să devină „cotul”, iar Ostriţa în sine avea să se numească, în Bucovina istorică, Mahala, datorită apropierii de Cernăuţi. Prima atestare documentară a satului Ostriţa pe Prut s-a făcut în 10 februarie 1434 (6942), atunci când Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, întărea lui Groza „un sat, anume Clicicăuţi, să-i fie lui uric, cu tot venitul, lui, copiilor lui, fratelui său, Mihail, şi copiilor lor”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[1].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cotul Ostriţei, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, nu departe de malul stâng al Prutului şi lipită, în partea sa Vestică, de comuna rurală Mahala. Suprafaţa: 10,98 kmp; populaţia: 1.211 locuitori români, de religie greco-ortodoxă. Este în apropiere de drumul principal Noua Suliţă – Sadagura şi de linia ferată Noua Suliţă – Cernăuţi; prin partea sa de Nor trece un drum de ţară mai scurt, de la Boian, la Buda. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi ţine de biserica parohială din Mahala. Până în timpurile din urmă, forma parte integrantă din comuna rurală Mahala, numită înainte vreme Ostriţa, de care, despărţindu-se şi devenind comună cu administraţie particulară, fiindcă era parte mărginaşe din Ostriţa, s-a numit Cotul Ostriţei. Se povesteşte că în balta din apropiere, numită „Ghiol Alexiu”, s-a înecat, în timpul războiului turco-rus din 1739, un întreg detaşament de armată turcească, cu tunuri, cu cai şi cu mulţi bani. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea de vite. Comuna posedă 636 hectare pământ arabil, 155 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 192 hectare izlaz, 12 hectare pădure şi 8 hectare şi jumătate bălţi şi heleştee. Se găsesc 45 cai, 479 vite cornute, 411 oi şi 208 porci”[2].

1914: „Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane”[3].

1914-1918: „Ioan a lui Anton Zenka, din Cotul Ostriţei, a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat, cu regimentul său, la câmp. În staţiunea Strilcze, după cum afirmă mai mulţi martori, să fi murit în 14 sau 15 septembrie 1914. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se intrumentează, la cererea soţiei sale, Alexandra Zenka, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[4].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Boian făcea parte, ca locţiitor, „Ieremie Bujeniţă, agricultor, Cotul Ostriţei”[5].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – a). în calitate de învăţători superiori: Nicolai Rădăşan la Cotul-Ostriţei; b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ştefania Rădăşan la Cotul-Ostriţei”[6].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Hânguleşteanu Ana, comuna Cotul Ostriţei, jud. Cernăuţi, media 8,45”.

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 74

[3] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicula 20, Cernăuţi în 20 Mai nou 1919, p. 3

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

http://dragusanul.ro/povestea-asezarilor-bucovinene-revazuta-cotul-ostritei/?fbclid=IwAR1hlFUrMCrY_IDYPPR405WO6fInQzlnWevZGfPKuAoKm6km9I3EkvGYxJU

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Boian

BOIAN. Marele Boian, cum era numit Boianul în primele documente de cancelarie domnească, datorită rostului său comercial, beneficiază de o atestare prin primul stăpân al satului, Tăbuci cel Bătrân[1] din Boian, membru al sfatului domnesc, începând cu anul 1407, dar şi de cea din 27 octombrie 1452, când satul este întărit lui Manea globnicul. Tăbuci din Boian a avut patru copii, pe Olena, Pătraşcu[2], Nastea şi Ion Stârcea, iar din aceştia descind stăpânitorii de mai târziu ai Boianului.

Marele Boian a fost, vreme de veacuri, un târg de mărfuri şi de animale renumit, zilele cele mari pentru activitate negustorească fiind după Înălţarea Domnului, timp de două zile, două zile înainte de Sfinţii Apostoli, precum şi zilele de 25 iulie, 14 septembrie, 21 octombrie şi 21 noiembrie.

În 8 aprilie 1528, Petru Rareş confirmă Marele Boian fraţilor Ion şi Mihul Stărcea, pârcălabi de Hotin şi, respectiv, Cetatea Albă. Din 1 aprilie 1547, fiul lui Ion Stârcea, Matiaş, moşteneşte şi partea de sat a unchiului său, Mihul, fost părcălab de Cetatea Albă.

În 3 aprilie 1560, Boianul se împarte între cei trei urmaşi ai lui Tabuci, nepoţii lui Pătraşco şi copiii Nastei.

Nastea a avut doi băieţi, pe Ion Stârcea, pârcălab de Hotin, pe Mihul Stârcea, pârcălab de Cetatea de Baltă, şi o fată, pe Fedca. Fedca a avut o fată, rudă stearpă, Neacşa. Copiii lui Ion Stârcea au fost Matiaş Stârcea, Sorca şi Anghelina, iar copiii lui Mihul Stârcea au fost Drăgici Stârcea, care va moşteni şi pierde o treime din Boian, în 1547, din pricina datoriilor, Tăbuci, Magda, Anghelina şi Maria.

În 19 august 1579, vistiernicul Lupu Stroici va cumpăra cele mai multe părţi ale moşiei Boian.

Urmaşii lui Matiaş Stărcea au probleme cu moştenirea lor, în 1602, când Lupul Stroici popreşte partea din Boian a lui Ionaşco Stărcea, pentru 12 boi furaţi, dar fratele lui Ionaşco, Pătraşco Stărcea, plăteşte preţul boilor, în 15 septembrie 1602, şi recuperează moşia.

Descendenţii lui Matiaş Stărcea, după fiul său, Toader uricar, numiţi Matieşeşti, deci nepoţii lui Mătiaş Stărcea, Isac, Ionaşco şi Toader Matieşeşti, vând partea lor de sat, în 2 iulie 1604, rudei lor, diacul domnesc Petru Stărcea, pentru 65 taleri de argint.

În 29 martie 1615, Isac Matieşescu, care, acum, îşi zice, iarăşi, Isac Stărcea, obţine întăritură, în defavoarea copiilor fratelui său, Toader Matieşescu, pentru partea din satul Boian care aparţinuse lui Toader.

În 14 iunie 1617, pentru că a noua parte din Boian ajuunsese, prin donaţie, în proprietatea mănăstirii Homor, un alt nepot al lui Matiaş Stărcea, Iloaie Stărcea de Volcineţ răscumpără acea parte de sat, conform principiului de drept valah al neamului celui mai apropiat.

În 10 noiembrie 1632, Ilinca, fata Sofroniei, izbuteşte să obţină întăritură, de la Alexandru Iliaş, pentru a noua parte de sat, pe care o revendica şi unchiul ei, Isac Stărcea.

Din 1 ianuarie 1636, cea mai mare parte a satului Boian aparţine, în părţi egale, prin moştenire, lui Ion Ciolpan şi lui Ghenghea logofăt, strănepoţii lui Matiaş Stărce, Pătraşcu, Maria şi popa Gavril, moştenind, în 13 mai 1670, doar a opta parte din sat şi din moşie.

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa, soţia lui Iordache Cantacuzino. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a treia parte de Boian”.

În anul 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit cu Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova secolului al XVII-lea, cel care moştenise, prin Alexandra, cumnata lui Matiaş Stârce, moşiile jupânesei lui Matiaş, comisoaia Ileana. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernauca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.

1683: „În timpul domniei a doua a lui Dimitrie Cantacuzin şi a domniei lui Constantin Cantemir ţara era necontenit bântuită de leşi, căci ne-amiciţiile între ei şi turci nu încetaseră de la asediul Vienei (1683), şi Sobieski era supărat pe moldoveni, că nu-l ajutaseră în contra turcilor. Ţara de Sus mai că se golise de omeni, din cauza acestor prădători. Bravul hatman al oştirilor româneşti, Velicico, fratele lui Miron Costin, în zadar căută să pună capăt acestei invaziuni, care acuma începuse a ameninţa chiar şi Iaşul scaunelor Domniei. El avea prea puţine oştiri, spre a putea ţine piept armatei permanente polone. A trebuit să vină în ajutorul românilor Soliman Paşa, Seraschieriul, care, împreună cu domnii români (Şerban Cantacuzin şi Costantin Cantemir), alungă pe poloni. Războiul frumos, cum îi zice Neculce, avu loc la satul Boian, în care Cantemir făcu minuni de vitejie şi unde gloria armelor rămase pe partea românilor”[3].

1686: „Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina. Puteau fi văzute, pe drum, multe rămăşiţe ale expediţiei noastre din anul trecut. Am poposit, lângă întăriturile din anul trecut (lângă Boian), pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor”[4].

Cronicarul Ion Neculce, hatman al lui Mihai Racoviţă Vodă, dar şi proprietar al moşiei Boian, obţinea dreptul de a face pod umblător peste Prut, în 20 noiembrie 1721.

Hotarnica moşiei Boian cu Lehăcenii şi cu moşiile mănăstiri Slatina s-a făcut în 9 iunie 1726, după următoarele repere toponimice: râul Prut, balta cea mare, balta Pisc, dubul lui Ioan, pârâul Rudii, drumul de sus de la Toporăuţi, drumul de Reucăuţi ce merge la Lehăceni, obârşia Şehaleucii, apa Răchitnei, izvorul cel mare, lângă Doljecul, izvorul doamnei, heleşteul lui Sischi – iobag din Boian, hotarul Rarencei, obârşia Molateţului, la Hutcău, heleşteul lui Popencu din Rarence.

Într-un uric din 21 decembrie 1726, prin care îi este întărit Boianul lui Ion Neculce, se precizează că, în vremea bejenirii cronicarului la Moscova, Lupul Costachi, „în zilele Domnului Nicolae… făcând diferite jalobe împotriva lui Iuon hatman şi cu multe treburi şi împresurări a isbutit să pue mâna pe satul mai sus amintit, Boian, stăpânind până la domnia lui Mihai Vodă”.

1739: „Şi, după ce s-au pornit moscalii, de la Nistru, asupra Prutului, pe la Zastavna, pe la Şubraneţ, le-au tot dat năvală turcii şi cu lipcanii, dar au pierit lipcanii mai toţi. Şi turcii, cât au zăbovit pe acolo, au prădat marginea ţării leşeşti… Până la Stanislav au ajuns, de-au prădat. Şi, după ce-au ajuns la Juşca, au luat-o în jos, de-au trecut codrul, pe la Stanihorci, pe din sus de un sat, ce se cheamă Boian, şi s-au întors, pe supt poalele codrului, pe la Rarance. Şi, acolo, iar au avut război şi iar au bătut pe turci moscalii”[5].

Gavril Neculce, care moşteneşte Boianul de la tatăl său, cronicarul, dar şi dreptul de a ţine podul umblător peste Prut, dobândit în 13 octombrie 1745, are probleme cu mănăstirea Putnei, proprietarul satului şi al moşiei Ostriţa, din vecinătate, pentru dijma locului dintre Boian şi Ostriţa, aşa că, în 4 august 1747, dregătorii domneşti stâlpesc din nou hotarul dintre Boian şi Ostriţa, iar cei doi feciori ai lui Ion Neculce, Gavril şi Ilie, împart Boianul frăţeşte.

În 14 octombrie 1766, Ilie Neculce dăruieşte jumătatea lui de sat nepotului său, Vasile, fiul lui Alexandru Neculce, dar Vasile Neculce va arenda moşia, în 23 aprilie 1792, lui Ion Calmuţchi, iar acesta va rearenda satul, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.

Recensământul lui Rumeanţev[6], din 1772-1773, înregistrează la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, „202 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitraşco şi Iacob, 1 dascăl, Andrieş, 20 văduve, Măria LUNGULIASA, Catrina a lui STRICO, Grăpina TĂNĂSOAI, Paraschiva HĂUCULIASA, Catrina IVĂNOAII, Mariuţa a lui VASILE, Lupa lui HALOBĂ, Anca rusca, Sandală IGNĂTOAI, Aniţa ARICIOAI, Aniţa GRIGORCIASĂ, Nastasia IVĂNIASĂ, Măria RUŞCIACĂ, Grăpina DUMITRĂŞOAI, Paraschiva VACHIROAI, Sandală ciubotăriţa, Nastasia, Ioana MIHAILOAI, Pelaghia ONCIULIASĂ şi Nastasia cojocăriţa, 18 case pustii, 2 jidovi, Strul şi Zeilic, şi 159 birnici, aceştia fiind: Andrieş GORDA vornic, Ion BALAHORA, Vasile brat ego, Crăciun BALAHORA, Georgii BALAHORA, Costandin croitor, Tanasii, Dumitraşco, Vasile GĂLUŢAN, Neculai TAŞCĂ, Ion sin BALAHURA, Georgii GORDA, Nechita GORDA, Pricop ciobotar, Georgii POPA, Neculaiu sin strugar, Ion STAREŢ, Vasile CIMIGAR, Toader CIMIGA, Iacob HALKO, Iacob zet NISCOROMNE, Grigore NISCOROMNE, Mihalachi SFECLĂ, Ion SFECLĂ, Mihaiu SLEUCĂ, Iacob băjenar, Timoftii băjenar, Toader zet CIUMIGĂI, Mihalachi GLIGORCA, Ion MANCIUN, Vasile NISCOROMNE, Toader MIHĂLCIAN, Mihălachi brat ego, Roman PERDEL, Alecsa BOSUL, Gavril, Ion MIHĂLCIAN, Toader funar, Vasile OSTAFI, Simion rus, Iosip, Andrieş GRIGORKO, Dumitraşco GRIGORKO, Vasile HOŞTILĂ, Ilie NESCOROMNE, Tănase BENDEI, Lupul BENDEI, Toader HARASIM, Ion a PĂRASCĂI, Macoveiu, Dumitraşco FALNIŞ, Ştefan PERETELCIA, Vasile HOŞKAL, Grigoraş HOŞKAL, Luchian velnicer, Mihaiu HAUCĂ, Ion FEDORIUK, Coste olar, Georgii FEDORIUK, Toader, Grigoraş POROŞNE, Iftemii, Vasile rus, Ştefan ZVARICI, Grigoraş ZLEPA, Ion cobzar, Ursul BORTĂ, Ion BORTĂ, Istrate sin GRUMEZA, Simion, Mateiu PELIN, Alecsa BORTĂ, Hrihor sin strugar, Mihaiu sin IGNAT, Mihaiu ARICI, Vasile CUCIURIAN, Ursul PARIBERCE, Ion băjenar, Mihail zet KOBILIAK, Ştefan KABA, Simion KABA, Vasile GIURCAN, Toader KOBILIAK, Toader JALOBĂ, Ursul JALOBĂ, Pavel KABA, Vasile PEREBERCEA, Mihail DURDĂ, Toader vătăman, Grigori CHIRIBARCIUK, Vasile HANGA, Ion JALOBĂ, Ştefan TOMA, Ilie sin SĂUCULIASĂ, Istrate funar, Andrei funar, Dumitraşco DOROBEŢ, Ion CUZUB, Vasile rus, Ivan ZOLIN, Vasile sin SĂUCULIASĂ, Toader GALEŞ, Neculai sin GIUMIGĂI, Petre GIUMIGA, Ştefan GIURCAN, Simion GIURCAN, Ion GIURCAN, Grigori BOGAN, Gavril BĂRBUŢĂ, Vasile, Georgii zet vătămanului, Andronic, Enachi ciubotar, Istrati sin HARASIM, Ion sin HARASIM, Harasim ciubotar, Hermak ION, Ion vătăman, Mihaiu rus, Grigori GIURCAN, Mihalachi, Toader nepot lui MARION, Simion, Vasile GIURCAN, Nechita GORGAN, Mateiu GORGAN, Andrieş, Toader morar, Dănilă a TĂCULESII, Vasile tocar, Simion tocar, Petre sin IVAN, Ivan morar, Pricop sin IVĂNESII, Ion IVAN, Irimie MĂLIN, Manole MĂLIN, Vasile MĂLIN, Mihaiu KOZUG, Grigoraş MIHĂLCIAN, Ştefan MIHĂLCIAN, Grigoraş SÂMINKO, Grigoraş VAIPAN, Ştefan VAIPAN, Ion SÂMINKO, Ştefan STOFAN, Iordachi MOROIU, Mihalachi SPIRID, Vasile SPIRID, Grigoraş zet SPIRID, Alecsa HNITCĂ, Iacob HNITCĂ, Roman HNITCĂ, Constandin MOGÂLDE, Toader GRIGORKO, Petre, Ion GRIGORKO şi Ion chelar.

În 1774, Boianul avea 198 de familii, în 1775, 2 popi şi 291 familii ţărăneştii, iar în 1784, 405 gospodării. Pe teritoriul Boianului, care avea, în 1780, pe lângă cel mai important iarmaroc din zonă, şi cinci mori, o velniţă, un han şi două cârciumi, va fi amplasat şi sediul Inspectoratului vămilor bucovinene şi galiţiene.

1791: „Consilierul aulic Vince Batthyany intră în Bucovina prin Boian, unde înnoptează „în birtul cel rău, căci oaspeţi nepoftiţi au ocupat camera pe care inspectorul de la carantină o pregătise pentru noi… Boianul este locuit de moldoveni şi ruşi. Prin localitatea aceasta trec, anual, 15, până la 20 de mii de boi, spre Viena, şi 6-7 mii, spre Breslau. Anul trecut, au trecut, cu permisiunea specială a Porţii, mai multe mii de oi, ce au fost mânate spre Prusia. În acelaşi an, Viena a ridicat, de aici, 330 de chintale de bumbac levantin, 300 de chintale de mătase, de acelaşi fel, probabil din cauza nesiguranţei drumului prin Serbia. În chip obişnuit, sunt aduse aici, din raiaua Hotin şi din Moldova, haine de tot felul, produse agricole, uneori şi cai. Aceştia din urmă sunt trecuţi, totuşi, mai deseori prin pasul Bârgău sau Oituz. Comerţul cel mai important îl poartă Boianul cu Brody, din Galiţia orientală. Acolo, la Boian, se întâlneau, odată, comerţul Rusiei, Italiei, Levantului şi Germaniei. Acest avantaj n-a fost pierdut de tot, prin interzicerea mărfurilor străine, căci localităţii acesteia i s-au acordat drepturile unui porto-franco”[8].

În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează satul Boian Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, care, în 22 iulie 1799, cedează arenda satului în favoarea lui Ilie Ilschi.

În 1800, Vasile Neculce dăruieşte Marele Boian fiilor lui, Ioan şi Constantin. Ioan Neculce, ajungând spătar al domnitorului Moldovei, arendează satul Boian, în 10 septembrie 1810, lui Dimitrie Vlahovici, care renunţă la arendă curând, în 23 aprilie 1811, aşa că strănepotul cronicarului găseşte doi vechili, Toader von Pasakas şi Lazăr Mihailovici, cărora le arendează satul Boian, aceştia aducând şi nişte familii de evrei, care să se ocupe cu agricultura, înregistrate în 1817.

În 1830, a început construcţia bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, finalizată în 1838, pe vatra unei ctitorii a lui Ion Neculce, cronicarul. În această biserică din piatră şi cărimidă, a slujit şi Iraclie PORUMBESCU, din martie 1857, până în aprilie 1859.

În 1843, când patron al bisericii era Ion de NECULCE, strănepotul cronicarului, în Boian existau trei parohii, cea a bisericii lui Neculce, cu 1.037 enoriaşi, păstoriţi de parohul Simeon de ANDROCHOWICZ, cea cu 903 enoriaşi, păstoriţi de preotul George SOROCEAN, şi cea cu 1.229 enoriaşi, pe atunci fără preot. În 1876, peste biserica lui Neculce îşi exercita drepturile şi obligaţiile patronale Stefan von STEFANOWICZ, paroh fiind Emilian SIMIGINOWICZ, iar cooperator, Ioan CZERKAWSKI (tăiat cu creionul în sursa citată şi trecut Ioan BUDUROVICI). Biserica avea, în 1876, 3.211 enoriaşi. În 1907, patron al bisericii lui Neculce era Iacob von NEUSCHOTZ, paroh fiind George VOLCINSCHI, născut în 1853, preot din 1880, paroh din 1886. Preoţi cooperatori erau Aurelian TEUTUL, născut în 1874, preot din 1898, şi Vasile IFTODI, născut în 1874, preot din anul 1900, iar cantor bisericesc, angajat din 1901, era Zaharie VEREHA, născut în 1848.

În Boian funcţiona o şcoală de băieţi, cu 5 clase, şi o şcoală de fete, cu 3 clase, din 1882[9].

Epoca Neculce, jalnică în deceniile din urmă, încetează în 17 mai 1845, când Ioan Neculce, strănepotul cronicarului, vinde Boianul lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl. Între anii 1839-1842, comunitatea evreiască din Boian se întăreşte, ajungând, în 1880, la 781 evrei, dintr-un total al populaţiei de 5.227 locuitori, rabin fiind fiul Marelui Rabin de Sadagura, Jizchak Friedmann.

La alegerile din 1848 pentru Dieta din Viena, deputatul districtului Sadagura avea să fie ţăranul român Vasile CÂRSTE din Boian, care, aidoma celorlaţi deputaţi bucovineni, toţi ţărani români şi ucraineni, nu vorbea decât limba maternă şi nici nu ştia să scrie şi să citească.

În 1856, preotul greco-catolic Chlibowicki, din Sadagura, profitând de neînţelegerile ţăranilor cu proprietarul moşiei şi cu preotul ortodox, a constituit o comunitate a uniaţilor, formată din 911 enoriaşi, parohia greco-catolică fiind înfiinţată, la Boian, în 1858, când s-a dat în funcţiune lăcaşul din lemn al bisericii, care avea să fie distrus de foc, în 17 aprilie 1892. Biserica din piatră, ridicată pe cenuşa fostei biserici greco-catolice, a fost construită după anul 1896, când s-au început lucrările.

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă” [10].

La începutul secolului XX, stăpâni ai celor mai mari moşii din Boian erau Motio Gottesmann şi Schmiel Metsch. Evreii aveau un viceprimar, pe Avraam Retter, doi farmacişti, Gottesmann şi Benedikt Sternberg. There was one Jewish school in the town that was supported by the Baron Hirsch endowment.ŞŞcoala evreiască a fost înfiinţată de profesorul Efraim Seidmann, iar o profesoară evreică, Berta Schecht Zuflucht, preda la şcoala elementară românească.

Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat, la Boian, în 11 octombrie 1902, sub preşedinţia preotului Vasile Popoviciuc, cu George Volcinschi director şi cu Vasile Iftodiu vistiernic.

La Boian s-a născut, în 1 decembrie 1883, muzicianul şi compozitorul Ştefan NOSIEVICI, primul autor bucovinean al unui studiu asupra folclorului, publicat, în 1865, în „Foaea Societăţii”.

În 1883, s-a înfiinţat la Boian al doilea cabinet românesc de lectură din Bucovina, după cel din Volovăţ, „Dumbrava Roşie”.

În 1884, polonezii din Boian au început construirea bisericii romano-catolice, terminată în 1887 şi sfinţită în 12 iunie 1887.

În decembrie 1886, un fecior din Boian cumpărase rachiu de la velniţa lui Fischer, cu gândul să-l treacă şi să-l vândă în România, dar a fost împuşcat de revizorul bucovinean Bacinschi[11].

În 1889, s-a construit, la Boian, şi o sinagogă.

Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN[12].

În 1901, când dialectologul Gustav Weigand cutreiera Bucovina, aungând şi la „Boianul făcut cunoscut prin poezia lui Eminescu”, localnicul Nicolai Toma i-a cântat „Maică, măiculiţa mea” [13].

În 1902, primar al Boianului era George VAIPAN, adjuncţi fiind Ioan DASCĂL-CUCIUREAN şi Ignati LAZĂR, iar secretar comunal, SONIEWICKI. George Vaipan fusese ales în locul fostului primar, Eugen JENNER[14]. Petrecerea poporală de duminică, 7/20 iulie 1902, s-a desfăşurat în ograda gospodarului Ioan alui Mihail JURCO[15]. Cu ocazia acestei petreceri, organizată de filiala Societăţii „Doamnele române”, au făcut donaţii: Rabinul din Boian, dl FRIEDMAN, prof. Dr. BOTEZAT, preotul Vasile LUCAN, Dimitrie LUCAVIEŢCHI, SPERLING, IFTODI, Vasile POPOVICIUC, George PARANICI, S. GOTTESMAN, farmacistul GOTTESMANN, A. RETTER, CWYNARSCHI, SEIDNER, Dr. FEUERSTEIN, S. METSCH, KULA, TRESSER, VLAICU, P. COSTORIS, G. FEDOREAC, Ignatie SPATARIU, JEMNA, LUŢIA, GIURUMIA, S. SCHACHTER şi gospodarii Eusebie COZUB, Mihai BOICIUC şi Teodor LAZOR[16].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Boianul, târg, în districtul Cernăuţului, situat pe malul pârâului Hucău; are o suprafaţă de 57 km p., cu 6.194 locuitori, din care câteva sute de evrei şi slavi, restul români. Boianul se compune din târgul Boian şi atenenţele Hucău, Vatra, Lehuceni; este sediul unei judecătorii şi loc foarte frecventat de evrei străini, prin faptul că aci locuieşte un rabin, despre care se pretinde că ar face minuni. Populaţiunea străină de rit catolic, deşi nu este numeroasă, îşi are totuşi biserica ei. Tot aci sunt unicii locuitori români de religiune greco-catolică, care ţin însă de forma rituală uzitată în Transilvania. Acest lucru curios a survenit în urma unor neînţelegeri între parohienii ortodocşi. Majoritatea locuitorilor români este însă ortodoxă. Târgul Boianului are 3 şcoli populare, de câte 4 clase, o biserică ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, deservită de un preot român şi doi ajutori, şi o biserică greco-catolică, deservită de un preot român ardelenesc. Aci se află o fabrică de îngrăşăminte artificiale, o fabrică de spirt şi o garnizoană de cavalerie. Populaţiunea se ocupă cu agricultura, însă şi cu negoţul, practicat mai ales de evreii din localitate. Teritoriul pe care se află, astăzi târgul Boian era, în momentul ocupării Bucovinei, proprietatea vornicului Alexandru Niculcea. La 1673, a avut loc, în partea Boianului, o luptă între turci şi poloni, în care comandantul acestor din urmă, Iablonowski, a fost biruit. Comuna Boian are, după ultima statistică, ca avere proprie: 3.780 hectare de pământ arabil, 689 hectare fânaţuri, 130 hectare grădini, 375 hectare izlaz, 352 hectare pădure. Animale domestice numără târgul: 312 cai, 1.609 vite mari cornute, 1.461 oi, 1.258 porci şi 227 stupi. Boianul, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa 18,88 km p.; populaţia: 248 locuitori, parte ruteni, parte izraeliţi, şi parte poloni şi români; rutenii sunt gr. or. şi gr. cat. Se găsesc 54 cai, 313 vite cornute, 43 porci”[17].

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[18], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Vasile CUCIUREAN (52 ani în 1909), Reveca POROJNI (32 ani în 1914), Marghiola TOMA (44 ani în 1914), Ioana BOICIUC (48 ani în 1913), Maria a lui Ilie IURCU (18 ani în 1914), Maria PAVEL (17 ani în 1913), Nastasia DÂRDA (19 ani în 1914), Maria BOICIUC (33 ani în 1909), Margarita TODERAŞ (15 ani în 1911), Veronica VICSICI (13 ani în 1911), Petrachi FEDOREAC (23 ani în 1914), Veronica BORTĂ (18 ani în 1914), Aniţa CABA (23 ani în 1912), Agripina a lui Gheorghe IURCO (36 ani în 1909), Todosia a lui Mihai HARASÎM (34 ani în 1909), Ion a lui Vasile COSTEL (22 ani în 1909), Paraschiva MELNIC (15 ani în 1913) şi Florica IEREMIE (13 ani în 1912) din Boian.

„Conducerea şcoalei primare din Boian aduce cele mai vii mulţămiri d-lui comisar G. Băncescu, gerent comunal, care a cumpărat, în vremea aceasta de iarnă grea, haine călduroase şi le-a împărţit la 35 şcolari săraci”[19].

În timpul primului război mondial, Boianul a fost distrus în întregime, şi ca urmare a luptelor înverşunate, de pe linia Boian-Mahala-Rareancea-Toporăuţi, dar şi datorită vandalismelor provocate, începând cu 23 august 1914, când au intrat în Boian, de ostaşii ruşi, care au jefuit prăvăliile evreieşti, au profanat şi jefuit de odoare biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi au dat foc orăşelului. O mie de familii din Boian au fost deportate în Rusia, în regiunile Astrahan şi Saratov. Planul de reconstrucţie a Boianului a fost întocmit de rabinul Izchak Friedmann, care a murit în timpul războiului.

1914: „Vineri, 21 august, trupele austriece, aflând de sosirea grosului armatei ruse, s-au retras de pe teritoriul rusesc ocupat (satele din nordul Basarabiei, din povestirea lui Ion Grămadă – n.n.), înaintând până la Boian”. Corespondentul din Herţa pare să fie un filo-austriac, dacă scrie că armatele austriece s-au retras… „înaintând până la Boian”. Înfruntarea de la Boian s-a petrecut în 23 august 1914, când bubuiturile tunurilor s-au auzit până în Herţa”[20] şi când în Suceava a avut loc o „călduroasă manifestaţie pentru cei 250 de voluntari, plecaţi pe câmpul de luptă. Pentru întreţinerea familiilor mobilizaţilor, statul austriac plăteşte, pentru fiecare copil, câte 90 helleri, iar soţiei, câte o coroană pe zi.

„Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să părăsească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi” [21].

„Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre”[22].

Acalmia bucovineană, cu rare ştiri de presă, este vag tulburată de capturarea unor spioni austrieci de către ruşi. În 27 octombrie vechi 1914, corespondentul dorohoian transmitea că „patrulele ruseşti din apropierea localităţii Boian au observat un tânăr, care nu avea nici 20 de ani, travestit şi care ţinea ceva ascuns sub haină. Arestându-l, l-au dus la comandamentul rus, care, după o cercetare sumară, a putut stabili că băietanul nu este decât un spion austriac, ce asundea, cu atâta grijă, sub haină, 5 bombe cu dinamită”. La fel de cusută cu aţă albă este şi povestea spionului arestat lângă Noua Suliţă, care purta straie ţărăneşti, dar s-a dovedit a fi „un jandarm austriac, trimis, de asemenea, în spionaj”. Cu câteva zile înainte, fuseseră arestaţi de către români, lângă Mamorniţa, doi ţărani bucovineni, Ilie Badragan şi Mitru Ilie Ştirbu, care aveau două kilograme de dinamită. „Interogaţi, ei au declarat că dinamita le-a fost dată, într-o cutie închisă de lemn, de un ţăran necunoscut”, apoi au fost băgaţi în arest, la Dorohoi, „pentru contrabandă şi contravenţie la legea paşapoartelor”[23].

1916: Comunicatul oficial rusesc, însă, menţiona doar luptele de „la nord de Boian” [24]. Numai că, din pricina înzăpezirilor, confruntările armate aveau să fie întrerupte, vreme de săptămâni, cu excepţia schimburilor de focuri între patrule, care se mai întâlneau, uneori, între Boian şi Rarancea. Abia spre sfârşitul lunii mai, războiul avea să se dezlănţuie, iarăşi, cu adevărat, puternica ofensivă rusă spulberând rezistenţa austriacă pe toate fronturile. În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 10 iunie 1916, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra. La Suceava şi la Iţcani, locuitorii au fost treziţi, cu darabanele, în timpul nopţii şi sfătuiţi să-şi ducă vitele spre Dorna, pentru că năvălirea rusească nu mai poate fi stopată. La Iţcani a sosit un tren din Cernăuţi, burduşit cu refugiaţi. „Bucovina e cuprinsă de panică”[25]. Comunicatul oficial rusesc, din 31 mai 1916 (13 iunie nou – n.n.), anunţa, pe lângă ocuparea de importante localităţi poloneze şi luarea de prizonieri (1.700 ofiţeri şi 114.soldaţi), că „în sectorul Prutului, între Boian şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte”[26].

1917: „25 iulie / 7 august 1917: Aceeaşi atmosferă grea, deşi comunicatul oficial este mai bun. În regiunea de la nord de Vama, inamicul a fost bătut şi silit să se retragă, în completă dezordine. Lângă Cernăuţi, în regiunea Boian, ruşii au ocupat pădurea Doljecului, făcând 600 prizonieri, cu 20 ofiţeri. Pe restul frontului, trupele ruseşti se întăresc pe noua linie de rezistenţă” [27].

1914-1918: Au văras sânge pentru Bucovina şi următorii luptători din Boian: „Sergentul Toader Morar, Boian, mort; infanteristul Mihai Babiaş, Boian, Regimentul 22, rănit; infanteristul Iacob Hostiuc, Boian, Regimentul 22, prizonier, şi infanteristul Ilie Cuciurean, Boian, Regimentul 22, rănit”[28].

1914-1918: Cronica tragică a Boianului cuprinde şi următorii eroi necunoscuţi: „Iacob Cwynarski, preot romano-catolic în Boian, a fost deportat, în 1916, de Ruși, în Rusia, și internat în Perm, ca mulți alți locuitori din Boian. Acolo ar fi murit la 7 Fevruarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Dimitrie Lukawiecki, maestru poștal superior, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 24 Aprilie 1919”. „Ilie a lui Victor Szuhany, din Boian, a fost deportat, în 1916, de inamic în Rusia și internat, ca și mulți alți locuitori din Boian și Rudnic, în guvernamentul Ecaterinoslav. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soției sale Elena Szuhany (Șuhan – n. n.), procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 26 Aprilie 1919”. „Leopold a lui Mihail Wilhelm din Boian a fost deportat, la 1916, de inamic în Rusia şi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, internat în Astrahan. Acolo ar fi murit în 22 Octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Mihail Wilhelm, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 3 Mai 1919”. „Leonti Fedoreac din Boian a fost deportat, în Martie 1916, cu ocazia invaziei, de Ruşi şi, ca şi mulţi alţi locuitori din localitate, internat la Samara. Acolo ar fi murit, în Martie, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soției sale Nastasia Fedoreac, procedura pentru stabilirea morții celui dispărut / Tribunalul Cernăuți, Secția VIII, în 12 Mai Aprilie 1919” [29]. „Catrina a lui Toader Dârda din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Sosnovca (Sosnowka), unde să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Vasilchei a lui Dumitru Ihnatiuc, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”. „Ioan Ihnatiuc din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Sosnovca (guvernământul Saratov), unde să fi murit, la 28 iulie 1916 după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”. „Domnica Capriciuc din Boian a fost, cu ocaziunea retragerii Ruşilor, în anul 1916, deportată de către aceştia şi dusă la Astrahan. Pe urmă, ajunse în lagărul Sloboda Nicolaiciuc, unde să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan Manoli Tomaskeiw, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 20 Iunie 1919”[30]. „Ion a lui Onufrei Morgoci, din Boian, a fost deportat de către ruşi, cu ocazia retragerii lor, la Rusia şi a ajuns internat la Smolinsc. Acolo să fi murit, în iunie 1918, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschivei a lui Vasile Morgoci, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”. „Istenia Insteniuk, născută Kaczurek, din Boian, a fost transportată, în anul 1915, de duşman la Rusia şi internată în Tarfor, guvernământul Astrahan, la un loc cu alţi boianeni. Ea să fi murit în acest loc, după cum afirmă mai mulţi martori, în 30 iulie 1918. Prezumându-se ca va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea fiicei ei, Alexandra lui Teodor Isteniuk, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute”. „Apolonia Truszynski, gospodină din Boian, a fost, cu ceilalţi boianeni, transportată de ruşi la Rusia, în primăvara anului 1916, şi să fi murit, după cum atestă mai mulţi martori, în Basmacovca, gubernia Astrahan, în 3 octombrie 1916. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea fiicei sale, Ludowika Skromeda, născută Truszynski, procedura pentru adeverirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Ilie Vaipan, gospodar din Boian, a fost transportat, în primăvara anului 1916, cu toată populaţia din Boian, de către ruşi în Rusia. Mai mulţi martori confirmă că el a murit în gubernia Saratow. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea Domnichii a lui Ilie Vaipan, gospodină din Boian, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”. „George a lui Nicolai Zwarycz, din Boian, a fost deportat de ruşi, la retragerea din 1916, în Rusia şi internat în Astrahan. Acolo ar fi murit, de Înălţarea Domnului (gr. or.) 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Sanchira Zwarycz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Teodor a lui George Rusu, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat în Tidosinca, districtul Cernowasc, Astrahan. Acolo ar fi murit, la Aprilie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Costachi a lui Teodor Rusu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Marghioala a lui Iacob Gâză, din Boian, să fi murit, după cum afirmă martorii, în Boian, în luna mai 1915, pe timpul invaziei ruseşti. Presupunându-se deci că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Constantin a lui Andrei Constantin Toma, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat, cu alţi locuitori din Boian, în Repua, guvernământul Sarata. Acolo ar fi murit, la 10 iulie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Paraschivei lui Nicolae Malin, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Eufrosina lui Vasile Vaipan, din Boian, a fost deportată, în 1917, de inamic la Rusia şi internată în Bekow, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în octombrie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui Ion Vaipan, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Alexandra lui Vasile Onciul, din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia şi internată în Sărata, ca mulţi alţi locuitori din Boian. Acolo ar fi murit, pe la Paştele gr. or. 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Vasile a lui George Onciul, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Domnica Ohnatiuk, născută Ţurcan, din Boian, a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Aniţa lui Teodor Porozin din Boian a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mulţi alţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Teodor Rusu din Boian a fost deportat de ruşi la Rusia, cu mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Peoma, guvernământul Peoma. Acolo ar fi murit, în decembrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Constantin a lui Toader Rusu din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Teodor Alexa din Boian a fost deportat, în 1916, de duşman în Rusia şi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, internat în Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în 2 februarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ioanei Alexa, născută Andrusak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ion a lui Dumitru a lui Ion Lazor, născut în 1877, din Boian, a fost deportat de ruşi, cu ocazia invaziei lor, în comuna Zetna, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, la 14 octombrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Dumitru a lui Ion Lazor, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, cu ocazia invaziei duşmane, de ruşi la Auta, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Vasile Ciobotar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Grigori a lui Vasile Ciobotar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori, de ruşi şi internat în Autu (Rusia). Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Alexandrei a lui Simion Iurko din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Vasilca Moroz, născută Poclitar, soţia lui Ilie Moroz din Boian, a fost deportată, ca mulţi alţi locuitori din Boian, de ruşi şi internat în Balaşovca (Rusia). Acolo ar fi murit, la 2 mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Ilie a lui Alexandru Moroz din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru a lui Ion Pascar din Boian a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori din Boian, în Rusia şi internat la Saratov. Acolo ar fi murit, în martie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea Vasilcei Rogojewski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Vasile Fijka din Boian ar fi fost lovit de un şrapnel, în Boian, şi acolo ar fi murit îndată, la 14 septembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Catarina Fijka, născută Lazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Mihail Gorda a lui Nicolai din Boian a plecat, în 1916, pe frontul italian şi a luat parte la luptele din Gorizia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea lui Nicolai a lui Petre Gorda, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petre Lazăr din Boian a fost deportat de ruşi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Zarika, Rusia. Acolo ar fi murit, în iunie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Lazăr, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[31]. „Petru Pascar şi Ioana Pascar, din Boian, au fost deportaţi, cu ocazia invaziei ruseşti, în Rusia şi internaţi în Saratow. Acolo ar fi murit ei, în martie 1919. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea Domnicei Tokar, născută Stynzibota, procedura pentru stabilirea morţii celor dispăruţi”. „Ludvica Heudel, născută Czerniak, proprietară de casă din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia, în 1916. Acolo ar fi murit, la 15 april 1917, la Astrahan, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea surorii Ana Ionasz, născută Czerniak, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”. „Victoria Leocadia Bilecka, proprietară de casă în Boian, a fost deportată, în 1916, de inamic în Rusia, la Baszmakowka, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, pe la finea lui faur sau începutul lui martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea copiilor minori Olga, Francisca, Cecilia, Maria şi Leopold Franz Bilecki, reprezentaţi prin epitropul Antonina Wicloczynska, soţia lui Iosef, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”[32]. „Nicolai Strzelbycki din Boian şi domiciliat în Toporăuţi a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 41 şi făcea serviciu ca soldat, în 1914 sau 1915, în Przemysl. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Toate cercetările făcute în direcţia aceasta au rămas zadarnice. Presupunându-se probabilitatea, în mod legal, a decesului, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ştefaniei Strzelbycki, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru Pascar şi Ioana Pascar, din Boian, au fost deportaţi, cu ocazia invaziei ruseşti, în Rusia şi internaţi ăn Saratow. Acolo ar fi murit el, în martie 1919. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Domnicei Tokar, născută Stynzibota, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ludvica Heudel, născută Czerniak, proprietară de casă din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia, în 1916. Acolo ar fi murit, la 15 aprilie 1917, la Astrahan, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea surorii Ana Ionasz, născută Czerniak, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Victoria Leocadia Bilecka, proprietară de casă în Boian, a fost deportată, în 1919, de inamic în Rusia, la Basznakowka, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, pe la finea lui faur sau începutul lui martie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea copiilor minori Olga, Francisca, Cecilia, Maria şi Leopold Franz Bilecki, reprezentaţi prin epitropul Antonina Wicloczynska, soţia lui Iosef, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”. „Domnica lui George Presecărean să fi murit, în septembrie 1918, în Boian, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţa, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[33]. „Toader al lui George Rusu, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat la Tidosinca, districtul Cernowasc, Astrahan. Acolo ar fi murit, în aprilie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Costachi a lui Teodor Rusu, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Marghioala a lui Iacob Gâză, din Boian, să fi murit, după cum afirmă martorii, în Boian, în luna lui mai 1915, pe timpul invaziei ruseşti. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Petru Criţac, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Constantin a lui Andrei Constantin Toma, din Boian, a fost deportat de inamic în Rusia şi internat, cu alţi locuitori din Boian, în Repua, guvernământul Sarata. Acolo ar fi murit, la 10 iulie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Paraschivei lui Nicolae Malin, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Eufrosina lui Vasile Vaipan, din Boian, a fost deportată, în 1917, de inamic, la Rusia, şi ănternată în Bekow, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în octombrie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Vasile a lui Ion Vaipan, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Alexandra a lui Vasile Onciul, din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia şi internată în Sărata, ca mulţi alţi locuitori din Boian. Acolo ar fi murit, pe la Paştele greco-ortodox 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Vasile a lui George Onciul, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Domnica Ohnatiuk, născută Ţurcan, a fost deportată de ruşi în Rusia şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Aniţa lui Teodor Porozin, din Boian, a fost deportată de ruşi şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Kamirlak, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, în mai 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Teodor a lui Ion Porozin din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Nicolai a lui Teodor Rusu, din Boian, a fost deportat de ruşi în Rusia şi internată, cu mai mulţi locuitori din Boian, şi internat în Peoma, guvernământul Peoma. Acolo ar fi murit, în decembrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Constantin a lui Teodor Rusu din Boian, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ştefan a lui George Marintac, din Boian, a fost deportat de inamic la Rusia şi internat, cu mai mulţi locuitori din Boian, în Novorosslisk, Caucasia. Acolo ar fi murit, la 11 septembrie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Constantin a lui George Marintac, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petru a lui Ion Pascar, din Boian, a fost deportat, ca mulţi alţi locuitori din Boian, în Rusia şi internat la Satratov. Acolo ar fi murit, în martie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Vasilcei Rogojewski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Maria Porojni, născută Ihnatiuk, din Boian, acolo ar fi murit, între 19 şi 25 octombrie 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Paraschiţei lui George Dârda, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”. „Vasile Fijka, din Boian, ar fi fost lovit de un şrapnel, în Boian, şi acolo ar fi murit, îndată, la 14 septembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Catarina Fijka, născută Lazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Mihai Gorda a lui Nicolai, din Boian, plecat, în 1916, pe frontul italian, a luat parte la luptele de la Gorizia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Nicolai a lui Petru Gorda, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Petre Lazăr, din Boian, a fost deportat de ruşi, ca mulţi alţi locuitori din Boian, şi internat în Zarika, Rusia. Acolo ar fi murit, în iunie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Lazăr, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[34]. „George a lui Nicolai Zwarycz din Boian a fost deportat de ruşi şi internat în Astrahan. Acolo ar fi murit, de Înălţarea Domnului 1917, după cum afirmă martorii. Fiind, deci, probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Sanchira Zwarycz, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Ilisei a lui Vasile Iurco, născut la 16 septembrie 1871, la Boian, ar fi murit, în aprilie 1917, în Perin, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Ilisei Iurco, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Ştefan Mariuţac a lui Gheorghe, născut în Boian, la 7 septembrie 1854, să fi murit, în luna lui septembrie 1917, în Rusia, şi Maria Mariuţac, născută Svecla, în Boian, la 23 decembrie 1897, să fi murit în luna lui iunie 1917, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ioanei a lui Dimitrie Harasim, procedura pentru declararea morţii celor dispăruţi”. „Marian a lui Ioan Lambo, născut în Boian, la 1 februarie 1885, a plecat, în august 1914, la război şi să fi căzut mort într-o luptă de pe frontul galiţian, la 14 septembrie 1914. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Josef Lambo, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Vasile a lui Toader Cuciurean, născut în Boian, la 30 ianuarie 1857, ar fi murit, la Paştele ortodox 1917, în Zaritz, guvernământul Saratov, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ioan a lui Vasile Cuciurean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Aniţa a lui Andri Toma, născut în anul 1843, în Boian, ar fi murit în toamna anului 1916, în Farfus, lângă Astrachan, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea surorii sale, Marghiola a lui Ilie Toma, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”. „Catarina a lui Candrea Dîrda, născut în Boian, la 13 decembrie 1911 stil vechi, ar fi murit, în august 1917, în Boian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea mamei, Domnica a lui Candrea Dîrda, procedura pentru declararea morţii celei dispărute”. „Marian a lui Ioan Lambo, născut în Boian, la 1 februarie 1885, a plecat, în august 1914, la război şi să fi căzut într-o luptă de pe frontul galiţian, la 14 septembrie 1914. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Iosef Lambo, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[35]. „Ioan a lui Toader Basaraba, născut în Boian, la 10 noiembrie 1874, ar fi murit, în Postul Mare 1916, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Nastasiei Basaraba, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Alexa a lui Vasile Cuciurean, născut în Boian, la 16 martie 1849, ar fi murit, la 5 săptămâni înaintea Paştelui anului 1916, în Ocniţa, Basarabia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petrea Gheorghe Nicoriuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Nicolai a lui Ştefan Strienco fu dus de ruşi, cu ocazia invaziunii lor în Bucovina, din Boian, la Fedosiwka, guvernământul Astrachan. Acolo ar fi murit el, în noiembrie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Aniţei Heider, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Teodor a lui Petrea Nescoromi, născut la 2 aprilie 1857, agricultor, locuind în timpul din urmă în Boian, a fost dus de ruşi la Letna, guvernământul Astrachan. Acolo ar fi murit el, cu două săptămâni înaintea Postului Mare al anului 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea surorii sale, Catrina Hanca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[36].

1919: „Comisiunea agrară de ocol Boian” era formată din: Preşedinte: Epaminonda Bocancea, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc Boian; Locţiitor: Isidor Kotlar, judecător, Boian; Reprezentantul Administraţiei: Dumitru Iliuţ, prefect al judeţului Cernăuţi; Locţiitor: Wilhelm Pompe, secretar de administraţie, Cernăuţi; Reprezentantul Băncii regionale: Ştefan Nedelcu, învăţător superior, Toporăuţi; Locţiitor: Vasile Chelbea, agricultor, Mahala; Expert agricol: Temistocle Prelici, consilier agricol, Cernăuţi; Locţiitor: Victor Zaharovschi, paroh, Mahala; Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Dr. Iosef Gottlieb, proprietar mare, Boian; Locţiitor: Alfred Kraus, proprietar mare, Suliţa Nouă; Inginer hotarnic: Samuel Fischer, inginer civil, Boian; Locţiitor: Anton Stanzl, inginer, Cernăuţi; Reprezentanţi ai ţăranilor: Chiriac Cuciurean, agricultor, Boian; Alexandru Grigoraşciuc, agricultor, Buda; Locţiitori: Ieremie Bujeniţă, agricultor, Cotul Ostriţei; Dimitrie Tureac, agricultor, Lehăcenii Tăutului” [37].

1919: Din „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, stabilită prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, făcea parte şi „Ignatie Spatariu din Boian” [38].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[39]: „Iasilkowski Sigmund Kasimir, consilier conducător al judecătoriei Boian, consilier de tribunal cu rangul VII” pleca la Cernăuţi, iar „La judecătoria Boian” soseau magistraţii „Bocancea Epaminonda, judecător de district la judecătoria Rădăuţi, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII” şi „Kotlar Isidor, judecător volant, judecător pe post definitiv cu rangul IX”.

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării: în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Alexandra Pedoreac la Boian – şcoala din centru, Veronica Chelbea la Boian-Lehăceni”[40].

1925: „Cercul cultural „Boian” a ţinut, în ziua de 1 noiembrie 1925, o şedinţă plenară în comuna Boian, cătunul Hliniţa. Acestui cerc aparţin învăţătorii de la următoarele şcoale: Boian-centru; Boian-Hliniţa; Boian-Lehăceni; Slobozia-Rarancei; Sălişte; Gogolina şi Lehăcenii-Tăutului. S-au discutat chestiuni pur profesionale. S-a făcut o lecţie model, de dra Ana Cosovan, саre a reuşit bine. Mult haz a făcut, apoi, şedinţa intimă, unde s-a criticat lecţia model. La această şedinţă a luat parte şi dl revizor şcolar Corneliu Clain. Dumnealui a mulţămit preşedintelui pentru munca depusă, îndemnând ca şi pe viitor să se desfăşure a activitate rodnică / Aurel Morariu”[41].

În iulie 1941, după intrarea trupelor române în Boian, localnicii i-au îmbrâncit, în piaţa satului, pe cei 80 de evrei, care mai rămăseseră în localitate, toţi fiind ucişi de ostaşii români şi aruncaţi într-o groapă comună, unde au zăcut până în 1976, când osemintele nevinovaţilor martiri au fost strămutate la Stroieşti.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[42], următorii învăţători şi învăţătoare: Bucur Eugan, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 9,80; Diaciuc Ioan, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 7.54; Mihălcean Dumitru, comuna Boian Centru, jud. Cernăuţi, media 7,58; Prisăcăreanu Nicu, comuna Boian Mehăceni, jud. Cernăuţi, media 8,45”.

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează la gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[43]: Cornuş Pavel, comuna Boian Centru, media 9,00”.

[1] Boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] 1528

[3] Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871

[4] Ibidem, pp. 421, 422

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 245

[6] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 393

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 7, Anul I, 28 februarie 1911, pp. 42-44

[8] Academia Română, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100

[9] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 25, 1907 p. 43

[10] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[11] REVISTA POLITICĂ, Anul 1, Nr. 16, 20, martie 1887, p. 4

[12] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 18/1895

[13] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[14] DEŞTEPTAREA, Nr. 44/1902, p. 3

[15] DEŞTEPTAREA, Nr. 51/1902, p. 3

[16] DEŞTEPTAREA, Nr. 55/1902, p. 3

[17] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 15, 16

[18] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[19] REVISTA POLITICĂ, nr. 19/1911, p. 8

[20] Retragerea trupelor austriece – în „Adevărul” din 13 august 1914

[21] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[22] Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914

[23] Adevărul din 29 octombrie 1914

[24] Adevărul, 28, nr. 10362, 16 ianuarie 1916, p. 2, 4

[25] Adevărul, 29, nr. 10497, 1 iunie 1916, p. 3

[26] Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 3

[27] Bianu, I, p. 162

[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 67, Cernăuți, în 24 Septemvrie nou 1919, pp. 5-7

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 65, Cernăuți, în 13 Septemvrie nou 1919, pp. 6-7

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, Cernăuţi în 15 Noemvrie nou 1919, pp. 14, 15

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, Cernăuţi în 15 Decemvrie nou 1919, pp. 13-15

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 13 mai nou 1921, p. 203

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[37] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[38] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[39] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[40] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[41] Cultura Poporului, Nr. 138, Anul V, duminică 6 decembrie 1925, p. 1

[42] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[43] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

http://dragusanul.ro/povestea-asezarilor-bucovinene-revazuta-boian/?fbclid=IwAR364S1c-ibRrOXtAJI3WTcqPg62gULr17A11nnW3V_H4hbN5OhQrJg-cB4

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lehăcenii_Tăutului,_Noua_Suliță

Ascultă Online Radio Cernăuți

18 mai 2020

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută):Boian+ Horecea + MAHALA + MAMORNITA + COTUL OSTRITEI

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mahala Ostriţa

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mamorniţa – Ţureni

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cotul Ostriţei

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Boian

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ZORILE BUCOVINEI

LIBERTATEA CUVÂNTULUI

Arhivă blog