Ascultă Online Radio Cernăuți

18 feb. 2019

I n v i t a ţ i e



Dragi compatrioţi!
Vă invităm în ziua de 23 februarie a.c. la ora 10.00 la o întâlnite de neuitat în incinta Centrului Cultural Roman “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (str. Kobyleanska, 9) cu autorii unor  cărţi minunate, apărute  în anul centenarului Marii Uniri.  
Este vorba despre întâlnirea cu Mihai Iacobescu, profesor universitar, istoric, autor al mai multor cărţi de istorie, dintre care amintim de remarcabilele sale volume, „Din istoria Bucovinei, 1774-1862”), “30 de zile în „Siberia”, „Scrisori din Bucovina” şi cea mai recentă carte  a domniei sale –Reflecţii privind România Mare (zămislire, evoluţie, prăbuşire)”.
Un alt invitat de onoare al Centrului nostru este profesorul  doctor în istorie Daniel Hrenciuc, autorul recentului volum “Familia Flondor versus destinul Bucovinei istorice”, autor binecunoscut prin cărţile despre minorităţile naţionale din Bucovina, publicate în anii trecuţi.
Cel de al treilea autor de marcă va fi  cunoscutul eminescolog Ion Filipciuc scriitor şi publicist de forţă cu noua sa carte de documente şi comentarii “Generalul Iacob Zadik în Bucovina”.
Au răspuns pozitiv la invitaţia noastră  şi binecunoscuta ziaristă şi scriitoare Doina Cernica care îşi va prezenta volumul  recent “Priveşte şi încearcă să vezi”, apărut la sfârşitul anului trecut, precum şi cercetătoarea ştiinţifică dr. Elena Pintilei -  autoarea albumului  “I. G. Zbiera - Album de familie”.
Alături de cercetărorii sucevnei vor şi trei autori nordbucovineni: publicista cernăuţeană Maria Toacă cu cartea “Drumuri de dor prin Ţara dragă”,  precum şi arhitecta Irina Corotun şi arhivistul Dragăş Olaru care vor prezenta albumul “Cernăuţi. Arhitectură Europeană. Arhitectură Românească”, printre autorii cărora se numără şi domniile lor.
Vă aşteptăm cu drag la o întlnire şi lansare de neuitat.
Centrul Cultural Român “Eudoxiu Hurmuzachi” 

* * * 
„MAŞINA CU POEŢI”  DIN NOU LA CERNĂUŢI
În prima jumătate a zilei de Duminică la ora 11.OO  în incinta Centrului  Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”  din oraşul Cernăuţi va   avea loc şedinţa lunară a Cenaclului Literar transfrontalier „Maşina cu poeţi”.
Şi de această dată la şedinţă vor participa scriitori români din Cernăuţi precum şi din judeţul Suceava.
Şedinţa va fi consacrată Sărbătorii Inernaţionale a Limbii materne, sărbătorită în fiecare an, la 21 februarie conform hotărârii adoptată la 17 noiembrie 1999 de Conferinţa Generală a UNESCO .

Sunt aşteptaţi profesorii de limba maternă, studenţi, elevi din clasele superioare.

* * *


15 feb. 2019

Revista presei nord bucovinene de limba română din 15/02/2019

Atenție! Pentru a citi ziarul în mărime reală, 

accesați tastele Ctrl și (+) la mărire; 

Ctrl și (–) la micșorare 






//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////





13 feb. 2019

CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA UNUI ALBUM DE ARHITECTURĂ A CERNĂUȚIULUI


I
De fapt, după toate aparențele, este un prim album masiv, mai cuprinzător și variat cu pretenții de a se prezenta drept unul exhaustiv, cel puțin pentru perioada pe care s-au angajat autorii și alcătuitorii să ne-o ofere începând cu anul 1860, adică de când Bucovina s-a desprins din strânsoarea administrativă a Galiției, devenind o unitate teritorială separată în cadrul Imperiului Habsburgic, și până la ocuparea acestui ținut de către Uniunea Sovietică, în iunie 1940, în baza pactului criminal Molotov-Ribbentrop, în cursul cărei anexări s-a înșfăcat și o parte din vechiul regat al României, adică Ținutul Herței. Deși albumul conține și o scurtă istorie a Bucovinei, credem că precizările de mai sus nu sunt de prisos, precum la fel de necesar este să reamintim că raptul Bucovinei s-a produs în anul 1775, când Austria  a obținut de la turci această parte a Moldovei medievale în urma unui târg ticălos, adică tot a unui pact fatidic, dar între alte imperii, care de acum toate s-au risipit în neantul timpului, însă soarta teritoriului respectiv rămânând pecetluită pentru următoarele două secole și mai bine. Fără o cunoaștere, fie și sumară, a istoriei zbuciumate și nenorocite a Bucovinei multe lucruri cu greu pot fi înțelese, iar cei care o stăpânesc în prezent nici nu-și fac prea mari griji în această privință, ba dimpotrivă, când e cu putință nu se aventurează în discuții prea îndepărtate în timp, rezumându-se aproape în exclusivitate la perioada austriacă a Bucovinei, uneori, ce-i drept, fiind pomeniți și turcii. De aceea, bunăoară, gramota domnitorului Alexandru cel Bun care conține prima atestare a Cernăuțiului este expusă pe zidul din Piața Centrală în așa fel ca denumirea țării de atunci să nu mai apară deloc, în acest fel istoria de cinci sute de ani a orașului de pe Prut în cadrul Moldovei fiind ștearsă cu o singură mișcare de burete. Concluzia pe care o facem în această scurtă introducere este aceea că istoria explică multe lucruri și referitor la arhitectura orașului Cernăuți, edificiile vrând-nevrând constituind mărturiile de netăgăduit și martorii în piatră, tăcuți dar ... grăitori, ai epocilor trecute.    
Este vorba de albumul ”Cernăuți. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940”, Ed. Simetria, București, 2018, reprezentând o impresionantă carte, prima pe acest subiect în limba română și editată în România în condiții grafice aproape excelente, care conține mai multe studii aparținând unor autori de la București (Octavian Carabela, Mihaela Criticos), Chișinău (Aurelia Carpov) și, evident, Cernăuți (Irina Korotun, Dragoș Olaru). De aceea, înainte de a emite anumite considerații privind fondul ei, se cuvine a sublinia semnificația unei asemenea apariții editoriale pentru noi, românii din Nordul Bucovinei, și nu numai, fiindcă altfel nici nu ar fi apărut,  care este una, fără îndoială, deosebită și importantă, venind să aducă în acest context o viziune puțin diferită față de cea existentă, mai mult sau mai puțin oficială și  unilaterală de aici, care este menită să treacă cu vederea total sau să minimalizeze cât mai mult cu putință contribuția esențială a românilor la moștenirea arhitecturală de care dispune astăzi acest oraș, denumit în perioada austriacă ”Mica Vienă”, iar în cea interbelică ”Micul Paris„. Trebuie să precizăm că deși este vorba de mai mulți autori, studiile cărora alcătuiec volumul în discuție, totuși alcătuitorul este unul singur, și anume arhitectul bucureștean Octavian Carabela, care, după câte știm, a inițiat acest proiect, i-a animat și pe alți colegi ai săi, a adunat materialele necesare, s-a documentat la fața locului cu sprijinul și ajutorul arhivistului cernăuțean Dragoș Olaru, tot el ne prezintă și notele de rigoare asupra  ediției, dar și o scurtă și neutră istorie (chiar de istoria niciodată nu este neutră) a Bucovinei, adică a conceput și a realizat albumul așa cum îl ținem noi în mână acum. În ceea ce privește titlul este evident că nu ni se pare a fi unul concludent, alcătuitorul dând dovadă de reținere și realism necutezând să lase pe copertă doar titlul de ”Arhitectură românească”, fiindcă într-adevăr ar fi fost incomplet și impropriu, deși cealaltă componentă a lui – ”Arhitectură europeană” –  este la fel de echivocă și eufemistică, fără să ne confere în acest sens nimic caracteristic și specific vizavi de arhitectura Cernăuțiului. La fel de europeană va fi și arhitectura Timișoarei sau a Oradei, Lembergului sau a Cracoviei, având în vedere că aceste orașe tot făceau parte în acea perioadă din Imperiul Austro-Ungar, ca și Cernăuțiul, însă fiecare din ele rămân inconfundabile până astăzi din punct de vedere arhitectonic, dispunând de câte un profil distinct în sensul respectiv nu prin trăsăturile lor general-europene, ci anume prin cele locale și naționale în ultimă instanță.  Nu arhitectura europeană imprimă orașului nostru acel aspect inconfundabil, fermăcător și unic, recunoscut de toată lumea, ci cu totul altceva, adică particularitățile spațiului geografic, cele culturale și de civilizație ale oamenilor care au populat această zonă etnografică și care timp de jumătate de mileniu nu a reprezentat decât Țara de Sus a Moldovei, pentru ca mai târziu, odată cu ruperea ei de la matcă de către Austria, să se interfereze cu alte elemente – inițial german (imperial-colonial), iar mai târziu – rutean și evreiesc.
Dacă Cernăuțiul era numit sub stăpânirea austriacă ”Mica Vienă”, acest fapt se datorează înainte de toate asemănării sale cu capitala imperiului, care nu era deloc întâmplătoare, deoarece aici, la fel ca în orice altă zonă a imperiului, se implementau în mod firesc politicile de sistematizare și construcție a așezărilor urbane specifice statului în care era încadrat, care erau supravegheate la fața locului cu extremă severitate de către servicii speciale. Nu doar edificiile publice, ci și cele rezidențiale mai importante erau proiectate de către arhitecți notorii din metropolă care aveau o viziune strict integră asupra imaginii arhitecturale a orașelor principale ale imperiului, adică promovau anumite curente și stiluri, dar le aplicau și din perspectiva tradițiilor locului. Arhitecții autohtoni care au apărut mai târziu bineînțeles că se conformau exigențelor arhitecturale instituite de sus, însă dispuneau  într-un fel și de mai mult curaj și inițiativă în ceea ce privea utilizarea unor forme și elemente tradiționale românești sau evreiești, bunăoară. Într-un fel așa se explică faptul că particularitatea definitorie a arhitecturii Cernăuțiului din perioada austriacă o reprezintă anume eclectismul, deși există destule edificii aparținând unor stiluri distincte, pure, de exemplu, Secession, clasic, baroc sau gotic, dar și maur cu prefixul ”neo-” de rigoare, reprezentate destul de plenar în album. Anume din cauza stilului său eclectic Nicolae Iorga vedea în Reședința Mitropolitană o construcție ”hidoasă”, el dorindu-și ca acest locaș emblematic al ortodoxismului din Europa de Est să fi identificat predominant trăsăturile arhitecturii naționale de cult, cu atât mai mult că un asemenea stil în construcția bisericilor și mănăstirilor are rădăcini destul de adânci atât în Moldova, cât și în Muntenia. Mihaela Criticos, autoarea studiului ”Cernăuți în timpul administrației austriece (1860-1918)” subliniază cu totală justețe că ”pentru arhitectura oficială promovată la Viena și preluată, păstrând proporțiile, la Cernăuți, nu se punea problema expresiei unei identități naționale”, impunându-se ”peticelor” care alcătuiau caftanul habsburgic ”o arhitectură internaționalizantă”, care să exprime ”o identitate imperială, universală”, deși unele minorități (ungurii, bunăoră), tindeau să-și afirme în arhitectură propria identitate etnică. De ce oare să nu fi fost animați de asemenea dispoziții și românii din Bucovina, în special spre sfârșitul stăpânirii austriece când existau deja destui arhitecți autohtoni? Oricum, în cele din urmă anume eclectismul din perioada austriacă, care de-a lungul timpului la fel a evoluat și a fost supus diferitelor influențe, proces oglindit destul de convingător și concludent în studiul respectiv, dar și stilul neoromânesc din perioada interbelică în arhitectura Cernăuțiului îi conferă orașului de astăzi o imagine singulară și inconfundabilă,  constituind o adevărată carte de vizită a sa. 
 Fondul imobiliar de dimensiuni mari (administrativ, rezidențial), dar și cel de dimensiuni mai reduse (vile) din prezent al centrului istoric al Cernăuțiului a fost construitt în proporție de circa 60 la sută în perioada austriacă și 40 la sută în perioada interbelică. Raportată la intervalele de timp, această proporție nu este în favoarea celei de-a doua perioade care a fost în realitate deosebit de redusă – 12-15 ani, exceptând anii 20 și cei ai crizei economice mondiale ce au afectat foarte mult și România, față de un secol și mai bine al stăpânirii austriece. Acest lucru, de altfel, îl explică foarte bine în studiul său ”Construcția interbelică în Cernăuți” arhivistul Dragoș Olaru, căruia i se datorează și majoritatea din pozele edificiilor expuse, multe din informațiile privitoare la realizarea acestora, dar și date prețioase despre arhitecți, precum schițe și planșe de proiect ale celor mai emblematice clădiri puse la dispoziția autorilor de asemenea de către domnia-sa. Revenind la perioada 1914-1926, care este considerată a fi deosebit de dificilă pentru România în general de după Marea Unire, devastată de război, iar mai târziu afectată dur de criza economică, situația respectivă fiind la fel și pentru Bucovina, pe teritoriul căreia armatele beligerante s-au succedat în repetate rânduri cu consecințe nefaste pentru populație și pentru viața economică a ținutului, autorul studiului de mai sus a stabilit pe baza documentelor din arhivă că în acest răstimp doar în centrul istoric al orașului s-au construit 947 de case față de 4150 câte existau la acea dată și care proveneau din perioada austriacă. Adică într-un deceniu și ceva s-a construit circa 25 la sută din tot ce s-a realizat aproape într-u secol și jumătate sub stăpânirea austriacă. Dar mai trebuie să avem în vedere că grosul edificiilor din perioada interbelică revine ultimului deceniu, deoarece anume în acest interval de timp s-au ridicat cele mai importante edificii, emblematice și definitorii pentru arhitectura actuală a orașului, pe care nu le mai enumerăm aici, deoarece sunt expuse în album cu lux de amănunte, aș zice. Totuși, s-ar cuveni să facem o paralelă și în ceea ce privește contribuția din perioadele sovietică și ucraineană la această moștenire arhitectonică a orașului de pe durata ultimilor 70-80 de ani, care practic este nulă, însă zăbovind pe lângă grupurile de turiști care se bulucesc în centrul Cernăuțiului și ascultând explicațiile debitate cu patos și însuflețire nereținută de către ghizi, pur și simplu ți se vestejesc urechile, după cum spune un proverb local, de ceea ce ți-i dat să auzi. Bunăoară, prosperitatea imobiliară din anii interbelici s-a produs ”sub crunta ocupație românească”... În schimb, turiștilor din România li se spune la modul foarte serios că, chipurile, ”Hrușciov a intenționat la un moment dat să distrugă centrul istoric al Cernățuțiului”, însă datorită rezistenței eroice a știți voi cui nu s-a produs acest lucru (am auzit-o cu propriile urechi) și de aceea ne putem bucura acum de toată această bogăție arhitecturală... 

                                                           II
Cernăuțiului din perioada respectivă i se spunea deja nu ”Mica Vienă”, ci ”Micul Paris”, dar nu pentru influențele pe care le-ar fi avut asupra sa capitala Franței, ci prin analogie cu Bucureștiul, care era denumit astfel pentru asemănarea sa cu marea metropolă europeană. La fel ca și în capitala țării din care făcea parte Bucovina, la Cernăuți se aplicau aceleași politici de sistematizare și amenajare urbană, aceleași curente arhitecturale care în cazul respectiv erau dictate de stilurile neoromânesc și Art Deco. O serie de edificii importante din perioada respectivă sunt inspirate direct din modele bucureștene și alcătuitorii albumului ne oferă exemple revelatorii în acest sens postând atât pozele acestora cât și ale replicilor cernăuțene (Căminul Preoțesc, bunăoară, și Primăria din București, Facultatea de Drept a Universității din București și Biblioteca Universității din Cernăuți). În general, în ceea ce privește stilul neoromânesc cititorii acestui album își pot forma o imagine desăvârșită despre istoricul și particularitățile estetice ale acestuia lund cunoștință de studiul magistral al Mihaelei Criticos intitulat ”Tradiționalism și modernism în arhitectura interbelică a orașului Cernăuți”. La fel de interesantă este și contribuția Aureliei Carpov vizavi de un alt stil arhitectural, reprezentativ într-o măsură mai mică pentru Cernăuți decât cel neoromânesc, dar din perioada austriacă – stilul Secession, precum și studiul pertinent ”Dezvoltarea urbană a orașului Cernăuți”.   
O discuție despre arhitectura Cernăuțiului nu poate evita nicidecum problema actuală a modului cum este păstrată și protejată această moștenire inestimabilă pe care statul ucrainean a preluat-o fără nici un sacrificiu sau vreun efort, căzându-i ca hârzobul din cer. Și aici trebuie să constatăm cu mare regret că numeroase edificii de patrimoniu și nu numai se găsesc într-o stare fizică lamentabilă și de degradare înaintată. Renovările care s-au efectuat în centru acum un deceniu, cu prilejul împlinirii a 600 de ani de la prima atestare a Cernăuțiului, n-au constituit decât o cosmetizare pudică, readucând, ce-i drept, vechii urbe de pe Prut puțin din farmecul de adineaori al ei măcar prin prospețimea de scurtă durată a culorilor,  fiindcă în rest majoritatea elementelor decorative n-au mai fost refăcute, ele fiind înlocuite cu niște surogate moderne sau pur și simplu tencuite neglijent. A avut de suferit mult și integritatea exterioară a clădirilor, în special a ansamblurilor de locuit, dintre care multe reprezentând adevărate monumente, mai puține declarate și cele mai multe încă nedeclarate ca atare, de arhitectură originală și unică în multe privințe. În lipsa unei supravegheri stricte din partea edililor și a specialiștilor proprietarii apăruți peste noapte în urma prăbușirii URSS-ului, dar și locatarii cu de la sine putere au intervenit în fel și chip, adică în măsura în care a fost posibil așa ceva, în aspectul exterior al multor clădiri, cu deosebire în al celor de dimensiuni mai mici, adică a vilelor, prin adăugarea unor dependințe, intrări, balcoane, verande prin înlocuirea aproape în totalitate a geamurilor vechi din lemn cu termopane de diferite culori și calități, prin modificarea acoperișilor, utilizându-se absolut necontrolat și abuziv, și de cele mai multe ori nejustificat, materiale de construcție moderne care diferă foarte mult de cele vechi, alterându-se imaginea lor generală și creându-se impresia unei peticeli sărăntoace și deocheate, dar nu și fără pretenții.
În contextul dat ne îngrijorează în mod deosebit starea actuală a capodoperei arhitecturale a stilului neoromânesc, după cum o califică și autorii albumului, care este fostul Palat Cultural al românilor din Piața Teatrului, în perioada sovietică, dar și în prezent fiind dată drept Casa Ofițerilor (autorul proiectului este cunoscutul arhitect român Horia Creangă). Din păcate, notele explicative ce se referă la acest edificiu datează încă din anul 1992 și se încheie cu constatarea că ”astăzi clădirea este în proces de renovare”, dar lucrurile nu stau chiar așa. În ultimele două-trei decenii acest edificiu este supus unor lucrări continue de modificare a spațiilor interioare, de ani de zile nu mai este disponibilă cea mai mare sală de spectacole din Cernăuți, majoritatea incintelor sunt date în arendă diferitelor organizații și firme comerciale, pe acoperiș s-a ridicat un perete din cărămidă grosieră, probabil pentru susținerea antenelor monstruoase situate acolo, ceea ce a desfigurat total liniile suple ale ansamblului,  în exterior s-au alăturat edificiului dughene moderne și localuri de distracție. Este de două ori regretabil, deoarece chiar pe fondul acestora se înalță statuia lui Mihai Eminescu. Și deloc întâmplător anume pe fațada acestui simbol arhitectural și spiritual al nostru s-a plasat un enorm panou pe care textul ”Într-o unică Ucraină mare –  100  de ani de la Vicea bucovineană” este suprapus peste o poză de epocă ce înfățișează o mulțime incertă de oameni sub balconul Primăriei, de unde atârnă mai multe drapele ... imperiale. Pe rețelele de socializare s-a dovedit foarte convingător că poza respectivă nu are nimic a face cu evenimentul menționat, ea datând cu cel puțin vreo 4-5 ani mai devreme, după cum la fel nu are nici în clin nici în mânecă cu vicea și Palatul Cultural al românilor bucovineni inaugurat abia cu douăzeci de ani mai târziu. Nu trebuie să ne sforțăm prea mult creierii ca să pricepem acest mesaj prietenesc care nu este altceva, după cum spune o veche zicală ruso-sovietică, decât un ”тонкий намек на толстые обстоятельства” sau, cu alte cuvinte, ”o aluzie subțire la împrejurări bulănoase”, adică niște avansuri erotice nedisimulate... Din toate se vede limpede că nimeni nu mai are grijă de această clădire emblematică nu doar a românilor din nordul, ci și din sudul Bucovinei, fiindcă  a fost construită anume prin sacrificiul lor material, rămânând de iure proprietatea lor. La fel este exclusivă și proprietatea comunității românești asupra Palatului Național din Piața Centrală, unde Societatea pentru Cultură Românească ”Mihai Eminescu” a obținut două camere și jumătate, insalubre și reci, în timp ce restul spațiului, foarte vast, de altfel, este ocupat de Judecătoria de Apel, având în vedere că altor comunități etnice din Cernăuți le-au fost retrocedate integral ucrainenilor, iar polonezilor și germanilor aproape integral  casele lor naționale. Dar, după câte se vede, starea actuală a fostului nostru Palat Cultural deloc nu este întâmplătoare, deoarece acest edificiu este inclus de mai mult timp în diferite liste cu obiectivele ce urmează a fi privatizate, iar degradarea lui de către cei ce-l dețin nelegitim de aproape 80 de ani, probabil, nu urmărește altceva decât reducerea costului pentru eventualii privatizatori clientelari ai puterii.
Un alt exemplu trist în acest sens îl reprezintă catedrala din centrul orașului, căreia, printre altele, în timpul stăpânirii austriece i se spunea ”catedrala moldovenească”, iar acum este numită pudic pur și simplu ”ortodoxă”, construită de altfel după modelul catedralei ”Isakievski” din Sanct-Petersburg (edificiu arhitectonic bine reprezentat în album la capitolul locașelor de cult). La sfârșitul anilor 90 catedrala, intrând în posesia Bisericii Ucrainene-Patriarhatul de la Moscova, a fost reabilitată fundamental și rezugrăvită, iar în cursul acestor lucrări i s-a rășluit de pe fronton în chip surprinzător și sfidător înscripția în limba română ”Unul în trei ipostasuri –
Dumnezeu”, ceea ce a stârnit pe atunci o indignare pe cât de profundă pe atât și de dureroasă a românilor de pretutindeni, resentiment care, de fapt, nu a trecut nici până astăzi, noi tot așteptând să se îndeplinească promisiunile înalților prelați de la episcopie că această nedreptate va fi reparată, dar iată că s-au încheiat recent alte lucrări de reparație, deja au fost înlăturate toate schelele, iar vechea inscripție așa și nu a reapărut, ci, dimpotrivă, chiar a dispărut și cealalată parte a inscripției care se mai păstrase –  ”A. D. 1844”, adică Anul Domnului 1844”, ceea ce vădește că arhitectura are un cuvânt greu de spus, ba poate chiar și determinant, în ceea ce privește trecutul istoric. Dacă o inscripție poate fi ușor rășluită și aruncată la gunoi, apoi întregul edificiu nu-l poți ascunde sub molozuri, rogojini sau în spatele unor statui de peste zece metri înălțime, fiindcă o simplă inscripție autentică poate da peste cap toată această mașinărie nedemnă și perfidă de rescriere arbitrară a istoriei. Dacă în atmosfera tulbure de astăzi, prin resuscitarea conflictelor religioase și tendința de a le rezolva de pe poziții de forță, prin disputarea de către Kiev și Moscova a bisericilor (doar în perioada interbelică pe banii Patriarhiei Române au fost  construite patru dintre cele mai importante biserici ale Cernăuțiului – în album acestea sunt reprezentate foarte bine) argumentele istorice nu mai sunt luate de nimeni în seamă, apoi credem că va veni, totuși, și timpul când se vor putea adopta și alți termeni de discuție într-un cadru mai corect și civilizat.
Ar exista și alte subiecte antrenante de discuție pe tema arhitecturii Cernăuțiului, având în vedere că multe din edificiile importante nu sunt menționate în acest album, dar care de asemenea conțin istorii impresionante atât în ce privește construcția, particularitățile arhitectonice, cât și trecutul lor legat de numeroase personalități și evenimente istorice ale poporului nostru. De altfel acest aspect a fost trecut cu vederea și vizavi de edificiile care s-au bucurat în album de o atenție mai specială, așa că pentru viitorii cercetători ai arhitecturii Cernăuțiului există posibilități extraordinare de a ne oferi încă multe povești fascinante, surprize plăcute și nu numai.
                                                                                              Ștefan BROASCĂ                               




Vă invităm la „Mărţişor”- 2019!


Dragi conaţionali! Vă invităm cu drag la tradiţionala Sărbătoare a primăverii „Mărţişor”- ediţia a XXIV-a, organizată de Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi, cu susținerea Consulatului General al României la Cernăuți.
Manifestarea va avea loc duminică, 03 martie, în sala Palatului Academic al Universităţii Bucovinene de Medicină  din Cernăuţi (str F. Schiller, 11), între orele 12.00-15.00.
Rugăm conducătorii formaţiilor artistice, soliştii să ne trimită pe adresa de e-mail: vasilebycu@gmail.com o înregistrare video a materialului propus în program. Prioritate vor avea cele mai interesante idei, precum și acei care nu au mai participat la edițiile precedente ale Festivalului. Organizatorii îşi rezervă dreptul de a reduce durata evoluării participanţilor cu scopul încadrării în limita timpului prevăzut de condiţiile arendării sălii de spectacole. Aşteptăm propunerile dumneavoastră până la 25 februarie 2018.
Ne adresăm la toţi oamenii de bună credinţă, persoane fizice şi juridice care doresc să sprijine această acţiune: suntem deschişi pentru o colaborare informativă, sau publicitară reciproc avantajoasă şi ne vom bucura de orice propunere.
Informaţii suplimentare, sugestii, propuneri de colaborare cu potenţialii sponsori – tel. (0038) 050-627 41 56; 050-602- 41-62; 066-915-58-77 e-mail: vasilebycu@gmail.com .
Vă aşteptăm cu drag!

Prezidiul SCR „Mihai Eminescu”  din regiunea Cernăuţi

9 feb. 2019

Revista presei nord bucovinene de limba română din 09/02/2019

Atenție! Pentru a citi ziarul în mărime reală, 

accesați tastele Ctrl și (+) la mărire; 

Ctrl și (–) la micșorare 



 ////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////






1 feb. 2019

Revista presei nord bucovinene de limba română din 2/02/2019

Atenție! Pentru a citi ziarul în mărime reală, 

accesați tastele Ctrl și (+) la mărire; 

Ctrl și (–) la micșorare 



/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// 




////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////