Aşa cum cuvintele frumoase au mai mult farmec fiind rostite în şoaptă, şi faptele bune sunt mai binevenite când se fac fără surle şi trâmbiţe. Nu cred că în ținutul nostru sunt români care nu-l cunosc sau cel puțin n-au auzit măcar odată de Vasile Botă, un gospodar de frunte al Boianului, bărbat cu multă iubire de carte, dar şi cu mai mare dragoste de glie. Toţi care îl cunosc vor spune că este mai întâi un adevărat român, apoi şi un gospodar de nota zece. Şi nu de azi-de ieri, mai bine zis nu din ultimele două-trei decenii, când am început să răsuflăm mai liber în casele noastre şi în lume. Vasile Botă a fost întotdeauna aşa cum îl ştim astăzi, moştenind într-o măsură mai mare decât semenii săi codul genetic al strămoşilor, care se închinau pământului cu pietatea purtată lui Dumnezeu, familia şi neamul fiindu-le la fel de sfinte. Nu pot uita graba lui Vasile Botă de a-şi realiza visul moştenit de la regretatul profesor Vasile Bizovi şi purtat mult timp în suflet – înveşnicirea numelui preotului şi scriitorului Iraclie Porumbescu la Boian, prin instalarea unui bust. Pătruns de simţirea că numai el e în stare să facă acest lucru, s-a pornit cu ardoare tinerească să-şi vadă gândul împlinit.
A fost parcă mai ieri, dar a trecut deja un an de la acea minunată duminică de 2 iunie, când enoriaşii Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Boian s-au reţinut după liturghie în curtea sfântului locaş, pentru a-l primi, cu mare cinste, în comunitatea lor pe preotul care le-a slujit strămoşilor într-un secol zbuciumat pentru istoria Bucovinei, apărându-le credinţa în momente de mare cumpănă pentru ortodoxie. Întrupat de tânărul sculptor Cristian Botă într-un bust, care parcă le-ar vorbi cu grai viu, parcă le-ar ţinea o predică, părintele Iraclie Porumbescu, slujitor la altarul Bisericii ortodoxe din Boian în anii 1857-1859, a fost readus în curtea pe unde şi-a purtat paşii genialul său fiu Ciprian (născut în 1853, la Sipotele Sucevei). Fiind martoră pasivă a celor circa două luni de frământări şi eforturi depuse de Vasile Botă, nu o dată l-am sfătuit să păşească mai lent, festivitatea dezvelirii bustului fiind tocmai potrivită de Sfânta Maria Mică, sărbătoarea Hramului Bisericii. El, însă, mi-a ripostat categoric: „E mult până atunci, vom dezveli bustul pe la sfârşitul lui mai începutul lui iunie”. Febrilitatea cu care îl îndemna pe nepotul său Cristi să dea zor lucrării, neastâmpărul de a cumpăra mai repede materialele necesare chiar mă înspăimântau. Parcă îl urmărea teama că nu va reuşi, că va interveni ceva imprevizibil şi-i va zădărnici visata clipă. Din fericire, presimţirile sumbre nu s-au adeverit, nu s-a ivit nici o piedică, ajutorul lui Dumnezeu însoţindu-l în toate. Pesemne, numai aşa le reuşeşte izbânda oamenilor dispuşi să facă lucruri mari – fără tărăgănare, fără ezitări şi îndoieli.
Niciodată n-aş fi crezut că e posibil într-un răstimp atât de scurt să se înfăptuiască un lucru nemaipomenit de mare. Dar am văzut minunea cu ochii proprii, în duminica de 2 iunie la Boian, întocmai ca în cele mai frumoase basme ale românilor, când în trei zile şi trei nopţi se întâmplă miracole cereşti. Fiind primul şi unicul dintre românii din Boian, probabil şi din alte locuri, care a înălţat un bust pe propriile cheltuieli, dar şi statuia lui Iraclie Porumbescu este unică în spaţiul românesc, cred că data de 2 iunie ar trebui să intre în calendarul datelor memorabile pentru moşia lui Ion Neculce. S-ar cuveni înscrişi în acest registru al onoarei şi consătenii care i-au fost de ajutor – primarul Gheorghe Demenciuc cu susţinerea, preotul Vasile Nicoriuc cu binecuvântarea duhovnicească şi acordul de a primi bustul în curtea bisericii, iar înaintea tuturor nepotul său, talentatul sculptor la început de cale, Cristian Botă. Vreo două luni n-a mai avut linişte băiatul. Unchiul îl trezea cu noaptea-n cap să meargă cu el după piatră în regiunea Ivano-Frankivsk, să caute imaginea cea mai potrivită a personalităţii lui Iraclie Porumbescu… Deşi cunoaşte durerile neamului doar din cărţi şi de la bunici, Cristian a fost crescut vertical de părinţii Ion şi Rodica, de bunicii Dumitru şi Paraschiva, de tot neamul său cu inima încărcată de dragoste pentru valorile româneşti. Unchiul şi nepotul, sunt una şi-o bucată, întregind pleiada bravilor bărbaţi ce fac cinste Boianului.
Ştiu că n-a făcut-o de dragul laudelor, căci n-a acceptat un scenariu pompos, insistând ca ceremonia să decurgă cât mai modest. Asemenea fapte necesită inimă curată, „unire în cuget şi simţiri”, cum scria celebrul Ciprian Porumbescu, fiul preotului readus, după 160 de ani de la părăsirea Boianului, în mijlocul enoriaşilor de astăzi ai Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Lui Vasile Botă i-a fost îndeajuns să se bucure de unirea „în cuget şi simţiri” cu enoriaşii bisericii şi preotul Vasile Nicoriuc, cu membrii familiei sale, nepotul Cristian, primarul Gheorghe Demenciuc, doamna profesoară Eleonora Bizovi, care i-a încurajat gândul bun, câţiva consăteni din Cernăuţi şi oaspeţi de la Suceava. Duminica mare a dezvelirii şi sfinţirii bustului, a fost onorată şi de prezenţa diplomatului român, ministrul consilier Edmond Neagoe, precum şi a preacuvioaselor Irina Pântescu, proinstareţa, şi Gabriela Platon, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ. Din cetatea de scaun a Sfântului Voievod au venit cu daruri de suflet Maria Olar, preşedinta fundaţiei „Leca Morariu”, împreună cu soţul Ion Olar, scriitoarea Doina Cernica, unificatoare a Bucovinei prin verbul măiestrit rotunjit şi demersurile culturale. Părea că şi soarele le-a zâmbit în trei culori boincenilor din înalturi când cei doi nepoţei ai lui Vasile Botă, Sebastian şi Elizaveta, cu bunicul şi tânărul lor unchi Cristi, au dezvelit chipul preotului readus în mijlocul urmaşilor enoriaşilor de odinioară, pe care cucernicul Iraclie Porumbescu i-a îndreptat pe drumul dreptei credinţe.
Acum, când viaţa parcă s-a oprit pentru nu ştim cât timp şi nu mai putem spune ca altădată că omul sfinţeşte locul, rememorez ca pe ceva deosebit de scump acele clipe, înţelegând câtă dreptate a avut Vasile Botă în graba de a-şi urma chemarea inimii. Să-i dea Dumnezeu puteri, să-i ţină tare inima, ca să-şi realizeze şi celelalte vise, adâncind urmele româneşti pe moşia străbună a boincenilor.
Maria TOACĂ
https://gazetadeherta.wordpress.com/2020/05/31/faptele-bune-se-fac-fara-trambite-cu-inima-buna/?fbclid=IwAR1VqjH0VQ0p2cghkYm_tr7zXECJgvcLdNJfmqHkYhs2vaWngr-l4NCzR7c
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu