Teatrul Matei Vișniec

SURSA: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Rubrici/11044
http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Rubrici/11044

Datul in spectacol

De prin teatre, la inceput de 2016

Oltita Cintec

Am descoperit, cu neplacuta surprindere si infinita nedumerire, ca in Catalogul ocupatiilor din Romania (COR) nu apare profesiunea „critic de teatru“. Nu ma gandesc la scenarii oculte gestionate de artistii pe care, de-a lungul sezoanelor, i-au iritat penitele ascutite ale cronicarilor si teoreticienilor. Trebuie sa fie, pur si simplu, o neglijenta a celor care, in frunte cu Ministerul Muncii, revizuiesc anual pomenitul inventar ocupational.

Nu suntem singurii... sariti! In aceeasi nefireasca situatie se afla si camarazii care se ocupa de cinematografie: criticii de film. Nici ei nu se regasesc in COR 2016. Initial am crezut ca redactorii COR nu merg la teatru si nu citesc ce se scrie despre spectacolele teatrale. Spre stiinta, ii informez ca exercitiul critic se practica peste tot in lume, iar la nivel global functioneaza si o asociatie, Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru (AICT), cu sediul in Paris, la care suntem afiliati si noi, criticii teatrali din Romania, AICT.RO. Explicatia omisiunii trebuie sa fie superficialitatea alcatuitorilor COR. Din punctul lor de vedere, e recunoscut si consemnat doar criticul de arta (plastica, vizuala, banuiesc), literar si muzical. O privire mai atenta catre specializarile universitatilor de arte si jurnalism din tara si catre piata muncii, foiletarea unei reviste de cultura ar fi relevat existenta criticilor de teatru si de film. Toate aceste variante specializate de analiza sunt, de fapt, forme de jurnalism, iar a le radia din realitate imi aminteste de o anecdota. Se spune ca la vederea primei girafe aduse, in carne si oase, impreuna cu alte daruri, la curtea lui Ludovic al XIV-lea, aristocratii au fost atat de uimiti incat au exclamat: „Asa ceva nu exista!“.

Bietul bilet de teatru, nici nu stiti cate poveri fiscale se abat asupra umerilor sai fragili! Iata-le: timbrul cultural/teatral, in cuantum de 5% din pret, suma virata in conturile uniunilor de creatie, in cazul teatrelor, la UNITER. Culmea e ca timbrul pe divertisment, adica pe incasarile dobandite din spectacole de amuzament, comerciale, de alta natura decat cele teatrale, e doar 3%. Se adauga taxa pentru Crucea Rosie, inca 1%. Alti 2%, impozit pe spectacol, achitat lunar la Primarie. Plus timbrul pentru monumentele istorice, reprezentand 2% din valoarea fara TVA a pretului de vanzare, virat lunar in contul Institutului National al Patrimoniului. Uniunea Compozitorilor din Romania colecteaza procentual in raport cu durata muzicii de scena: pentru pana la 10 minute de muzica intr-un spectacol, 2%, dar nu mai putin de 100 de lei; pentru muzica mai mult de 40 de minute intr-un spectacol, 4,5%, dar nu mai putin de 300 de lei per reprezentatie. Si tantieme pentru piesa sau dramatizare, procente negociabile direct cu autorul conform legii drepturilor de proprietate intelectuala. Daca am numarat bine, sase impozite! Mai, mai ca incepi sa-i intelegi pe organizatorii de manifestari cu intrare libera. Sa-i intelegi, da, dar sa accepti, ba! Pe termen lung si sub aspect educational, gratuitatea nu-i deloc buna. Cumparatul unui bilet echivaleaza cu o forma de recunoastere si de respect fata de munca de creatie a artistilor. Intrarea libera lasa impresia de lucru lipsit de valoare, pe care-l oferim de pleasca, doar-doar o veni cineva sa-l vada. Pretul biletului, chiar subventionat cum e in majoritatea cazurilor si in diverse maniere, indica insusirea de produs cultural a spectacolului ori creatiei plastice, muzicale. Reflecta indirect realitatea ca un artist sau un grup de  artisti au elaborat creativ cateva luni sau cativa ani pentru a-l imagina, ca s-au investit resurse materiale si umane. Iar munca lor, creatoare de valoare spirituala, trebuie evidentiata astfel.

La un teatru din tara, important, nu spui care, directorul economic, o doamna, pardon, o femeie, obisnuieste sa traga zdravan la masea. Zilnic. Nu acasa, ci in institutie, in biroul domniei sale, chiar in timpul orelor de program. O stie toata lumea, de la angajati, la manager si presa. S-a si scris despre caz, dar persoana e bine, merci. Sa fie vreun experiment legat de serbarile dionisiace? Nici vorba! E o patima, grea, care i se trece inexplicabil cu vederea.

La un alt teatru din tara, mai mic, ce-i drept, un manager a legat actorii de glie printr-un regulament de ordine interioara de-a dreptul hilar. Si ilegal. Cea mai nazbatioasa prevedere le vizeaza pe angajate, care au obligatia sa anunte institutia in scris, cu cel putin sase luni inainte, despre intentia de a ramane... insarcinate. Asta da, planningfamilial!

Mare cearta, mare in lumea teatrala, pe modificarea catorva articole din legea managementului cultural. Cativa, putini, isi bat capul si citesc cu atentie reformularile cu pricina. Ceilalti, majoritatea, manati de patimi si spaime, declama cuvinte grele, contondente, precum razboi. In forma actuala, articolul, unul dintre ele, cel mai fierbinte, zice, limitativ, ca doar absolventii cu studii de licenta in domeniul de activitate al institutiei au dreptul sa se inscrie la concursul pentru un post vacant de director intr-o institutie culturala. Ministerul Culturii doreste, justificat, sa indrepte ingradirea si sa adauge la: „articolul 3, litera c):…intruneste conditiile de studii universitare de licenta, de masterat sau de doctorat absolvite cu diploma de licenta sau echivalenta, de master, de doctorat in domeniul stiinte umaniste si arte sau in domeniul de activitate al institutiei…; Litera d) intruneste conditiile de experienta de minimum 3 ani in domeniul de activitate al institutiei, cu exceptia asezamintelor culturale de la nivel comunal, dovedite cu contract individual de munca, contracte incheiate in baza legislatiei privind dreptul de autor, precum si cu orice alte contracte prevazute de lege“. Din cate se vede in spatiul public, artistii se tem de managerii culturali care s-ar putea inscrie astfel in competitie. Nici n-ar fi rau ca si un manager cultural sa administreze un teatru, pentru ca, in esenta, tocmai despre asta e vorba. De programele artistice se poate ocupa directorul artistic in stransa colaborare cu consiliul artistic. Consiliu care, deocamdata, e consultativ, dar care, ca tot am ajuns si aici, ar trebui sa includa experti din afara institutiei, pentru un feedback obiectiv, distantat. In multe locuri, pentru a-si cumpara linistea, managerii deschid larg usile consiliului artistic catre cei din teatru, confundand importantul organism cu un fel de sindicat, unde se face consultarea celor mai vocali din trupa. Si-atunci sa ne mai miram ca nu prea merge treaba?