Mănăstirea din Bănceni contribuie la păstrarea identităţii naţionale a românilor din Bucovina

Vitalie Zâgrea, Nimeni nu ar fi crezut acum şaptesprezece ani că pe acea colină frumoasă din preajma satului Bănceni, raionul Herţa, regiunea Cernăuţi, într-un timp atât de scurt ar putea fi ridicată o fortăreaţă deosebită. De altfel, cea mai frumoasă mănăstire din nordul Bucovinei! Însă, mare e puterea Domnului! În toamna anului 1994 stareţul mănăstirii, părintele Mihail şi încă patru fraţi au înfiinţat acest locaş sfânt. Din cartofi aduşi şi urzică culeasă, au pregătit prima supă care a intrat în istoria mănăstirii. Astăzi în sfânta Mănăstire Ortodoxă din Bănceni ce poartă hramul „Înălţarea Domnului” slujesc şi se ostenesc pentru păcatele noastre 90 de fraţi. De aici până la graniţa cu România este o aruncătură de băţ, vreo 10 kilometri, vreo 25 kilometri până la frontiera ucraineano-moldovenească şi vreo 15 kilometri până în centrul regional Cernăuţi. Numai pe parcursul a zece ani pe teritoriul mănăstirii au fost construite cinci biserici şi chiliile monahale. Sfânta Liturghie la Mănăstirea din Bănceni se oficiază în limbile română şi rusă, credinţa fiind unică şi adevărată. După cum ne-a relatat într-un interviu zilele acestea, Arhimandritul Longhin, mănăstirea a fost construită prin truda călugărilor şi ajutorul mirenilor. Însă construcţiile la sfânta mănăstire sunt în toi. Prin ce este renumită, totuşi, Mănăstirea Bănceni? Pe lângă acest sfânt locaş de rugăciune a fost înfiinţat şi un orfelinat. Din anul 2002 în satul Molniţa, la doar doi kilometri de mănăstire s-au construit noi clădiri pentru a putea astfel găzdui tot mai mulţi copii orfani sau micuţi cu dizabilităţi. În curtea orfelinatului este înălţată o biserică proprie în care se slujeşte şi se crede cu desăvârşire. Uitându-te în privirile acestor copii de la orfelinat, uneori nici nu-ţi vine să crezi că ei sunt orfani. S-ar părea că nişte părinţi preocupaţi de grijile lumeşti, dar totuşi bogaţi şi foarte grijulii, au lăsat copiii în mâini bune şi de nădejde. Când părintele Mihail intră în orfelinat, e mare bucurie. La început nu prea înţelegi cine se bucură mai mult, părintele Mihail sau copiii, însă energia şi emoţiile pozitive sunt peste măsură. Acolo copiii îl numesc pe stareţul Mănăstirii, Arhimandritul Longhin, „tată”, el într-adevăr fiind pentru micuţi ca cel mai bun tată. Astăzi la orfelinatul din cadrul mănăstirii Bănceni sunt peste patru sute de copii şi tineri, unii sănătoşi, alţii cu handicap, fiind invalizi din naştere. Însă, oricare ar fi starea lor de sănătate, fraţii şi măicuţele de la mănăstire îi iubesc pe aceşti copii din toată inima şi le oferă toată dragostea lor. Ne-am convins de aceasta acum câteva zile când am vizitat Mănăstirea Bănceni împreună cu unii colegi jurnalişti din Cernăuţi, Bucureşti şi Chişinău. Cu multă bucurie şi căldură în suflet am fost primiţi de stareţul mănăstirii, Arhimandritul Longhin, care a găsit timp, deşi zilnic e foarte ocupat, pentru a dialoga cu noi, pentru a ne împărtăşi şi nouă din bucuriile vieţii pe care le trăieşte alături de fraţi, creştini şi de aceşti copilaşi aflaţi în grija mănăstirii. Acest sfânt locaş contribuie, totuşi, la păstrarea identităţii naţionale a românilor din nordul Bucovinei, slujba oficiindu-se aici în două limbi: română şi rusă. „În ţinutul Herţa limba română s-a păstrat întotdeauna, ne povesteşte părintele Mihail Jar. În şcoli s-a învăţat şi continuă să se studieze în limba română. Cât ţine de biserică aş zice că oamenii din Bucovina sunt cu credinţă fierbinte în Dumnezeu. Aceste biserici unde se slujeşte în limba română s-au păstrat întotdeauna. Creştinii, populaţia din jurul mănăstirii, sunt de origine română. Ei vin nu doar în zilele de sărbătoare, la slujbă, dar şi în celelalte zile de peste săptămână pentru a ne întinde o mână de ajutor. Câte o mie, o mie şi ceva de oameni veneau în fiecare zi la lucru să ne ajute, fără bani. Era setea şi foamea după Dumnezeu, după timpurile care au fost grele, comuniste, care au trecut peste noi şi au vrut să ne răcească inimile şi sufletele, poporul era atât de mult însetat după Dumnezeu că alergau zi şi noapte să ajute, să facă ceva pentru biserică. După cum vedeţi aici la mănăstire n-au fost nişte bani speciali aduşi din partea cuiva. Aici toată lumea a contribuit. Chiar la biserica mare care s-a terminat nu demult am chemat toţi creştinii să vină să pună câte o cărămidă în biserică, să fie o jertfire a dragostei. Asta uneşte cel mai mult inimile creştinilor, când toţi facem împreună, când suntem separaţi sau aparte, vrăjmaşul ne biruie”, a continuat gândul stareţul mănăstirii. L-am rugat pe Arhimandritul Longhin să ne spună câte ceva despre casa de copii, azilul de bătrâni. Cu multă dragoste ne-a povestit despre ei, fiind foarte modest în tot ceea ce zice. „Am luat exemplu de la sfinţii părinţi, pentru că aşa era cândva. Pe lângă mănăstiri, biserici întotdeauna erau susţinuţi oamenii cei neajutoraţi, săraci sau bolnavi. Noi suntem numai urmaşii lor. N-am inventat ceva nou în ortodoxia noastră. Avem aproape 400 de copii, dintre care 82 sunt bolnavi de virusul HIV. Avem vreo 60 de bătrâni care sunt fără casă, fără ajutor, fără copii şi au venit aici la mănăstire. Prin asta putem arăta credinţa noastră ortodoxă, prin faptele ei”. Evident, ni s-a părut foarte impresionant, peste 460 de copii plus obştea mănăstirii, creştinii care vin să mai ceară o mână de ajutor, toţi trebuie hrăniţi, e o muncă enormă. Din ce resurse mănăstirea trăieşte? Părintele ne-a privit cu aceeaşi dragoste şi a continuat: „Ne aducem aminte întotdeauna de cuvântul Evanghelie. Şi mai ales mă uit la păsările acestea care cântă acuma, câte un bob de grâu găsesc în fiecare zi. Dumnezeu le trimite, ele trăiesc, se bucură, cântă. Aşa şi noi, nădăjduind în bunul Dumnezeu nu ne lipseşte nimica de pe masa mănăstirii sau masa copiilor, care este încărcată cu toate bunătăţile. Când vin copiii aici din altele locuri spun că n-au mâncat niciodată aşa bunătăţi. Dar aş remarca că poporul bucovinean este un popor foarte unit. Niciodată n-a fost să nu răspundă la durerea altora sau când am rugat să ne ajute cu ceva, niciodată n-au spus „nu”. Totdeauna au fost alături de noi. Ne fiind politician, naţionalist aş vrea să spun că suntem români, în care curge sânge românesc, ne-am păstrat limba, credinţa şi întotdeauna ne-a durut sufletul şi inima după neamul nostru, limba noastră. Dacă alţii ne văd altfel, noi suntem acei care am rămas şi vom rămâne alipiţi de poporul nostru şi de limba noastră românească. Aşteptăm tot poporul să vină. Aici, la mănăstire vin creştini de diferite etnii, sunt fraţi care vorbesc în diferite limbi, nu e o ruptură între noi, o luptă. Pur şi simplu este legătura dragostei, a credinţei care ne leagă. Să spuneţi la toţi românii de pretutindeni că niciodată nu vom părăsi neamul, sângele şi nici limba noastră română. Cea mai dulce ea răsună. După cum vedeţi peste tot am scris în biserici în limba română ca să vadă lumea că suntem români. Nu pentru că nu iubim alte naţiuni. Suntem ortodocşi şi în credinţa ortodoxă se leagă şi alte naţiuni. Ne bucurăm foarte mult când vin maici, călugări, pelerini din România. Vin aici, pleacă înapoi, dar rămâne ceva, rămâne dragostea lor, rămâne credinţa lor, rugăciunile lor rămân aici cu noi, care ne ajută să purtăm crucea mai departe în viaţa noastră de zi cu zi”, a conchis stareţul mănăstirii, Arhimandritul Longhin. Domnia sa ne-a binecuvântat la despărţire, invitându-ne să mai trecem pe la mănăstire, pe la acei copii, sufletele cărora emană căldură, dragoste, bunătate, credinţă. Oare vom putea noi să nu revenim la acea fortăreaţă? Sunt sigur, în cel mai scurt timp paşii noştri se vor îndrepta din nou spre acest locaş sfânt din ţinutul Herţa, pentru că simţim mereu o chemare a inimii şi sufletului. sursa foto: Nicolae Hauca