https://www.youtube.com/watch?v=Bbdh4_b9FM0&list=PLOQqVtnkhWmgj2U-KqK-WNuOe1GE-jQqz&fbclid=IwAR3boga8dGX1f_szr9-KbmJYhOQU-Wanmzc44MraGhSo-5XVh0CXO5pSI-g
În
curând se vor împlini 80 de ani de la masacrele de la Lunca și Fântâna Albă
(Varnița) din 7 februarie și respectiv 1 aprilie 1941. Însă noi, trăitorii de
astăzi, nu cunoaștem nici acum prea multe lucruri despre acea tragedie a
românilor din Nordul Bucovinei, mai bine spus a buneilor și părinților noștri,
pe care au trăit-o ei atât în primul an de ocupație sovietică dinaintea
războiului, cât și ulterior, după reocuparea ținutului, odată cu terminarea
marii conflagrații mondiale, față de ceea ce știau ei înșiși pe atunci. Se
părea că a trecut suficient timp, în care lumea s-a răsucit de mai multe ori,
chipul Europei s-a împânzit cu atâtea state noi de nu-și putea închipui nimeni
vreodată, iar împrejurările în care s-au produs acele măceluri ale românilor
noștri pașnici așa și au rămas neelucidate, după cum încă nu au fost
identificate toate victimele nevinovate, nu se știe unde au fost înhumați
acești martiri, care a fost soarta celor arestați în urma evenimentelor de
atunci, ce s-a întâmplat cu ei, ce au avut ei de pătimit, fiindcă știm de bună
seamă că au suferit ca și Iisus pe Golgota. Vrem să știm aceste lucruri, avem
dreptul să le știm, fiindcă sunt înaintașii noștri de aici, oameni ai satelor
noastre, în care trăim în continuare noi, cei de astăzi, români nord-bucovineni
de toate vârstele, mai bătrâni sau mai tineri. Avem acest drept în virtutea
oricăror drepturi de oameni ce suntem, dar și a oricăror legi care există în
orice stat normal, fiindcă este vorba de crime împotriva unui popor sau
împotriva umanității, cum se spune astăzi, care nu au termen de prescripție.
Vrem să știm nu pentru a pedepsi pe cineva, a trage la răspundere vreun stat
oarecare sau a impune un oprobriu veșnic asupra vreunui regim politic oarecare,
deoarece nu avem astăzi nevoie de așa ceva – istoria le așază pe toate la
locurile lor după cum se cuvine și fără ajutorul nostru. Vrem să știm pur și
simplu de ce au fost sacrificați ca niște animale necuvântătoare acești români
necăjiți, spunem români deoarece ei au murit, pentru că erau români
într-adevăr, cu atâta demnitate umană și națională ce ne menține nouă trează
admirația și recunoștința pentru jertfa lor, ne obligă să le cinstim și să le
păstrăm curată memoria, fiindcă atunci, în aprilie 1941, le-au fost pângărite
doar trupurile, iar mai târziu și în
repetate rânduri până și amintirea lor. Noi insistăm doar să le deplângem,
chiar și acum la trecerea atâtor ani, soarta nenorocită de a fi trăit într-o
epocă vitregă și cruntă, dar totodată s-o coroborăm și cu ceea ce trăim noi în
prezent într-un stat cu totul altul, dar nu lipsit de aceleași metehne
dominatoare și nesimțite de a ne priva până și de cele mai fundamentale
drepturi ale omului – dreptul la memoria națională, la limba maternă, la
identitatea etnică, cu unica deosebire că acum nu trebuie să mergem la graniță
să înfruntăm gloanțele grănicerilor, fiindcă suntem lăsați, cu multă
generozitate ipocrită, ba chiar ”îndemnați” frățește, dar stăruitor, să plecăm
nu doar în România, ci aiurea în Europa după o bucată de pâine pe care n-o mai
putem avea la noi acasă, dar fără dreptul de a ne lua și mormintele morților
noștri, după cum și toate celelalte pe care le-am agonisit timp de multe
secole. Așa pustiesc localitățile noastre, unde se aciuează tot mai mulți
străini, se împuținează copiii, iar școlile ce-au mai rămas cu tot mai mare
neobrazare sunt trecute la o altă limbă de predare decât cea maternă care,
printre altele, a avut trecere sub toate celelalte regimuri imperiale și
totalitare perindate prin istorie, dar nu și în democrația secolului XXI...
Vrem
să știm împrejurările în care au fost martirizați, cu ce s-au făcut vinovați,
de ce au trebuit ei să sufere atâta fiind doar niște țărani umili, cu credință
în Dumnezeu, cu dragoste pentru pământul pe care-l lucrau cu mare osteneală și
pe care pășeau parcă pe vârful degetelor de prea multă venerație față de glia
care îi hrănea pe ei și familiile lor atunci, dar nu și acum, când a devenit
pur și simplu chit că o povară? Vrem să știm...
Dar nu știm până azi aproape nimic. Și n-am făcut nimic ca să știm ceva
mai mult decât se știa până la momentul de față. Deși au apărut în ultimele
două decenii mai multe cărți, numeroase articole, s-a format o specie aparte de
fel de fel de cercetători în ale istoriei, de specialiști care și-au făcut pe
temeiul acelor tragice evenimente nu zic o meserie, însă cel puțin și-au creat
o anumită notorietate sau mai bine spus își fac publicitate (mă refer la
diferiți deputați, foști deputați, pretendenți la deputăție, politicieni
meschini de toate calibrele, veniți nu se știe de unde și cu ce scopuri,
pretinși lideri, demagogi pestriți și asexuați etc.), organizează diferite
manifestări și simpozioane, dau interviuri în anumite zile, țin discursuri
patetice la locul acelor crime, aduc preoți care slujesc tedeumuri, de altfel
acestea sunt întotdeuna emoționante și tulburătoate, ceea ce nu se poate spune
și despre predicile lor tributare acelorași tipicuri oficializate de acum prin
oratorii de serviciu aleși cu grijă de nu știu cine, dar în marea lor
majoritate nu sunt decât niște funcționari de stat locali sau raionali. Anume
ei dau tonul în manifestările noastre comemorative, rostind cuvinte searbăde de
serviciu despre ”crimele regimului stalinist împotriva bucovinenilor”, de parcă
acești ”bucovineni” nu ar fi avut nici mamă, nici tată, de parcă ar fi fost
coborâți aici cu hârzobul din cer sau ar fi fost aduși de nu știu unde,
chipurile, prin vicleșug, instigați de provocatori (teza respectivă a devenit
de acum chit că o axiomă), care s-au adunat acolo fără să știe ce vreau și ce urmau să facă, deși ei știau prea bine
ce vroiau, fiindcă gândeau și simțeau ca un tot întreg de aceeași obârșie,
avându-și rădăcinile adânci în satele românești de pe Valea Siretului, și au
venit acolo, la frontiera impusă arbitrar peste noapte, cu un scop foarte bine
determinat și conștientizat, dându-și seama perfect de concesințele pe care le
puteau suporta, însă dorul fierbinte de țară, dragostea și solidaritatea față
de neamul de care țineau fiind mai puternice decât toate amenințările și
pericolele reale și iminente.
Dacă
vom analiza cu atenție ceea ce s-a scris despre Lunca și Fântâna Albă, ne vom
convinge că cel puțin în ultimele două decenii nu s-a adăugat absolut nimic nou
la ceea ce s-a aflat și s-a făcut public în anii 90, nu s-a identificat numele
unor victime noi față de cele cunoscute, nu s-au limpezit împrejurările în care
s-au produs aceste masacre, care au fost consecințele lor, ce s-a întâmplat cu
trupurile celor uciși, câți au fost în general (în acest sens există cele mai
mari polemici și declarații dintre cele mai controversate, afirmându-se,
oficial, cel puțin de autoritățile ucrainene, că ar fi vorba de circa 20 de
victime la Varnița, ceea ce este strigător la cer de nedrept, dându-se dovadă
de un cinism și ipocrizie pur și simplu fără limite, iar pe de altă parte la
fel de nejustificate și exacerbate sunt puseurile ultrapatriotice potrivit
cărora ar fi fost asasinate aici mii de persoane, ceea ce de asemenea
reprezintă o enormitate inadmisibilă, fiindcă asemenea presupuneri nefondate
pot pune la îndoială în general veridicitatea acelor tragice evenimente, ne-ar
putea aduce acuze de exagerare premeditată a numărului de victime, ar putea
să arunce chiar o umbră de suspiciune asupra memoriei românilor cu adevărat
martirizați la Lunca și Fântâna Albă, deși nu ar fi vina noastră, ci a celor
care nu vor să facă publice documentele privitoare la ceea ce s-a întâmplat
acolo. Nu încape îndoială că asemenea documente există și dacă s-ar da dovadă
de puțină omenie și bun simț toate aceste nedumeriri ale noastre ar putea fi
lesne risipite, ceea ce rămâne de neexplicat însă este doar faptul care vor fi
motivele ce-i determină pe decidenții politici de astăzi de la Kiev, Moscova
și, de ce nu, și de la București, să păstreze în continuare intactă negura
așezată inițial cu bună știință și multă insistență asupra tragicelor
evenimente de la frontiera sovieto-română arbitrar pusă în iunie 1940, ceea ce
pe atunci era firesc pentru primele două capitale, fiindcă nu puteau
răufăcătorii să-și recunoască propriile nelegiuiri, însă rămân destule semne de
întrebare referitoare la ultima dintre cele trei menționate de ce s-a făcut
atât de puțin în vederea elucidării tuturor împrejurărilor în care s-au comis
aceste masacre împotriva românilor ce pot fi cu mare îndreptățire calificate
drept etnocid. Se știe că autoritățile române de atunci au efectuat nu o
singură anchetă în această privință, toți refugiații din nordul ocupat al
Bucovinei care reușeau să treacă granița erau adăpostiți la Rădăuți, unde
dădeau declarații unor anchetatori speciali cu privire la tot ce s-a întâmplat
cu ei, dar și referitor la situația rudelor și a conaționalilor rămași în zona anexată de sovietici. Anchete
analogice s-au întreprins și după
revenirea administrației române în Bucovina de către Tribunalul din Cernăuți
(sub responsabilitatea președintelui Vasile Hrincu), acum chiar la fața locului
– au fost audiați martori, s-au deshumat
unele morminte comune de la Lunca și
Varnița, trupurile românilor martirizați au fost preluate de rudele
acestora și înmormântate în satele de unde ei proveneau, pe alocuri cu onoruri
militare, și pe bună dreptate fiindcă acești români sunt adevărați eroi ai
neamului. La Mahala, bunăoară, pentru cele peste o sută de victime câte au fost
descoperite până atunci chiar s-a inaugurat un complex comemorativ. Adică s-au efectuat măsurile necesare de
drept procesual prevăzute în asemenea situații, acțiuni care până la urmă, spre
regret, nu s-au încheiat și cu un proces propriu-zis în vederea condamnării, în
contumacie, a vinovaților de aceste crime. Rezultatele acestor anchete
privitoare doar la victime și la reconstituirea evenimentelor din iunie 1940 și
până în iunie 1941, dar nu și la cei care au comis măcelurile respective ce se
încadrează evident la ”crime împotriva umanității”, au fost făcute publice
într-o serie de articole scrise de ziaristul Ion Dominte și publicate pe
parcursul lunilor mai-iulie 1942 în
ziarul ”Bucovina” cu prilejul împlinirii unui an de la masacrul de la
Poiana Varniței, unde în ziua de 29 august a aceluiași an s-a ținut o mare
slujbă de pomenire pentru toate victimele grănicerilor sovietici și s-a sfințit
o troiță impresionantă în prezența a circa 30 mii de români din ținutul
eliberat. Probabil, în condiții de război nu s-a putut face mai mult.
Însă
ce împiedică acum să se dea în vileag documentele ce se păstrează în arhivele,
în primul rând, din România, pentru ca mai apoi în virtutea dreptului nostru
uman și moral să revendicăm desferecarea arhivelor, păzite cu atâta strășnicie
timp de aproape opt decenii, din Cernăuți, Kiev și Moscova, unde fără nici un
dubiu se păstrează tot ce ne interesează pe noi, urmașii acelor victime, în
legătură cu masacrele de la Lunca și Fântâna Albă?
Ștefan BROASCĂ
Cernăuți
GÂNDURI, LA FÂNTÂNA ALBĂ, DE 1 APRILIE...
Ziua de 1 aprilie ar trebui să fie pentru români mai mult
o zi a tăcerii și nu una a discursurilor patriotarde și imagistice pe oasele
celor ce-au murit la Lunca și Varnița cu sufletele curate de patrioți
adevărați. Să venim acolo doar pentru a murmura o rugăciune, a aprinde o
lumânare, a depune o floare sau o coroană și a vărsa o lacrimă, iar apoi să le
rostim în continuu, ca o psaltire neadormită, numele tuturor celor care s-au
sacrificat acolo pentru românism.
Aceasta ar fi datoria noastră cea mai sfântă și omenește înțeleasă. Noi, nici
cei de aici, nici cei de dincolo, însă n-am făcut aproape nimic pentru a identifica
toate numele martirilor, pe care suntem
obligați să le scrijelăm pe un viitor monument. De aceea nu avem nici un drept
moral să ne afișăm cu tamtam politicianist și discursuri ipocrite pe locurile
unde s-a scurs cu prisosință sângele lor și li s-au albit oasele. Varnița și
Lunca ar trebui să facă parte din locurile cele mai sacre ale neamului nostru,
fiindcă acolo într-adevăr s-a săvârșit un sacrificiu colectiv asumat cum rar
s-a produs nu doar în istoria noastră, ci și în cea europeană, despre care de
mai mult timp se străduiesc să ne sugereze unii că, cică, ar fi fost provocat,
ceea ce reprezintă un mare neadevăr, ba chiar aș zice o hulă inscuzabilă și
premeditată. Noi înșiși, din păcate, conștientizăm acest fapt, acest înălțător
adevăr cu mare greutate și îndărătnicie. Nu întâmplător, cu suficientă
perspicacitate și clarviziune, se încearcă minimalizarea ”tragicelor
evenimente” de către cei care au fost chiar implicați în săvârșirea lor. Așa le
denumesc în mod eufemistic autoritățile dinainte și de după 1991, deși în
înțelegerea noastră, dar și a întregii lumi de bună credință este vorba în mod
dovedit și incontestabil de niște măceluri abominabile și respingătoare, iar
denumirea lor legitimizată deja în popor și în istorie nu poate fi alta decât ”masacrele de la Lunca și Fântâna Albă
(Varnița)”, care ar trebui recunoscute oficial și de către Rusia și
Ucraina. Am dori acest lucru înainte de toate pentru faptul ca să putem în cele
din urmă obține desecretizarea documentelor din arhivele acestor state cu
privire la asasinarea în masă a românilor din teritoriile anexate de către
sovietici în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în baza pactului criminal și imoral
Ribbentrop-Molotov, denunțat de acum în mare parte. Și nu pentru a trage la
răspundere penală făptașii care demult nu mai sunt în viață, fiind în fond și
ei niște victime nenorocite ale regimurilor
pe care le-au servit, după cum
profesorul meu de educația fizică de la școala de la Roșa, fost
comandant adjunct al pichetului de la Fântâna Albă, care s-a aflat și el
printre grănicerii care au mitraliat la Varnița mulțimea pașnică. Nu era deloc
un monstru, ba din contră, un om foarte blajin și inimos, care a găsit de
cuviință să-mi împărtășească și mie, unui adolescent pe atunci, știind din ce
localitate sunt, câte ceva despre împrejurările măcelului din 1 aprilie 1941.
Nu știu cum dormea nopțile, ce coșmaruri îl bântuiau, însă intuiam că avea o
conștiință împovărată de grele păcate... Și la ce ne-ar folosi numele său, dar
și al altora ca el?... Iar pe mai marii lor îi cunoaștem din istorie. Noi am
vrea să știm doar numele morților noștri ca să-i pomenim în rugăciuni!
La manifestarea comemorativă de lunea trecută de la
Varnița pentru prima dată s-a produs o situație care în toți acești ani
postsovietici nici nu putea fi imaginată, iar acum, în al treilea deceniu de
statalitate ucraineană, pur și simplu este imposibil de explicat. La școlile și
primăriile din satele raionului Hliboca, în primul rând din localitățile de pe
Valea Siretului de unde proveneau majoritatea țăranilor români martirizați la
Fântâna Albă, cu două zile înainte de manifestarea tradițională în cauză au
parvenit directive ale autorităților raionale prin care se interzice
participarea elevilor și a profesorilor, precum și a funcționarilor publici la
slujba de pomenire a victimelor masacrului de la 1 aprilie 1941 și expunerea cu
acest prilej omagial a tricolorurilor noastre în bernă. Adică nepoților și
strănepoților celor omorâți cu bestialitate pentru simplul motiv că vroiau să
trăiască după firea neamului din care făceau parte, tradițiile strămoșești
și vechea lor credință li se interzice
de acum să se reculeagă în această zi cu o rezonanță de profund tragism antic
la locul masacrului, să deplângă soarta buneilor și rudelor lor și să-i pomenească
creștinește! O asemenea decizie absurdă nu poate fi comparată decât drept un
act la fel de inuman ca și masacrul însuși și o manifestare atât de opacă și
brutală ce vădește o lipsă totală de respect din partea celor cu care noi
conviețuim de mai mult timp alături și care în acest mod, probabil, vor să ne
convingă că sunt majoritari și ne determină soarta după bunul lor plac. Ar fi
inutil să mai invocăm aici drepturi și legi, de care nu se mai ține cont nici
măcar de ochii lumii, în timp ce la manifestarea comemorativă de la 1 aprilie,
ca de fiecare dată de ani buni încoace, au participat mai mulți actuali și
foști deputați, dar probabil și destui aspiranți la astfel de mandate la alegerile viitoare,
de la Kiev și București, oficiali de prim rang de la regiune și raion,
diplomați, care au rostit cu voci tremurânde discursuri mai mult sau mai puțin
penibile și foarte rar sincere, dar pe care nu le ascultă nimeni, s-au pozat în
fel și chip pe oasele martirilor noștri și s-au întors fiecare cu conștiința
datoriei achitate la birourile, vilele și țările lor.
Noi, ceilalți, cu inimile răvășite, unde ne întoarcem?
Ștefan BROASCĂ
Cernăuți
idicat în memoria martirilor neamului copiii și nepoții celor care au murit pe aceste meleaguri dar si autoritățile locale, care au organizat împreună cu asociațiile culturale românești slujba de pomenire oficiată de un mare sobor de preoți din Ucraina și România, în frunte cu protopopul raionului Hliboca, Ioan Gorda, protopopul raionului Storojineț Vasile Covalciuc, Starețul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec ș.a.
Au fost prezenți, Ion Muntean, președintele Consiliului regional Cernăuți, Grigore Timiș, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, conducerea raionului Hliboca, Irina Loredana Stănculescu, consulul general al României la Cernăuți, parlamentari și europarlamentari din România, lideri ai asociațiilor românești - dr. Ion Popescu, jurnaliști, președinte al UI ”Comunitatea Românească din Ucraina”, Octavian Bivolaru, președintele Societății ”Golgota” a represiunilor staliniste care au rostit cuvinte de omagiu martirilor neamului, amintind încă o dată despre îndepărtatul an 1941 și de masacrul de la
Fântâna Albă, care rămâne, o rană deschisă în sufletul neamului românesc.
FOTO SI VIDEO DE NICOLAE HAUCA
MAI MULTE FOTO VEZI AICI:
