ÎN MEMORIA MARTIRILOR NEAMULUI – 2014

       În ziua de 29.06.2014 la CIMITIRUL CENTRAL DIN CERNĂUȚI Societatea «GOLGOTA» a românilor din Ucraina a comemorat martirii neamului românesc. Urmează un video reportaj şi fotografii realizate de Nicolae Hauca de la acest eveniment. 

AVEM MULTE DATORI FAŢĂ DE ACEI CE S-AU SACRIFICAT PENTRU LIBERTATEA DE A NE NUMI ROMÂNI

2 iulie 2014 р. | Categorie: Golgota neamului

O lacrimă s-a prelins în neuitare la altarul de sfinţi ai neamului românesc din vechiul cimitir din Cernăuţi, unde şi-au aflat liniştea unele dintre cele mai marcante personalităţi ale românilor.  Or, aducându-le un omagiu celor ce s-au înălţat prin sacrificiu, Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” din Ucraina, cel care  menţine cu pietate memoria martirilor, care, în condiţii incompatibile, şi-au purtat crucea cu demnitate pentru continuitatea Neamului şi  Graiului, fie că au sfârşit împuşcaţi în închisori,  cosiţi de gloanţele grănicerilor sovietici la Lunca şi Fântâna Albă ori deportaţi în îngheţuri siberiene, la munci silnice pe ţărmurile lacului Onega, a adunat, a şaptea oară în acest an,  spiritualitatea românească din ţinut, la un parastas de pomenire lângă obeliscul de glorie al eroilor români din toate timpurile, căzuţi la datorie, şi victimelor regimului stalinist, năpăstuite de vitregiile sorţii, din curtea Bisericii Trei Ierarhi din cimitirul vechi din Cernăuţi.

Reculeşi sub oblăduirea părintelui paroh Cristofor lângă fosta Capelă Mitropolitană,  la altarul căreia odihnesc 2 episcopi şi 5 mitropoliţi ai Bucovinei, cuprinşi de emoţii, fiecare lider de societate, fiecare român de bună credinţă, venise cu o amintire încă dureros de vie şi partea proprie de sacrificiu, înălţând în slăvi jertfa  prin care martirii, servind cu adevărat Credinţa şi Neamul, şi-au câştigat veşnicia. Iar noi, după cum au fost îndemnurile liturgice ale părintelui Cristofor, să-i urmăm nu doar cu vorbe goale, ci şi cu faptele, după poveţele sfântului apostol Matei: „Credinţa fără fapte moartă este”.

Veghind memoria martirilor care nu şi-au găsit nici până în prezent liniştea ţărânei natale, ci s-au întors acasă doar prin numele înscris pe piedestale, Octavian Bivolaru, împreună cu regretatul Gheorghe Pavel, preşedintele Societăţii „Tricolorul”, au înălţat mai întâi aici o cruce din lemn, iar apoi, susţinut de Petru Grior, primul preşedinte al Societăţii Regionale „Golgota”, obeliscul.

De o mare susţinere morală se bucură, în deosebi în ultimul timp, Societatea „Golgota” din partea Consulatului General al României la Cernăuţi. Exprimându-şi gratitudinea faţă de dna Eleonora Moldovan, care şi în acea zi înălţătoare pentru eroii neamului a fost alături de noi, preşedintele ei,Octavian Bivolaru i-a mulţumit Consulului General al României la Cernăuţi, sensibilizând că de o asemenea atenţie societatea pe care o conduce se bucură, mai ales, de când Excelenţa Sa a revenit la Cernăuţi în postura de şef al diplomaţiei române.

Fiecare din noi îşi duce crucea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti în viaţă. Crucea suferinţei martirilor ce prin sacrificiul lor ne-au îndrumat să nu plecăm capul decât în faţa lui Dumnezeu, care ne întăresc în cutezanţa de a păşi înainte, depăşind orice greutăţi, a fost cu mult mai grea, insuportabilă. Evident, povara ne este mai uşoară  având sprijinul şi susţinerea Patriei noastre istorice, a Consulatului General al României la Cernăuţi. Excelenţa Sa, dna Eleonora Moldovan, exprimându-le cetăţenilor Ucrainei în aceste momente dificile susţinere din partea statului român, a adresat mulţumiri preşedintelui Octavian Bivolaru pentru faptul că „misiunea societăţii pe care o conduce e îndeplinită literă cu literă, statutar şi moral”,  specificând că „puterea noastră e doar în unitate şi credinţă, că românii din Cernăuţi cunosc istoria şi o valorifică, îşi cinstesc şi venerează martirii şi prin aceasta  înalţă sufletele celor care au căzut, iar o faptă păstrată prin sânge şi sacrificiu nu trebuie uitată. Or, după cum spunea părintele Cristofor, „Lumina lui Hristos creşte prin faptele noastre, care şi sunt acele norme morale, prin care urmează să dăinuim prin istoria şi fiinţa naţională”.

Membru de onoare al Societăţii „Golgota”, dl Nicolae Nicolovici, fost militar, membru al Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Rădăuţi, i-a mulţumit lui Octavian Bivolaru că menţine continuitatea credinţei, că cei care şi-au dat viaţa pentru Limbă, Neam şi Ţară nu sunt uitaţi. Petru Grior, directorul Centrului de cercetări istorice, a evocat perioada înălţării semnului simbolic lângă Biserica Trei Ierarhi din Cernăuţi, nu departe de locul unde se află Cimitirul Militar, unde în 1941 au fost îngropaţi peste 400 de deţinuţi români, împuşcaţi în închisoarea din Cernăuţi, şi înhumaţi 695 de ostaşi român, căzuţi la datorie, pe frontul celui de-al doilea război mondial, 26 dintre care au fost identificaţi.

Ne-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului şi afirmaţia lui Aurel Constantinovici, preşedintele (?!) Asociaţiei Științifico-pedagogice Republicane „Aron Pumnul”, care, în sfârşit, după ani de neînţeleasă tăcere şi absenţă, s-a aliat aspiraţiilor noastre, a românilor care pledează pentru Limbă şi Continuitatea Neamului: „Pentru ca un popor să aibă viitor, trebuie să aibă o şcoală naţională. De asemenea, important e şi faptul ca oamenii să creadă în Dumnezeu, dar să nu fie farisei, ci creştini adevăraţi. Atunci vor dispărea multe probleme în viitorul nostru. Acei nevinovaţi şi-au dorit pace. Îi ţinea pe pământ credinţa şi pacea. Dar s-a terminat cum s-a terminat. Şi pentru ca poporul nostru să aibă viitor, este necesar ca pe pământ să fie pace şi credinţă”.  Or, cuvintele lui ne-au luminat cu bucuria că dacă fiecare din noi,  inclusiv liderii societăţilor respective, am da dovadă de mai multă responsabilitate, am fi lipsiţi de fariseism, am avea mai multă credinţă şi dragoste faţă de Limbă şi Neam, nu ni s-ar ucrainiza şcolile, nu s-ar termina „cum s-a terminat” şi poporul nostru va avea viitor.

Respirând în puritatea simţirilor ce le răscolesc sufletul, cuprinşi de emoţii, Vasile Tărâţeanu, preşedintele Fundaţiei de Binefacere „Casa Limbii Române”,  Ilie Zegrea, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi, şi Dumitru Covalciuc, preşedintele Societăţii „Arboroasa”, au mărturisit că, însoţind oaspeţi din România, au tras nu o dată cu obrazul din cauza urzicilor ce acoperă mormintele personalităţilor, care au lăsat urme adânci în istoria neamului şi ca să nu mai purtăm această vină urmează să facem singuri curăţenie în cimitir, exprimându-şi îngrijorarea dispariţiei unor morminte, a unor societăţi din cauză că liderii lor sunt în vârstă, precum au dispărut Societăţile „Tricolorul” şi „Stejarul”, odată cu decesul preşedinţilor Gheorghe Pavel şi Ion Voronca. Evident, şi aici tot Consulatul General al României ne-a venit în ajutor, dna Eleonora Moldovan anunţând lansarea unui proiect, iniţiat de senatorul Viorel Badea, în perioada de 15-17 iulie,  de a veni cu 60 de tineri din România pentru a face curăţenie în cimitirul vechi din Cernăuţi,  cerând, desigur,  sprijinul membrilor societăţilor naţional-culturale din Cernăuţi. Ilie Zegrea s-a arătat nemulţumit de faptul că tineretul din Societatea „Junimea” nu e prezent la manifestările de omagiere a personalităţilor noastre de vârf: „Unde e „Junimea”? Nici la 15 iunie, la acţiunile de comemorare a lui Eminescu, n-a fost nici un junimist. Dar la mare, să se odihnească pe litoral, sunt primii, cu căruţa întreagă... Având o Societate „Junimea” nu e ruşine să fie aici bălării? Cred că cei în vârstă ar trebui înlocuiţi, membri ai societăţii să fie tineri de 20 de ani, dar nu de 40”.

Evocând memoria celor din morminte, victime ale represiunilor sovietice, Dumitru Covalciuc şi Constantin Caterenciuc, preşedintele Societăţii deţinuţilor politici şi represaţilor ucraineni, s-au referit la calvarul la care au fost supuşi de „eliberatori” martirii neamului şi drumul spinos al înaltelor feţe bisericeşti, înhumate în sfântul locaş de închinare pentru care întotdeauna trebuie să avem un cuvânt de pomenire şi de cinstire.

Şi-ar mai fi răcorit poate sufletul, dezvăluind ororile ruşilor bolşevici, ucraineanul cu suflet de român, Nicolai Hanchevici, însă fiindcă comemorarea s-a cam prelungit, a fost succint ca niciodată, îndrumându-i pe fraţii săi români să „păşească pe calea românilor, dar nu a barbarilor, călăuză fiindu-le  cuvintele imnului „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/În care te-adânciră barbarii de tirani...”, evocând momentele de tristă pomină, când, în beciurile fostei fabrici de ambalaj de lemn din Cernăuţi, au fost descoperte, cu zeci de ani în urmă, craniile cu urme de gloanţe ale câtorva zeci de martiri, împuşcaţi de bolşevici. Dumnealui a vorbit cu glasul vibrând de nelinişte despre evenimentele dramatice, războiul terorist din estul Ucrainei,  iar Alexandra Jar din Mihoreni a citit o înălţătoare dedicaţie celor deportaţi în neagră străinătate.

Aprinzând o candelă în veşnicia martirilor români, ucişi mişeleşte de tiranii sovietici, Octavian Voronca s-a referit la tragicele evenimente, greutăţile şi infernul prin care au trecut românii rupţi de la sânul Patriei după cotropirea Bucovinei, când, în vara anului 1944, unchiul său, Ion Voronca, şi Gheorghe Tomiuc din Horecea, Gheorghe Andronic din Horbova,  întors acasă de 26  kg, Dumitru Damian din Mogoşeşti, raionul Herţa, care pentru a supravieţui şi-a mâncat de foame opincile, au fost „vânaţi” şi duşi cu forţa la muncă silnică în lagărele de pe ţărmurile lacului Onega.

Părintele Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Judeţene „G. Coşbuc” din Bistriţa, care e pentru a 3 oară la Cernăuţi, a mărturisit că e foarte bucuros că s-a întâlnit cu această suflare românească, cu care respiră un aer românesc.

Sprijinind iniţiativa deputatului român Viorel Badea, Nicolae Toma, redactorul şef al ziarului „Zorile Bucovinei” şi preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, a adus piosul omagiu bunelului său după mamă, Dumitru Iacoban, care a murit de foame  la Onega, afirmând că „avem încă multe datorii faţă de acei ce s-au sacrificat pentru libertatea de a vorbi în graiul strămoşesc şi de a purta cu mândrie numele de Român, de a respira aerul liber al Patriei istorice, că cea mai bună rugăciune a noastră sunt faptele ce vorbesc de la sine, iar Excelenţa sa, dna Eleonora Moldovan, de când s-a reîntors la Cernăuţi în fruntea misiunii diplomatice române e o mare susţinătoare a românilor înstrăinaţi de Ţară”.

La finele manifestării, la îndemnul lui Nicolae Toma, s-a păstrat un minut de reculegere în memoria tuturor eroilor, şi a celor ce-au decedat în războiul din estul Ucrainei.

Felicia NICHITA-TOMA SURSA: http://www.zorilebucovinei.com/news/show/721/

 

             
 

ZIUA DE LA CARE AU ÎNCEPUT NENOROCIRILE NOASTRE FĂRĂ DE SFÂRŞIT

Mai jos urmează un video reportaj şi fotografii realizate de Nicolae Hauca de la manifestrea din Darabani, jud. Botosani, consacrată acestui eveniment.

Educată în şcoala sovietică, am însuşit temeinic că ziua de 28 iunie este una dintre cele mai luminoase şi mai fericite din viaţa locuitorilor regiunii Cernăuţi şi vecinilor basarabeni, implicit a românilor – parte componentă din marea şi unita familie sovietică. Unde mai pui că şi poeţii autohtoni (se putea oare altfel?!) îi intonau osanale, cântând la lira plaiului eliberat. Şi dacă „predicile” învăţătorilor ne mai treceau pe lângă ureche, apoi poezia, cântecul cu patos ideologico-patriotic, pătrundeau adânc în sufletele fragile de copil, formându-ne scheletul de viitori constructori ai comunismului. Din fericire, mai treceam printr-o şcoală – cea de-acasă, a buneilor şi părinţilor, care ne insuflau adevărul unei istorii suferite de ei. N-o făceau intenţionat, programat, nu aveau ore speciale şi nici idee de educaţie naţională. Ceea ce auzeam acasă venea spre sufletele noastre firesc, aşa ca nevoia de aer curat, ca o ploaie liniştită peste arşiţa lui Cireşar. Auzeam, de cele mai multe ori întâmplător, lucruri despre care nu se scria în manuale de istorie. Ni le povesteau oameni mai în vârstă care, fără să-şi dea seama, evocau între ei timpurile când erau buni gospodari, cu un căluţ şi căruţă în curte, iar lecţiile la şcoală începeau cu „Tatăl Nostru” şi imnul României.

Tata se făcea pământiu la faţă când declamam solemn poeziile date de învăţător să le memorizăm acasă. Nu-i putea suferi pe cei veneraţi în versurile din manualele mele şcolare, mai ales pe ruşi, socotind că toate nevoile i se trag de la ei. Nu avea importanţă că cel care i-a turnat fratele la securitate (chipurile, se pregătea să treacă frontiera), n-a fost rus, ci un oarecare Cojocaru de prin părţile Noua Suliţei, că cel care-l pândea zi şi noapte să-l trimită la Donbas era chiar un văr de-al mamei sale, că „stribocii” din cauza cărora avea să moară de foame se trăgeau tot din viţa românească. Pentru el ruşii erau vinovaţi, căci odată cu stăpânirea lor socialistă/comunistă începuse acel dezmăţ moral în mijlocul românilor – trădările, prigonirile oamenilor cumsecade, deportările, jafurile, înălţarea pârâtorilor pe piedestalul cinstei… Nici mai înainte pădurea noastră nu era fără uscături, însă atâta desfrâu, necredinţă, batjocură faţă de cei care nu-şi vindeau sufletele nu se pomeniseră până atunci.

De fapt, în memoria consătenilor mei din Lehucenii Boianului se păstraseră tipurile mai multor feluri de ruşi. În primul război mondial, linia frontului a trecut prin satul nostru. Bărbaţii au fost mânaţi la bătălie, în armata austriacă, pentru gloria imperiului şi a împăratului. Intrând pe teritoriul Bucovinei, muscalii au protejat populaţia paşnică din epicentrul luptelor, încărcându-i pe bătrâni, femei, copii în eşaloane ce ţineau drumul spre Volga, în ţinuturile Astrahan, Samara. Deşi evacuările au fost făcute în numele vieţii, românii din satele ridicate forţat nu se lăsau scoşi din case, preferând moartea în locul salvării pe aiurea. Îmi povestea bunica cum părinţii ei au lăsat gospodăria plină cu de toate, neavând timp să ia măcar o pernă, cum a ajuns până la Volga, cum le aduceau rusoaicele ulcele cu lapte, cum s-a întors găsind în locul casei buruieni până la cer…

Am evocat sumar acest episod pentru a pune în evidenţă deosebirea dintre ruşii din primul şi cei din al doilea război mondial. Peste dealuri de satul nostru, prin care trece şoseaua de însemnătate internaţională (adică din cele mai vechi timpuri e situat în calea tuturor răutăţilor), se află un cătun de ucraineni, Slobozia. În 1914, satul lor a fost ferit de bătaia tunurilor, locuitorii având mână liberă să care din gospodăriile românilor evacuaţi toate bunurile ce nu reuşiseră să le jefuiască soldaţii ruşi. Ba chiar şi ogoarele şi le-au întins până sub caselor oamenilor năpăstuiţi de război. Îmi povestea tata că la 28 iunie 1940 câţiva ţărani din Slobozia au venit de-a dreptul prin câmp, ieşind cu steaguri roşii la drumul mare din satul nostru, care parcă îşi dormea somnul cel de veci. Nu se vedea ţipenie de om, numai cei din Slobozia, scandau cu bucurie: „Au venit ai noştri!”. Degrabă, însă, au întors vorba altfel: „Aceştia nu-s ai noştri”, căci bucuria li s-a preschimbat în scârbă, şi ei gustând din amarul deportărilor alături de români. Aceiaşi soartă au avut-o şi unii evrei din Herţa, care s-au grăbit să-i întâmpine cu flori şi colaci pe „eliberatori”, iar drept răsplată au murit de foame în Siberia.

Dintre exponenţii de frunte ai intelectualităţii româneşti a Cernăuţiului s-au salvat doar cei care au reuşit să prindă ultimul tren. Într-un târziu ruginiu de toamnă, în 2010, la Cernăuţi a venit cu o expoziţie de excepţie pictorul Constantin Flondor din Timişoara, care până atunci a trăit şi a creat sub obsesia imposibilei întoarceri. Pictorul înnobilat de laurii recunoaşterii în universul artei din România, dar şi din alte ţări, a revenit în oraşul de unde a plecat un copil de 7 ani, părinţii reuşind să prindă ultimul tren, din mersul căruia se vedeau tancurile sovietice intrând în Cernăuţi. Precizăm că acel „epocal” tanc al lui Nikitin, care a trecut primul pe podul de peste Prut, stă şi astăzi pe piedestal, aproape de clădirea somptuoasă a gării, înnegurând aura ctitoriei lui Alexandru cel Bun. De ce ne-am mira că tancurile ruseşti, după ce au ocupat Crimeea, huruie acum prin Doneţk şi Lugansk?!

Cei care au reuşit în numai câteva ore să se refugieze (în după amiaza zilei de 27 iunie autorităţile româneşti din Cernăuţi încă nu primiseră ordinul de evacuare, iar a doua zi pe la orele 14 trupele sovietice aveau să treacă Prutul şi să intre în oraş) au părăsit case şi averi, dar şi-au salvat viaţa. Fugind în mare panică, oamenii încuiau uşile şi luau cheile, cu speranţa că degrabă vor reveni în pacea căminelor lor. Pentru unii, însă, lucrurile lăsate erau mai scumpe decât propria viaţă. Iată doar un fragment din mărturisirile profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei istorice din Cernăuţi, din care străbate disperarea provocată de neputinţa de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituţie: „Cu lacrimi în ochi am părăsit biroul arhivei, aruncând o ultimă privire la imensa avere naţională pe care din cauza împrejurărilor şi a anumitor greşeli neiertate comise de autorităţile noastre am fost silit s-o las în seama duşmanului". Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor. Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinţa Interuniversitară din Bucureşti, la care participa în calitate de rector al Universităţii din Cernăuţi: „Prin ocuparea Cernăuţilor de către armata roşie am suferit o mare pierdere personală. Locuinţa mea din Cernăuţi cu o bibliotecă de mai multe mii de volume privitoare la istoria românilor a rămas în mâinile năvălitorilor". Revenind la Cernăuţi, peste un an, savantul şi-a găsit locuinţa devastată şi biblioteca risipită. Dar înainte îl aşteptau suferinţe şi mai straşnice: pierderea universităţii, a publicaţiilor sale dragi „Junimea Literară", „Glasul Bucovinei", „Codrul Cosminului", dimpreună cu tipografia, editura şi librăria din fosta capitală a Bucovinei.

Mai multe fire invizibile destrămate din ghemul durerii, trecute clandestin pe sub pământ (sau prin văzduh), îl leagă pe scriitorul Radu Mareş, stabilit la Cluj, de nordul Bucovinei. În zona centrală a Cernăuţiului mai există pentru el casa părintească. Până în 1990 a trecut de câteva ori cu mamă-sa pe acolo. Când ajungea la poartă, ea îşi dădea fiul la o parte, ca să lăcrimeze câteva minute în intimitate. Era un fel de pelerinaj al ei, aşa cum merg arabii la Mecca. Când lacrimile treceau la un plâns în hohote, fiul o probozea, amintindu-i că se află pe teritoriul URSS şi nu mai are nimic aici. De când mama i-a plecat în veşnicie, a fost el de vreo două ori să lăcrimeze prin apropierea casei, găsindu-şi reculegerea la mormântul bunicului matern din Cuciurul Mare. Prin anii 90 şi-a văzut casa parcă părăsită, cu ferestrele goale, cu o poartă căzută pe clanţe şi uzura timpurilor în tencuielile fisurate. Numai zada plantată în curte de taică-său, cu puţin timp după naşterea lui Radu, se menţinea făloasă, crescând parcă până la cer. Odată şi-a făcut o poză sub zada de-o seamă cu el, iar cu vreo cinci ani în urmă, când a trecut iarăşi pe acolo, a văzut un gard formidabil de jur împrejur, poartă cu sonerie, termopane, gazon, un câine lup în curte şi cameră de luat vederi într-un colţ.

„Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga", scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Şi de atunci, de mai bine de şapte decenii, pietrele „strigă", cu tăcerea şi răbdarea, celor care au lăsat averi materiale şi un neasemuit tezaur spiritual unor veniţi de pe aiurea. Când pretutindeni în spaţiul sovietic eraunumai ruine, „eliberatorii” au găsit la Cernăuţi un adevărat paradis. Bunăoară, acum câţiva ani, au citit într-un ziar de limba ucraineană amintirile unei veterane de război, stabilite la Cernăuţi în decembrie 1944. Nonagenara ValentinaDovjinska i-a povestit corespondentului de la ziarul „Molodyi Bukovyneţ” că în acea perioadă în oraş erau mai multe apartamente libere decât locuitori. La comisariatul militar i s-a propus să-şi aleagă o locuinţă după bunul ei plac.Împreună cu soţul au intrat în câteva case pustii, oprindu-se într-un apartament cu trei camere, care avea o curte spaţioasă cu livadă. N-au ostenit prea mult nici în căutarea mobilei. „Am aflat că nu departe a locuit o familie care aplecat, lăsând în casă toate lucrurile. Am găsit acolo un pat de fier, o masă mare şi scaune foarte frumoase", recunoaşte veterana, fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se întrebe de ce stăpânii acelor apartamente au plecat în grabă mare, lăsând toate bunurile străinilor care îi călcau din urmă!..

Ar putea să ne răspundă urmaşii sutelor de refugiaţi din Cernăuţi, care revin uneori să arunce o privire înrourată spre casele părăsite de rudele lor. Dar să deschidem cartea Aniţei Nandriş-Cudla „20 de ani în Siberia" la momentul acelei stări de tensiune, panică şi haos, iscate la aşa-zisa plecare: „Prin luna iunie, tot în anul acela (1940 — n. n.), pe la sfârşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei. Organizaţiile şi lumia ceia mai învăţată au ştiut mai din timp de lucru ista, dar cu vro două sau trei zile înainte a ştiut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu ştia lumea de care să se prindă... La început a părut şagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a ridicat postul de jandarmi, a stat lumea mâhnită şi pe gânduri. Se întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mâhniţi, numai strângeau din umeri şi nu răspundeau nimic. Alţii, mai bărbătoşi, ziceau: da vie orişicine a veni, ce-mi pasă mie, eu tot am să-mi văd de coasă şi de sapă, că nu-s domn să scriu la masă. Şi dacă or veni moscalii, mi-or lua condeiu şi mi-or da sapa?".

Amarnic s-au înşelat naivii care credeau că vor avea de suferit din partea noii puteri numai „domnii” învăţaţi, cu posturi înalte… Deportările, distrugerea gospodarilor au continuat până la începutul anilor 50, şi chiar după moartea lui Stalin.  Iată doar una din tragediile ce ilustrează continuitatea nenorocirilor începute de la 28 iunie 1940, despre care mi-a povestit octogenara Veronica Lazăr din Boian: „Fratele mamei mele, unchiul Gheorghe Cojocaru, de unsprezece ori a fost nun mare în satul nostru, ceea ce dovedeşte că era stimat de toată lumea. În 1951, când începuse strămutarea celor mai buni gospodari în regiunea Herson, familia lui a fost deportată în Siberia, la Irkutsk. Unchiul a luat instrumentele de muncă – un topor, un ferăstrău… Nu i s-a permis să ia nimic de mâncare. Mătuşa a pus câteva fasole în traistă, dar şi acele le-au împrăştiat călăii. I-au scos din casă cu trei băieţi mici, cel mai mare avea 12 ani. După un amar de drum, când trenul încetinise viteza unchiul le-a dat drumul prin geamul îngust de la vagon celor doi fii – Ştefan şi Ionel, poruncindu-le să se întoarcă acasă. Nu ştia unde sunt duşi, era sigur că o să-i omoare pe toţi, de aceea a încercat să-şi salveze măcar băieţii mai mari. După câteva luni de drum, copiii au ajuns la Boian, dar nu s-au apropiat de casă. Au stat ascunşi la nişte oameni de peste Prut, până autorităţile au dat de ei şi i-au transportat înapoi la părinţi, în Irkutsk. După şapte ani s-au întors cu toţii acasă. Fratele lor mai mic, Nicolae, e mort, iar Ştefan şi Ion sunt în viaţă şi pot să vă povestească mai multe despre chinurile îndurate”.

Să povestim, să pomenim în tăcere, să şoptim în rugăciuni, să strigăm până la cer… Numai să nu uităm, numai să nu trădăm suferinţele martirilor noştri.

Maria TOACĂ 

SURSA: http://www.zorilebucovinei.com/news/show/714/