Pro Bucovina Cernăuți: A murit scriitorul Nicolae Dabija

Lucia Olaru Nenati

O LACRIMĂ DE CRIN ÎNTRU RENAȘTEREA UNUI NEMURITOR
Nicicând nu mi-a fost atât de greu să scriu un text ca acum! De cum am aflat de stingerea marelui poet și prieten mă tot străduiesc să cuprind șuvoiul de gânduri. Și-apoi cum să cuprind în puținul unei file de ziar imensitatea personalității lui Nicolae Dabija și vestea stingerii sale în lupta cu inamicul Covid, despre care tot dondănesc unii că nu există! Dacă neexistând, poate lua atâtea vieți și stinge o energie astrală ca aceea a prietenului meu, al nostru, Nicolae, d-apoi dacă ar exista, ce-ar mai face! El a fost (of, doamne, ce timp verbal nesuferit, cică perfect!), un întreg univers, ale cărui merite, complexitate, talent, strălucire și înălțime ar putea (și vor fi) cuprinse în zeci de cărți și desigur, nici atunci. Fiindcă așa se întâmplă cu poeții de Har, cei unici într-o cultură, și care adaugă apoi lumina lor în întreaga cultură a lumii căci vedem ce se petrece cu Eminescu, de pildă, despre care se tot scrie, se tot descoperă, se tot mistifică, se tot descifrează și mereu rămâne un mare rest de la care pornesc mereu alții ca într-o luptă de cavaleri. S-a spus, scris, deja din noaptea stingerii sale mai tot ce se știe oficial despre el, deși este enorm de cuprins și de înțeles. Așa că voi spicui acum doar câte ceva în avanpremiera veșnicei neuitări ce va să urmeze. Eu l-am cunoscut de mult, din ”vremea ailaltă” când mergeam peste Prut cu orice mijloc de locomoție și cu orice ocazie, să mă întâlnesc cu acei oameni minunați și visările lor zburătoare. I-am văzut și însoțit în întrunirile lor pe aceștia (Vieru, Dabija, Loteanu, Cimpoi, Lari, Ion Ungureanu, Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Matei ș.a) și respiram cu tot plămânul idealitatea lor quasi-livrescă și vitează, talentul lor viguros și original, inteligența lor frapantă și deopotrivă bonomă. Așa încât am înțeles și am scris că Divinul a rostuit parcă prin ei o gardă de veghe la fruntariile românității în vremea ei de primejdie.
Iar Nicolae a fost mereu atât de energic, de curajos, de surprinzător, dar și vesel și uimitor în orice discurs al său, mereu năucitor de adevărat și care nu se repeta vreodată. Am fost împreună la re-sfințirea Mânăstirii Căpriana, la Conferința de anulare a Pactului Ribentropp-Molotov, dar și în călătoriile culturale prin Europa, de unde îmi amintesc atâtea, de pildă, cum am cuvântat și am cântat amândoi în franceză la Valette-du-Var, în Franța, iar el a cântat din fluier; cum ne-am plimbat prin Marsilia atunci când mi-a povestit despre geneza miraculoasă a marii lui cărți ”Tema pentru acasă”, pe atunci încă neașternută pe hârtie, pe care, citind-o, i-am spus - prima - și am repetat în orice lansare am prezentat-o, că e o carte demnă de Premiul Nobel, așa că tirajul ei de 60.000 de exemplare, numeroasele ei traduceri și Premiul primit în Franța și în atâtea locuri mi s-au părut firești. M-a bucurat nespus și prezența sa neașteptată la o lansare a mea de cărți, la care sosise la întoarcerea în țară, după cum nu m-a mirat, ci doar mi s-a confirmat, și gloria lui de la Seul și entuziasmul stârnit de orice alocuțiune a sa, de mare, inspirat și neobosit orator. Iar titlurile lui academice, distincțiile și toate demnitățile mi s-au părut cuvenite și deplin meritate. De ceea n-am pregetat să-i rostesc alocuțiunea de laudatio pentru titlul de cetățean de onoare, primit de trei ori în județul eminescian (la Botoșani, la Ipotești și la tribuna în aer liber de la Vorona, în fața a mii de spectatori veniți la hram și la Serbările Pădurii!). Am publicat, desigur, nu o dată în eroica sa revistă ”Literatura și arta”, iar cea mai recentă amintire este primirea textului on-line al interviului meu poetic cu confratele și prietenul Victor Teișanu, publicat un revistă, trimis în chip de dar aniversar, alături de sumedenie de diplome, cărți și reviste. Împreună cu el și cu Victor Teișanu, am beneficiat de onoarea de-a ni se edita câte una dintre cărțile-bijuterie ale maestrei Lili Bobu, premiate cu Arta Cărții și câte altele! Știu că fratele nostru, poetul de Har fosforescent Nicolae Dabija, dar și academicianul care a fost ar fi avut dreptul să fie poate orgolios și rigid, dar mă bucur cu dulce uimire că n-a fost așa deși, în egală măsură nu cruța nici o șfichiuire în apărarea dreptății și a neamului nostru. A fost ca un tribun, un hidalgo viteaz, mereu cu spada în mână, dar și cu dulce zâmbet pentru valorile neamului și pentru prieteni. Ce mai, a fost un erou de poveste dar și de realitate, acela care, de curând, a căzut fără veste în lupta nedreaptă cu un dușman crud și incult care, dac-ar fi știut să citească, desigur că l-ar fi ”grațiat”.
Doar că acesta nu e sfârșitul său, caci el va avea destinul marilor creatori, care se mai nasc odată în eternitate, dincolo de coborârea pământească, aceea care se va petrece azi, la Chișinău, nu departe de confratele său Grigore Vieru…
Lucia Olaru Nenati
Publicat în Monitorul de Botoșani din 15 martie 2021

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Dorin Popescu

A murit în dimineața acestei zile Nicolae Dabija, un uriaș om de cultură al României, fără de care nu îmi pot imagina mișcarea de eliberare națională de peste Prut, din anii aceia de glorie care păreau a schimba hărți și continente. 
A murit Nicolae Dabija și nu îndrăznesc să îmi imaginez visurile cu care a plecat de aici; căci pe celelalte, visurile cu care a trăit aici, cred că le știu. 
A murit Nicolae Dabija și lumina încrederii noastre într-o țară aidoma poeziei sale se mai stinge puțin. 

Coșmar / Nicolae Dabija (1988) 

În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` și vara viscolește –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – românește.
I-a adus colo tătuca țarul
și le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.
Și-au rămas: să crească urși în stână
și la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni”.
M-au cinstit cu țuică din licheni,
m-au servit cu colțunași din pește,
și mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească românește.
Și-amintiră, după lungi torturi, -
of, și eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo niște-njurături
și-ncă un fragment din „Tatăl nostru”.
Și-am bocit cu ei la despărțire,
și mi-au dat și-un colte de mamut,
și le-am dat volumul meu subțire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut...
Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se fălește:
- Sunt și eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldavenește”.
Și-i de râs povestea, și-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar și-ți dovedește
că adevărații români îs
tocmai cei ce nu știu românește.
Se dezice, fiu al nimănui,
în discuții și – afișat – în presă,
de strămoșii și de limba lui,
Iar Moldova i-i – doar o adresă.
Că nu-s patriot mă dojenește
și-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-și iubește,
și mă-nvață cum s-o fac și eu.
...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, și de sub luturi ruda –
„moldoveanule”, cum zici să te numesc,
care limba ți-ai trădat, ca Iuda.
Nu te cred – cât fi-vai să cârtești,
că-astă țară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubești –
dacă silă ți-i de limba ei.
Dacă limba mamei ți-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.
...În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân` și vara viscolește –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – românește.
Și-un coșmar visez – de-atunci – prin vremi,
mă trezesc și-mi zic: doamne ferește
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toții, românește.

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul său „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 60000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii. Este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri.
Din 1986 este redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”, publicație care în perioada sa de glorie depășea tirajul de 260 mii de exemplare. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova (legislaturile 1990-1994, 1998-2001), contribuind la promovarea unor legi istorice, precum Declarația de Independență a Republicii Moldova, legile despre Tricolorul în calitate de Drapel de Stat, despre Stema de Stat și Imnul de Stat al Republicii Moldova.
Nicolae Dabija a fost distins cu Ordinul Republicii, Ordinul Steaua României în grad de Comandor, Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste, Premiul „Giacommo Leopardi” al Centrului Mondial al Poeziei din Recanati, Premiul Internațional de Poezie „Umberto Mastroiani”, oferit la Fantana i Liri, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internațional de Poezie de la Havana și alte distincții prestigioase.