"Înainte de 1990 în România nu a existat fotografie". Este sintagma pe care am citit-o şi auzit-o de nenumărate ori în ultimii 30 de ani. Recitată de proaspeţii artişti vizuali - cei fără de operă, cântată pe la diverse sindrofii fotografice de vechii mânuitori de aparate de fotografiat - dar lipsiţi de talent, scrisă prin diverse lucrări de licenţă şi doctorate anonime şi supervizată de alţi "fotografi bătrâni" ai patriei - trăiţi, din păcate, în umbra unor corifei ai fotografiei româneşti (cazul lui Torok Gaspar din Tg. Mureş, un astfel de "îndrumător", trăit toată viaţa în umbra regretatului, dar şi celebrului Jozsef Marx).
Am început să fotografiez în 1982. În 1985 am avut la Botoşani prima expoziţie de fotografie. În 1986 am fost acceptat în Asociaţia Artiştilor Fotografi, singurul organism care se ocupa de fotografii autohtoni - cu numărul de legitimaţie 1222. Tot din 1986 am participat şi am început să fiu premiat la saloanele de fotografie interne, iar în 1987 am avut prima imagine acceptată la un salon internaţional, în Buenos Aires - Argentina.
De atunci, vreme de aproape 40 de ani, am scris, în imagini, o poveste care va rămâne, peste timp, în Istoria fotografiei româneşti. Fie dacă o va scrie cineva - ceea ce mă îndoiesc - fie prin "urmele" lăsate de când internetul ne-a subjugat vieţile.
Şi, ca şi în cazul scriitorilor, al artiştilor plastici, al muzicienilor, mulţi dintre fotografii români au lăsat, înainte de '90, o operă fundamentală generaţiilor viitoare. Din păcate, în multe cazuri, aceasta s-a pierdut, familiile nereuşind, odată cu apariţia internetului, să o facă cunoscută. Aş aminti aici opera lui Aurel Mihailopol, George Rizeanu, Nicu Dan Gelep, Mircea Faria, Jozsef Marx, Hedy Löffler, Gheorghe Lăzăroiu...
Genul preferat ale fotografilor români din anii '80 era fotografia de portret. Apoi eseul fotografic (pentru cei mai "neliniştiţi"), reportajul şi fotografia de peisaj.
În ce mă priveşte, am căutat mereu să las în imaginile mele semnele vremurilor pe care le trăiam, să împrăştii pe dreptunghiul sau pe pătratul fotosensibil idei prin care eu, "scamatorul" să dau mai departe lumii o respirare a sufletului meu chinuit şi încorsetat de constrângerile unui regim totalitar. Şi, ce este curios, multe dintre imaginile respective au fost acceptate în saloanele naţionale, iar în cele internaţionale s-au bucurat de aprecieri, fiind expuse şi premiate. Tehnic imaginile mele şi ale colegilor mei nu erau la un nivel competitiv cu ale colegilor din vest, dar se băteau de la egal la egal cu ele prin povestea pe care o transmiteau, prin compoziţie şi conţinutul de idei. Erau ca un strigăt proaspăt de libertate venit de după cortina de fier, care te făcea să gândeşti, să conştientizezi ororile unui regim de neacceptat pentru tine, cetăţean al lumii libere.
Într-un colţ de ţară unde nu se întâmpla mai nimic, am reuşit cu ajutorul colegilor şi prietenilor mei actori, să scriu o poveste care şi acum, după peste 30 de ani, este la fel de vie şi "mărturisitoare" ca atunci:
Pe linia ferată - simbol al drumului fără sfârşit, artistul - îmbrăcat de gală, cu frac şi joben în cap, priveşte către piciorul desculţ - parafrază la simbulurile teatrului, o mască plângând şi alta râzând - alături de el o sacoşă cu pâine - semn că el, cel care dă viaţă iluziei, este muritor ca şi noi. De unde vine? Unde se duce? Povestea ne-o putem scrie singuri, după chipul şi asemănarea noastră.
(Pas în doi - 1986)
Într-un lan de grâu, acelaşi artist îmbrăcat de gală priveşte spre înaltul cerului. Sub braţ are aceeaşi pâine necesară vieţii zilnice de muritor - pâine făcută din grâul prin care păşeşte. La ce se gândeşte? Spre ce visează? Iarăşi povestea ne-o putem scrie singuri. Marginile imaginii sunt neclare (sudoarea fotografului transpusă de pe frunte pe filtrul de protecţie al obiectivului aparatului de fotografiat) întruchipând în poveste o "gură a balaurului care ne pândeşte din depărtări"
(Sperietoarea - 1986)
Printre dărâmăturile oraşului fotograful crea, se zbătea în van, striga mut - numai faţă şi lacrimi, dădea viaţă poveştilor lumii care tocmai se schimba brutal sub lamele buldozerelor, "însemnând" vieţi şi destine. A fost cules dintre dărâmături de "vigilenţii" vremii. A trebuit să dea explicaţii despre ceea ce face. A luat şi bătaie încătuşat de caloriferul unui birou din sediul Securităţii. Dar a găsit o portiţă de scăpare: a înfiinţat un fotoclub la Casa Armatei, având astfel "acoperirea" Cântării României...
(Acord final - 1986)
(Un tramvai numit dorinţă - 1986)
(În amintirea romanţei - 1987)
(Gura balaurului - 1987)
Narcisist de felul lui, Fotograful îşi făcea singur poze, celebrele şi nelipsitele Selfie de astăzi, punând aparatul pe trepied şi inventând, cu ajutorul autodeclanşatorului, poveşti spre ştiinţa timpurilor viitoare.
(Iluzionist - 1984)
(Dragoste şi gând pierdut - 1984)
(De-abia te mai zăresc, celebritate - 1986)
(Setea - 1987)
(Iulie, amiază, sete - 1984)
Nici "viaţa socială" a epocii nu era trecută cu vederea, alte eseuri fotografice fiind "închipuite" şi trimise apoi la saloanele de fotografie. Pentru cine a trăit în perioada aceea, simpla vedere a imaginilor dă măsura pericolului la care se supunea artistul prin mesajul transmis de operele sale.
(A venit aseară mama - 1986)
(Magazia cea nouă - 1987)
Se făcea şi fotografie deocheată, nuduri adică, într-o epocă când nuditatea era blamată de societate şi caz de puşcărie dacă aveai "norocul" ca vreun vecin vigilent şi proaspăt ajuns la andropauză să dea un telefon acolo unde trebuie, sau să-i şoptească securistului din bloc despre nemaivăzuta "pornografie" pe care o face vecinul de la 3. "Ăla care cară aparate de fotografiat după el, dom-le!"
(Margarete - 1986)
(Stăpâna - 1988)
(Epave - 1987)
În rest... portrete cuminţi
(Cezar şi Andrei - 1985)
chestii simpatice la monumente ala naturii - un plop cu 8 tulpini din aceeaşi rădăcină
(Cântăreţul de culoare - 1989)
şi alte chestii şi mai şi, cu mesaj direct, "vorbind" despre aşteptările românilor din 1989. Imagine trimisă în anul respectiv la 12 saloane din România şi neacceptată la niciunul. Frica era mai mare decât Speranţa.
(Ultima staţie - 1989)
Cam astea au fost, pe scurt, câteva dintre imaginile unei perioade în care Fotografia românească (cică) nu ar fi existat
!
Am început să fotografiez în 1982. În 1985 am avut la Botoşani prima expoziţie de fotografie. În 1986 am fost acceptat în Asociaţia Artiştilor Fotografi, singurul organism care se ocupa de fotografii autohtoni - cu numărul de legitimaţie 1222. Tot din 1986 am participat şi am început să fiu premiat la saloanele de fotografie interne, iar în 1987 am avut prima imagine acceptată la un salon internaţional, în Buenos Aires - Argentina.
De atunci, vreme de aproape 40 de ani, am scris, în imagini, o poveste care va rămâne, peste timp, în Istoria fotografiei româneşti. Fie dacă o va scrie cineva - ceea ce mă îndoiesc - fie prin "urmele" lăsate de când internetul ne-a subjugat vieţile.
Şi, ca şi în cazul scriitorilor, al artiştilor plastici, al muzicienilor, mulţi dintre fotografii români au lăsat, înainte de '90, o operă fundamentală generaţiilor viitoare. Din păcate, în multe cazuri, aceasta s-a pierdut, familiile nereuşind, odată cu apariţia internetului, să o facă cunoscută. Aş aminti aici opera lui Aurel Mihailopol, George Rizeanu, Nicu Dan Gelep, Mircea Faria, Jozsef Marx, Hedy Löffler, Gheorghe Lăzăroiu...
Genul preferat ale fotografilor români din anii '80 era fotografia de portret. Apoi eseul fotografic (pentru cei mai "neliniştiţi"), reportajul şi fotografia de peisaj.
În ce mă priveşte, am căutat mereu să las în imaginile mele semnele vremurilor pe care le trăiam, să împrăştii pe dreptunghiul sau pe pătratul fotosensibil idei prin care eu, "scamatorul" să dau mai departe lumii o respirare a sufletului meu chinuit şi încorsetat de constrângerile unui regim totalitar. Şi, ce este curios, multe dintre imaginile respective au fost acceptate în saloanele naţionale, iar în cele internaţionale s-au bucurat de aprecieri, fiind expuse şi premiate. Tehnic imaginile mele şi ale colegilor mei nu erau la un nivel competitiv cu ale colegilor din vest, dar se băteau de la egal la egal cu ele prin povestea pe care o transmiteau, prin compoziţie şi conţinutul de idei. Erau ca un strigăt proaspăt de libertate venit de după cortina de fier, care te făcea să gândeşti, să conştientizezi ororile unui regim de neacceptat pentru tine, cetăţean al lumii libere.
Într-un colţ de ţară unde nu se întâmpla mai nimic, am reuşit cu ajutorul colegilor şi prietenilor mei actori, să scriu o poveste care şi acum, după peste 30 de ani, este la fel de vie şi "mărturisitoare" ca atunci:
Pe linia ferată - simbol al drumului fără sfârşit, artistul - îmbrăcat de gală, cu frac şi joben în cap, priveşte către piciorul desculţ - parafrază la simbulurile teatrului, o mască plângând şi alta râzând - alături de el o sacoşă cu pâine - semn că el, cel care dă viaţă iluziei, este muritor ca şi noi. De unde vine? Unde se duce? Povestea ne-o putem scrie singuri, după chipul şi asemănarea noastră.
(Pas în doi - 1986)
Într-un lan de grâu, acelaşi artist îmbrăcat de gală priveşte spre înaltul cerului. Sub braţ are aceeaşi pâine necesară vieţii zilnice de muritor - pâine făcută din grâul prin care păşeşte. La ce se gândeşte? Spre ce visează? Iarăşi povestea ne-o putem scrie singuri. Marginile imaginii sunt neclare (sudoarea fotografului transpusă de pe frunte pe filtrul de protecţie al obiectivului aparatului de fotografiat) întruchipând în poveste o "gură a balaurului care ne pândeşte din depărtări"
(Sperietoarea - 1986)
Printre dărâmăturile oraşului fotograful crea, se zbătea în van, striga mut - numai faţă şi lacrimi, dădea viaţă poveştilor lumii care tocmai se schimba brutal sub lamele buldozerelor, "însemnând" vieţi şi destine. A fost cules dintre dărâmături de "vigilenţii" vremii. A trebuit să dea explicaţii despre ceea ce face. A luat şi bătaie încătuşat de caloriferul unui birou din sediul Securităţii. Dar a găsit o portiţă de scăpare: a înfiinţat un fotoclub la Casa Armatei, având astfel "acoperirea" Cântării României...
(Acord final - 1986)
(Un tramvai numit dorinţă - 1986)
(În amintirea romanţei - 1987)
(Gura balaurului - 1987)
Narcisist de felul lui, Fotograful îşi făcea singur poze, celebrele şi nelipsitele Selfie de astăzi, punând aparatul pe trepied şi inventând, cu ajutorul autodeclanşatorului, poveşti spre ştiinţa timpurilor viitoare.
(Iluzionist - 1984)
(Dragoste şi gând pierdut - 1984)
(De-abia te mai zăresc, celebritate - 1986)
(Setea - 1987)
(Iulie, amiază, sete - 1984)
Nici "viaţa socială" a epocii nu era trecută cu vederea, alte eseuri fotografice fiind "închipuite" şi trimise apoi la saloanele de fotografie. Pentru cine a trăit în perioada aceea, simpla vedere a imaginilor dă măsura pericolului la care se supunea artistul prin mesajul transmis de operele sale.
(A venit aseară mama - 1986)
(Magazia cea nouă - 1987)
Se făcea şi fotografie deocheată, nuduri adică, într-o epocă când nuditatea era blamată de societate şi caz de puşcărie dacă aveai "norocul" ca vreun vecin vigilent şi proaspăt ajuns la andropauză să dea un telefon acolo unde trebuie, sau să-i şoptească securistului din bloc despre nemaivăzuta "pornografie" pe care o face vecinul de la 3. "Ăla care cară aparate de fotografiat după el, dom-le!"
(Margarete - 1986)
(Stăpâna - 1988)
(Epave - 1987)
În rest... portrete cuminţi
(Cezar şi Andrei - 1985)
chestii simpatice la monumente ala naturii - un plop cu 8 tulpini din aceeaşi rădăcină
(Cântăreţul de culoare - 1989)
şi alte chestii şi mai şi, cu mesaj direct, "vorbind" despre aşteptările românilor din 1989. Imagine trimisă în anul respectiv la 12 saloane din România şi neacceptată la niciunul. Frica era mai mare decât Speranţa.
(Ultima staţie - 1989)
Cam astea au fost, pe scurt, câteva dintre imaginile unei perioade în care Fotografia românească (cică) nu ar fi existat
!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu