TIMPUL POATE PUTREZI O CRUCE DE STEJAR, DAR NU ŞI SUFLETUL UNUI CONTINUATOR DE NEAM

Am ajuns încă la o tristă aniversare – la cel de-al 65-lea an de la foametea din 1947, organizată de odiosul regim comunist totalitar. E o filă neagră în istorie ce ne aminteşte de calvarul şi tragediile prin care au trecut buneii şi străbuneii noştri după „eliberarea” ţinutului bucovinean de către iscoadele bolşevice. M-a ferit Domnul şi n-am ştiut în viaţă ce-i foametea, nici eu, nici fraţii şi nici părinţii noştri. Mama, Rodica Zaharciuc-Nichita, n-avea pe atunci nici zece ani, când foametea îmbrăcase chipul perfid al morţii, secerând cu nemiluita vieţile omeneşti. Îşi aminteşte şi acum cu înfrigurare de acele timpuri blestemate din anii’ 46-47, când oamenii înfometaţi mâncau orice – pământ, coajă de copaci, urzici, lobodă, rodeau opincile, păşteau ca vitele iarbă, fierbeau ghindă şi diverse pomuşoare, în consecinţă unii îşi ieşeau din minţi, alţii se otrăveau, însă majoritatea lor se umflau de foame şi mureau. Prin unele sate bucovinene, unde „activiştii” sovietici, adică „stribocii”, le curăţeau oamenilor podurile şi hambarele, nu vedeai nici un câine sau mâţă, căci, înnebuniţi de foame, oamenii mâncau totul, până şi propriii copii, fiind înregistrate nu puţine cazuri de canibalism. Şi cu toate că mama era încă mică, mintea ei de copil era de-acum receptivă la durerile şi suferinţele oamenilor. Îşi aminteşte îngrozită de cazul când o bucovineancă şi-a măcelărit şi mâncat propriul copil. Semnalul de alarmă l-a bătut învăţătorul, observând, trei zile la rând, lipsa elevului. Îngrijorat să nu i se fi întâmplat ceva rău, a hotărât să meargă la el acasă. A găsit însă uşa încuiată. Anume aceasta şi l-a pus în gardă. Prin şură a pătruns în podul casei, iar când a coborât, a rămas şocat, pierzând darul vorbirii. În casă era o curăţenie ideală, ceea ce dovedea că femeia e o bună gospodină, iar la mijlocul odăii, pe un prosop mare şi alb de in însângerat, tăiate mărunţel, se aflau oasele copilului. Femeia, care în ajun mâncase ciorbă din ghindă de stejar, îşi ieşise din minţi. După ce şi-a mâncat fiul, a căzut moartă şi zăcea întinsă pe canapea.

Mama e cuprinsă şi în prezent de groază şi nu poate uita acele vremuri de grea pomină şi cumplită jale. Bunică-mea frământase în covată aluat pentru a coace pâine, fiindcă atunci nu aveai de unde s-o cumperi. La un moment dat în casă a intrat o femeie, a înşfăcat aluat cu ambele mâini şi l-a dus la gură. După ce a mâncat, n-a reuşit bine să facă câţiva paşi şi a căzut moartă. Veneau partizani ce se ascundeau în pădurea din apropiere, laţi de foame, nu le făceau nici un rău, ci-i rugau să le dea ceva de mâncare, iar bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace, nu-i lăsa nicicând să plece înfometaţi.

Mama şi fraţii mai mari nu s-au lăfăit în lux, dar n-au îndurat nici foame, fiindcă aveau câteva fălci de pământ şi două vaci cu lapte. Munceau din răsputeri cu toţii la câmp, ca să aibă pâine pe masă. Şi cu toate că în acel an a fost mare secetă, aveau rezerve din alţi ani mai rodnici – grâu, grăunţe, fasole dosite prin pod şi sarai. Dar norocul cel mare a fost că n-au avut ghinionul să li se măture podurile, să fie prădaţi de „striboci”, căci, în acea parte a satului ei de baştină, Valea Cosminului, care se învecina cu Hruşăuţii Volocii, baştina tatălui Ion Nichita, oamenii trăiau mai mult cu grijile câmpului, iar numărul derbedeilor, cozilor de topor, care slujeau regimul bolşevic, era foarte neînsemnat. În virtutea faptului că au fost rupţi de la sânul Patriei noastre istorice, masacraţi la Fântâna Albă, în Lunca Prutului, torturaţi şi persecutaţi în închisori şi gulaguri staliniste, represaliile românilor din nordul Bucovinei au continuat cu deportările în stepele pustii ale Kazahstanului, în taigalele Siberiei de gheaţă, cu un nou val de arestări, vizând bărbaţii între 18 şi 55 de ani, care au fost arcăniţi şi duşi la muncă forţată la construirea canalelor Ladoga şi Onega, la minele din Donbas, întreprinderile metalurgice din Ural etc. Mulţi dintre ei n-au ajuns să-şi revadă vatra străbună, decedând în chinurile îngrozitoare ale foametei pe meleaguri înstrăinate, alţii – în propriile case. Sufletele victimelor rătăcesc printre arbori şi flori, chemându-ne parcă la neuitare.

Ecourile de jale şi durere, de evocare a deportărilor şi represiunilor, genocidul foametei, vicisitudinile vremurilor ce au trecut şi mai bântuie încă peste plaiul nostru străbun, ne-au deschis din nou rănile necicatrizate, răscolindu-ne iarăşi sufletele prin comunicările dnei Maria TOACĂ, redactor-şef adjunct al ziarului „ZORILE BUCOVINEI”, secretară a Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, Octavian BIVOLARU, preşedintele Societăţii Orăşeneşti „Golgota”, Petru GRIOR, director al Institutului de Cercetări Istorice şi Culturale, Corneliu CIBOTARU, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, colonelul Nicolae Nicolovici, reprezentant al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, filiala Rădăuţi, Arcadie OPAIŢ, preşedintele Ligii pentru Apărarea Dreptului Omului, Dumitru COVALCIUC, preşedintele Societăţii „Arboroasa”, fostul director şcolar Nicolai HANCHEVICI, Ion BOACĂ din Culicenii Herţei, Vasile BÂCU, preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu”, Ştefan ROTARU, preşedintele Fundaţiei Pro Bucovina, filiala Rădăuţi, Marius Cazacu, profesor la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Suceava, Ilie IONEŢ, care, ţinând aprinsă candela memoriei victimelor odiosului regim totalitar, sâmbăta trecută, la 24 noiembrie, în Ziua comemorării victimelor foametei în Ucraina, în cadrul simpozionului internaţional „Foametea organizată de sistemul totalitar sovietic din 1946-1947”, iniţiat de Societatea Orăşenească „Golgota”, Institutul de Cercetări Istorice şi Culturale, Societatea Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, ne-au convocat la un moment de reculegere şi tristă pomenire. Uluitor e şi faptul că, în prezent, când conducătorii Ucrainei comemorează cu atâta „jale”, îngenunchind şi depunând flori la monumentele victimelor foametei, avem atâţia şi atâţia miliardari, fiecare al şaselea ucrainean îndură foame. Cu regret, însă, conform experţilor, numărul înfometaţilor în Ucraina sporeşte an de an. În ţările dezvoltate, conducătorii au grijă de toţi sărmanii, care beneficiază zilnic de ajutoare alimentare. În Ucraina, „grija” de aceşti necăjiţi se termină o dată cu acţiunile de doliu şi depunerile coroanelor de către înalţii demnitari. Apropo de adevăr, dacă e să ne referim la anii foametei din 1932-1933 din Ucraina, în ţinutul nostru populaţia n-a îndurat foame, cu toate că a fost secetă şi pământurile n-au rodit. După cum a specificat şi ziarista Maria Toacă: „În 1932-1933 la noi, în Bucovina, n-a fost foamete, datorită faptului că trăiam în Ţara noastră – România, însă despre aceasta nu se vorbeşte. Chiar şi în prezent mulţi oameni suferă de foame, iar savanţii afirmă că orice guvern poate preveni foametea dacă doreşte. În caz că nu întreprinde nici o măsură, intenţionat se înfăptuieşte genocidul contra populaţiei, precum s-a întâmplat, în 1946-1947, şi în ţinutul nostru. Nu trebuie să spunem că nenorocirile ni se trag doar de la ruşi, multe dintre ele au fost făcute din răutatea şi invidia oamenilor noştri şi despre aceasta n-ar trebui să uităm. Nu ştiu dacă e creştineşte, însă ar trebui de alcătuit o listă neagră a românilor noştri care i-au ajutat pe „eliberatori”, nu pentru răzbunare, dar să fie de învăţătură. Vorbim mult, dar aş dori ca conferinţele noastre să nu fie doar o evocare a trecutului, ci şi o înălţare pentru noi, să tragem şi unele învăţăminte, să venim nu doar cu întrebări, ci şi cu unele răspunsuri, ca să nu se mai repete foametea din 1946-1947, pe care au suferit-o părinţii noştri. Ne-am adunat aici, în incinta redacţiei, nu întâmplător, fiindcă „ZORILE BUCOVINEI” a fost prima publicaţie, care a scris despre tragediile românilor din acest colţ vitregit de soartă, despre masacrele, represiunile, deportările şi despre genocidul foametei ce sunt legate între ele prin durere, suferinţă şi prin moarte. Cred, nu există o tortură mai mare decât foametea, căci e şi fizică, şi morală, fiindcă omul care îndură foame îşi pierde şi demnitatea, şi omenia. Nu sunt convinsă că avem dreptul să-i condamnăm pentru faptele criminale pe acei care au ajuns la demenţă din cauza foametei. Cu regret, tinerii nu prea ştiu despre această tragică perioadă din viaţa buneilor şi străbuneilor, dar nu e vina lor, ci a părinţilor şi profesorilor”. Referindu-se la premisele acelor tragedii, în deosebi, la consecinţele foametei din 1946-1947, cercetătorul Petru Grior a opinat cu cifre concrete: „ Conform unor date oficiale, foametea organizată de „eliberatori” a secerat peste 7 milioane de vieţi omeneşti. Peste 20 de mii de vinovaţi fără vină au fost duşi în eşaloanele morţii în stepele pustii din Kazahstan, în Siberia de gheaţă, de unde foarte puţini s-au întors. Alţii au murit în chinuri groaznice în închisori şi lagăre staliniste. Mulţi şi-au găsit sfârşitul în ţinuturile lacurilor Ladoga şi Onega, precum şi bunelul meu. Din 1941, de la ocupaţia Bucovinei de către iscoadele bolşevice, până în 1944, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat cu 300 mii de oameni ( 64%). Au trecut în nemurire trei sferturi din numărul bărbaţilor. Apogeul bolii de tifos ce bântuia în 1945 în ţinut, a secerat 27 mii de suflete. O influenţă negativă au exercitat şi condiţiile climaterice nefavorabile. Seceta mare a redus la minimum cantitatea recoltei. Dar şi aceasta a fost furată de la ţărani. A început nimicirea în masă a populaţiei prin înfometare, în timp ce fosta uniune a exportat în diverse ţări din Europa 2,5 mii tone de grâu. Astfel, în anii foametei din 1946-1947 numai în regiunea Cernăuţi au murit peste 17 mii de oameni”. Gravitatea terorii foametei, care a bântuit în ţinutul nostru mioritic, când a fost răpit de iscoadele bolşevice, a simţit-o pe propria-i piele şi prietenul ziarului nostru, ucraineanul Nicolai Hanchevici, care a fost şi este mereu alături de durerea confraţilor săi români şi atunci, când avea doar 20 de ani şi era director la Şcoala din Culiceni, şi acum, când iernile îi ţes fire argintii la tâmple. „Cu toate că sunt ucrainean get-beget, românii îmi sunt fraţi şi surori. Ideologia comunistă e ca şi fiara sălbatică, de aceea trebuie să ne unim şi românii, şi ucrainenii ca să nu se mai repete acea tragedie perfidă. Am 86 de ani. Am trecut râşniţa comunistă, când călăii bolşevici au pus stăpânire pe Bucovina. În clasele 5-6-a am învăţat la români. Îmi amintesc că în anii’32-33, în timpul României, a fost secetă şi roadă cam slabă, însă autorităţile române au cumpărat de la unguri şi au adus cereale, porumb, grâu, ulei, fasole şi le-au împărţit familiilor cu mulţi copii, indiferent de naţionalitate. Oricare guvern, cu inimă creştină, trebuie să aibă grijă de poporul său, nu precum actualul guvern ucrainean. „ZORILE BUCOVINEI” e singurul ziar românesc din regiune ce scrie adevărul despre toate durerile şi problemele noastre şi ar trebui să-l aboneze şi unii conducători de societăţi, căci altfel vor uita şi limba română. Eu dimpotrivă, mă străduiesc să mă aflu cât mai mult timp în mijlocul confraţilor mei, ca să nu uit româna, căci, după cum am mărturisit nu o dată, prin vinele mele curge jumătate de sânge românesc. Deci, trebuie să ne unim cu toţii şi să luptăm împotriva sărăciei, minciunii, înşelăciunii, să nu ascultăm de acei ce ne dezbină, căci ştim ce hram poartă comuniştii. Iar la asemenea manifestări urmează să invităm cât mai mulţi tineri, ca ei să ştie prin ce calvar au trecut părinţii, buneii şi străbuneii lor, să-şi păstreze Limba şi obiceiurile, căci cine nu cunoaşte trecutul, nu are viitor”.

Scriitorul Dumitru Covalciuc, ca şi toţi cei prezenţi la conferinţă, a amintit de faptul că înfometarea populaţiei s-a făcut în mod organizat, ca românii să se colectivizeze. „În satele noastre era o formaţiune legalizată – „stribocii”, care au jucat un rol covârşitor în organizarea foametei. Când îi expropriau pe oameni de bunuri, se duceau cu portretul lui Stalin. Le spuneau oamenilor să se înscrie în kolhoz că vor trăi ca-n rai. Românilor li se lua totul, li se punea cote prea mari de plătit. Sute de ţărani au fost întemniţaţi, luaţi la tăiatul pădurilor, la munci silnice la minele din Donbas şi uzinele din Ural. Astăzi „stribocii” vin înaintea altarului şi îşi fac cruci atât de late, încât te doare sufletul cât de credincioşi au devenit, iar alţii se pocăiesc. Aşa că ar fi bine să apară o cărţulie despre fiecare sat aparte, unde să fie incluse numele de familie ale celor „striboci”, care au înrobit şi supus la torturi infernale populaţia”.

Amintiri triste din anii de cumplită teroare şi foamete i-au rămas sângerânde în suflet şi lui Arcadie Opaiţ, familia căruia a trecut prin calvarul stalinist, fiind deportată în Siberia de gheaţă, 7 membri ai ei rămânând să-şi doarmă somnul de veci în pământ străin, departe de baştină. „Trebuie să punem mâna pe cruce şi să mărturisim că suntem ticăloşi, căci din neamul nostru au ieşit atâtea cozi de topor, informatorii tot de-ai noştri au fost. Şi astăzi, dacă i-ar lua securitatea, tot mai mulţi ar fi acolo – s-ar duce 90 %. Fiecare din noi poartă un păcat, ori poate la timpul său nu a avut curajul să spună deschis lucrurilor pe nume”. Vorbitorul a pledat pentru organizarea conferinţelor pe această tematică în şcoli, pentru ca elevii să cunoască istoria tragică a neamului, desigur, cu consimţământul Direcţiei Învăţământ şi Ştiinţă a ARS. „Ar fi bine să le vorbim despre aceste tragedii elevilor din clasele a 9-11-a, căci profesorii sunt supuşii cuiva şi acesta cineva nu este cointeresat ca ei să afle tragicul trecut. Iar profesorii se tem să le povestească tinerilor despre calvarul şi durerile neamului românesc din nordul Bucovinei”.

Profesorii, dacă nu ar fi cu frica în sân, ar trebui măcar în afara orelor să le povestească elevilor despre Golgota neamului românesc. Dar frica e mare! Or, după cum s-a specificat la conferinţă, ar trebui, în primul rând, părinţii educaţi în spiritul iubirii de neam, apoi dascălii, directorii de şcoli şi primarii. Căci se simte deja o mare foamete şi secetă în altarul Limbii Române. Dea Domnul ca peste câţiva ani să nu fim nevoiţi să evocăm şi victimele acestei foamete spirituale... Or, cât încă nu e târziu de tot, a sosit timpul să ne trezim din somnul cel de moarte şi să revenim la izvoare.

Nu trebuie să plângem mereu şi să stăm în genunchi, ci să demonstrăm că amintirea e mai vie şi mai trainică decât piatra, că timpul poate putrezi o cruce de stejar, dar nu şi sufletul unui continuator de neam, să nu cadă rugina uitării peste memoria străbunilor, părăginită, aproape contopită cu uitarea. Felicia NICHITA-TOMA **********************SURSA: http://www.facebook.com/pages/Ziarul-Zorile-Bucovinei/457354170964191