CE MI-E SUFLETUL...

"Ce mi-e sufletul cînd cînt –
codru răvăşit de vînt,
fluviu revărsat spre zare
doina mea potopitoare.
Ce mi-e inima cînd plîng –
pasăre rănită -n crîng,
tăinuită-n ramuri ude...
Plînsul cine i-l aude?
Maică, ce-am să mă răsfac,
că mi-s falnic dar sărac?.."

Ilie MOTRESCU (1941 - 1969).

(Portret de M.Bendas)



ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ A REALITĂŢII

Anii 1966-1969 ai secolului trecut. Aici, la noi, era totalitarism, zid ideologic chinezesc. Cu toate acestea, ajungea şi la Cernăuţi, din Patria istorică, ceva cărţi de Sadoveanu, Arghezi, Labiş, Bogza, de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru... Nu mai vorbesc de operele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri şi ale altor clasici ai literaturii române. În bibliotecile din vechea capitală a Bucovinei, afară de cotidianele social-politice bucureştene, mai găseam “Contemporanul”, “Luceafărul”, “Gazeta Literară”, “Viaţa românească”... Astăzi, în această privinţă, Cernăuţiul şi întregul septentrion bucovinean ca şi cum ar face parte din centrul Saharei. Zic, în toiul totalitarismului sovietic două librării cernăuţene primeau literatură în limba română aproape cu regularitate. Tone, vagoane întregi, domnilor! La preţuri accesibile chiar şi pentru studenţii de atunci (cei de acum vin la lecţii cu taxiul). Un volum din “Biblioteca pentru toţi” se putea procura cu 20 de copeici. Toată lumea citea foarte mult, inclusiv tineretul. Majoritatea zoriştilor erau foarte tineri, într-un timp, vârsta medie a colaboratorilor de la “Zorile” era de 27 ani. Pe marginea celor citite, despre ierarhia valorilor literare etc. în redacţie se desfăşurau adevărate dispute, în mijlocul cărora se afla mai totdeauna şi proaspătul angajat al ziarului Ilie Motrescu. Venise dinspre Carpaţi, de la Crasna, şi adusese cu el câte ceva din zestrea spirituală a muntenilor. În plus, era un erudit, format la şcoala marilor noştri înaintaşi, pentru care avea un cult aparte. Dar îşi găsea şi “oponenţi” merituoşi, inclusiv pe poeţii Ion Gheorghiţă, Ion Ţâbuleac (ambii din Larga academicianului Mihai Cimpoi), de la câmpie, tot atât de recalcitranţi şi imparţiali ca şi munteanul Ilie Motrescu. Cu judecata-i ageră, de o logică ireproşabilă, apelând la cunoştinţele-i bogate, crăsneanul adesea încerca să-şi dezarmeze interlocutorii, silindu-i apoi să capituleze. Şi zâmbea — nu victorios, nu trufaş, ci aşa cum zâmbeau toţi motreştii, o bună parte din crăsneni, cum zâmbeau Lipanii lui Sadoveanu, convinşi până în măduva oaselor că omul (dacă e om) e dator mai întâi de toate să fie echitabil, nepărtinitor, integru şi onest. Particularităţile juvenile, cu adieri
maximaliste ale acelor discuţii adesea făceau ca o simplă controversă să degenereze în adevărate polemici ce se aprindeau, uneori, aidoma rugurilor la înteţirea rafalelor de vânt. În asemenea ipostaze cu toţii erau admirabili.
Avea un caracter vulcanic şi, totodată, era gingaş ca un miel. De aceste adevăruri m-am convins nu o dată în perioada anilor 1966-1968, când l-am cunoscut mai îndeaproape, fiind găzduiţi un timp — Ilie Motrescu, Ion Ţâbuleac şi cu mine — de paznicul redacţiei ziarului “Radianska Bukovyna”(Bucovina Sovietică). De cele mai multe ori, discuţiile dintre Motrescu şi Ţâbuleac continuau până hăt după miezul nopţii. Dar nici acestea nu-l împiedicau pe crăsnean să-şi facă însemnările zilnice într-un carneţel. Mai întâi credeam că îşi consemnează nişte idei, rime, sau frânturi de versuri, însă treptat mi-am dat seama (dar poate, totuşi, greşeam) că ţinea un fel de jurnal intim, ceva mai ferit de ochii lumii.
Deşi cu studii superioare terminate, într-un fel mi se părea a fi un autodidact, Ilie Motrescu numărându-se printre acei rari cititori care memorizează pasaje întregi, subliniind ceea ce, după opinia lor, merită să fie întipărit în minte. Anume acele lecturi cu creionul în mână serveau adesea drept puncte de pornire pentru disputele la care-i angaja de obicei pe colegi.
A fost un frondor faţă de regim, un maximalist? Cu siguranţă că nu. Dacă ar fi să admitem o oarecare opoziţie motresciană, apoi ea era una din acelea care astăzi sunt considerate cu totul fireşti. E aproape o axiomă că presa trebuie să fie în opoziţie cu puterea, contribuind astfel la transparenţa activităţii ei. Desigur, aşa se consideră astăzi (dar şi acum nu pretutindeni şi nu întotdeauna), însă pe timpul regimului sovietic, în cămaşa de forţă a realităţii de atunci maximalismul motrescian putea fi ceva ieşit din comun. De altfel, el, acest maximalism, era caracteristic pentru perioada romantică a primilor ani ai apariţiei “Zorilor”, era caracteristic pentru majoritatea tinerilor colaboratori ai redacţiei noastre, care o fi crezând că prin scrisul lor, chiar dacă nu vor reuşi să răstoarne munţi, să întoarcă îndărăt, spre izvoarele carpatine, apele din Prut şi Siret, măcar vor schimba un pic cursul albiei lor.
Şi totuşi, Ilie Motrescu avea un ceva deosebit, numai al său ce se întrevedea deja cu ochiul liber în versuri, până şi în cele mai simple articole, reportaje, etc. apărute în “Zorile” şi semnate de el. Cel ce a văzut lumina zilei şi a feciorit în preajma povârnişurilor abrupte ale unor ramificări carpatine, în sunete de tulnice, buciumuri şi tălăngi, în mijlocul unor oameni care duceau o viaţă deosebit de austeră, dar deţinători ai unei comori folclorice neordinare, era mai altfel decât noi toţi ceilalţi. Dar, repet, acestea nu-i dădeau temeiul de a fi (şi nu era!) nici arogant, nici orgolios. Avea o semeţie a sa, un aer suveran de om de la munte. Şi ţin să recunosc acum, peste decenii, că era poetul din Crasna şi mai sincer decât noi
— cu sine şi cu toată lumea. Şi mai temerar. Scria undeva: “Mai mândru, drăgăstos şi frumos”. Mărturii în acest sens se pot găsi în aducerile-aminte ale acelora care l-au cunoscut, dar şi în creaţiile antume şi postume. În special, în cartea postumă, apărută la Chişinău sub îngrijirea neobositului şi bunului său prieten Ion Ţâbuleac. Pesemne, acest fel de a fi — mai sincer şi mai temerar decât semenii săi — a făcut să i se stingă lumânarea vieţii sale. De o astfel de soartă au parte Icarii. Iar Ilie Motrescu a fost unul din ei...
...Adevăratele dimensiuni ale dramei trăite de intelectualitatea de creaţie de la noi în timpul regimului comunist, dar şi avatarurile de mai târziu sunt doar fragmentar studiate şi evocate. Cazul Ilie Motrescu este unul revelatoriu. Cometa vieţii lui a fost una de foarte scurtă du rată. Era în urcuş, încă departe de bolta poeziei române, când zborul său avântat spre înalturi a fost săgetat şi răpus în modul cel mai brutal. Câte cărţi n-a fost să fie scrise, lăsând pentru vecie unele rafturi goale în bibliotecile neamului...

Grigore CRIGAN
*******************************************************************************
POEZIE NĂSCUTĂ DIN MONADELE FIINŢEI
Într-o notaţie-blitz din manuscrisele sale, care sunt nişte jerbe de sidefuri pe buza unui Graal de ingenuitate, Ilie Motrescu se destăinuieşte: “Deşi străbunii mei s-au făcut de mult una cu pământul, spiritele lor sunt vii şi mă însoţesc pretutindeni... În cele mai grele, (mai) deznădăjduite clipe, vocile lor răspicate îmi spun: “Eşti bărbatul neamului tău, fii tare în credinţa de neam”. În alt loc, poetul reifică: “Drumul meu începe de la cimitir: mă petrec strămoşii, dându-mi sfaturi cum să fiu în viaţă”. Tot în mărturisitoarele sale dezvăluiri de taină el reţine afectiv, cu fibra intimităţii depline, două entităţi genetice de esenţă: “tăria sângelui” şi “idealul-torţă (citiţi: cel al înainte-mergătorilor) în mâna de oţel” a urmaşilor, pentru a confia răscolitor un palpitant legământ de inimă: “Pe buză port... fiorul lespezilor sure de pe mormintele străbunilor”. Acest postulat de viaţă (şi de moarte!) se materializează, ca un conjunct revelatoriu, în întregul demers liric al autorului, cu rotunjire osmotică în memorabila poezie “Semn” — o metaforă - simbol concentrată in extremis, un topoi al inefabilului, înţeles dialectic şi răstălmăcit alegoric drept argument de afirmare a neamului nostru carpatic în istorie:
“Sub muntele bătrân şi-mpădurit
molizii grei se prăbuşesc în mit,
străbunii mei se prăbuşesc şi ei
cu vremile de-a valma peste zei.
Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi,
se-ntunecă genunea de bărbaţi
scoborâtori din semeţia dacă,
se luptă aici cu moartea şi se-mpacă.
Până aici veniră să se-nfrunte
virtuţile romane cu cremenea de munte;
molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit
peste mânia turcului pocit.
Cu braţul vlăguit de grele arme
sub muntele acesta Ştefan doarme...
Sub muntele acesta neamul meu,
răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”.
Născut din monadele fiinţei, enunţul poetic este trăit adânc, sublimat de flăcările unei mistuitoare simţiri patriotice, într-o clipă miruită de har, sub candela inspiraţiei divine.
“Plămadă de neoromantic”, cum îl caracterizează criticul Mihai Cimpoi, şi pretendent “pentru cel mai bun cântec al lui Orfeu”, cum se autodefineşte, Ilie Motrescu se dezvăluie (îşi “scrie numele ca poet”) sub “toaca singurătăţii”, într-un spaţiu închis, obstruat prematur de neîndurătoarea seceră a morţii, dar efectiv comprimat artistic şi bine conturat valoric, întreţinut de irigaţii catalitice viabile, izvorând din mănăstirea lecturii, atestate puternic de consemnările manuscriptice. Notele distincte ale creaţiei sale sunt antinomice (“Contrariilor le şade bine împreună”, zice Heraclit): intimitatea paralel cu endofazia, colocvialitatea paralel cu extravertirea. Ion Țibuleac, care i-a publicat opera, analizând-o cu o exemplară acribie şi păstrând ca editor o ireproşabilă discreţie (aviz nechemaţilor insoliţi şi
ignari!), observă undeva cu pertinenţă că “tot ce a scris Motrescu este un dialog, o conversaţie cu cineva de alături, cu cineva din inimă sau şi din inimă”, un fel de dublu al lui Diderot. Conştient de faptul că bipolaritatea este o instituţie a artei, însuşi poetul visa un regim de alteritate, o evoluţie în dedublare, concomitent, o retragere în datele dialecticii fiinţiale şi o fixare în obiectivitate: (“Să-mi găsesc un alter ego al meu, cu gura lui să aprob, să comentez, să condamn”), pentru ca, într-un context similar, să declare în cheie metaforică: “Sunt orga materiei”, adică un armoniu spiritualizat contrapunctic, zămislitor de polifonii complinitoare, de sonuri contigui.
Autorul “Semnului”, piesă antologică, emblematică pentru poezia nord bucovineană, este un liric structural de turnură organicistă, care profesează un vers-atitudine, evocă pentru a se invoca, aleas a-şi trezi energiile intime în stare de germinaţie, a răscoli spuza alchimică a talentului şi a aprinde talazul benefic al focului sacru. Plasma meditaţiei curge pe o albie deschisă în două direcţii, ca o luptă între latenţe, altfel spus, într-o diadă dihotomică: spre o permanentă întâlnire cu sine şi cu lumea. Poetul se adresează unor cititori şi comentatori inteligenţi, cultivaţi artistic şi, transfigurând verbul, îi dă o ţinută stilistică aleasă, întraripată, infralogică, uneori chiar absconsă, antrenând inspiraţia lecturii şi interpretării aşa cum gimnastica antrenează bioenergia corpului fizic. Astfel, creând un stil propriu de expresă originalitate, autorul se creează de fapt pe sine însuşi (un genus semnificans) într-o nedeie a stării de graţie, care mişcă literatura, arta în genere. Or, creaţia este un blestem prin strădanii şi o sărbătoare a sufletului prin căutări şi împliniri.

Mircea LUTIC
**************************************************************************************

CURAT CA O BUCATĂ DIN LIMPEZIMEA ZĂRII
I.
Ca un vultur carpatin cu aripile retezate poetul Ilie Motrescu stă pe creasta unui început de munte. Şi de acolo, de sus, cu privirile-i vultureşti scrie pe cerul înnorat de de-asupra Crasnei sale:
...Până aici veniră să se-nfrunte
virtuţile romane cu cremenea de munte;
Cu braţul vlăguit de grele arme
Sub muntele acesta Ştefan doarme...
Sub muntele acesta neamul meu
răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu.
Ochii lui obosiţi de atâta veghere văd „şi lachei, şi cavaleri, şi mişei”, care continuă să-l ţină, ca şi atunci, în vizorul armelor îndreptate spre el, vrând să-l doboare de acolo, de sus, de unde străjuieşte depărtările.
Pentru că a fost şi a rămas pentru totdeauna „falnic şi înalt ca uliul”.
Pentru că avea zborul „neatins ca slava”.
Pentru că gândul lui cel tainic era „sprinten şi frumos”.

II.
Parcă altele şi totuşi aceleaşi vânturi reci dinspre miază-noapte îi zburlesc penele.
Parcă altele şi totuşi aceleaşi ploi acidate îi înceţoşează privirile.
Parcă altele şi totuşi aceleaşi voci mieroase, curgând de după uşi capitonate, încearcă să-i astupe auzul.
Ca să nu poată desluşi clar din care parte continuă să vină primejdiile pentru fiii şi fiicele neamului său, nevoiţi tot mai mult să se târâie vitregiţi prin istorie, decât să meargă în picioare dârji şi siguri în puterile şi-n dreptatea lor.
Ca să le strecoare în oase viermele îndoielii, al fricii şi al învrăjbirii dintre fraţi.
Ca să-i facă să umble cu capul plecat stăpâniţi de sentimentul supuşeniei şi al slugărniciei.
În timp ce el ca un vâslaş ce-a „cutezat” spre larg „c-o zdreanţă de credinţă legată de catarg” şi-un „cântec cât nu-s mările de larg”, nu şi-a dorit altceva şi nici nu-şi doreşte altceva mai mult decât să-şi vadă consângenii păşind prin istorie cu fruntea sus.
Neînduplecaţi. Neintimidaţi. Neîngenunchiaţi.
Stând drepţi ca brazii printre furtunile vieţii, precum a fost el: cu firea dreaptă ca tulpina.



III.
Dar, vai! Lecţia de demnitate naţională, pe care a încercat s-o predea în scurta-i maturitate nu mai găseşte acum solul necesar şi mănos pentru ca boabele ei să încolţească şi să sloboadă rădăcini adânci şi viguroase în inimile şi-n mintea conaţionalilor săi, care ascultă acum de alţi profesori ce-i conduc pe drumul pierzaniei.
Al uitării de neam. Al uitării de ţară.
Tineri specialişti, şcoliţi la universitatea minciunii, scriu cu tridentul istoria ţinutului nostru, precum au făcut-o alţii înaintea lor cu secera şi ciocanul proletar.
Astfel, ne-am prins cu toţii – „prieteni şi duşmani”– într-o imensă horă „pe-un ţărmure de ani”. E „hora vieţii” lui, e hora vieţii noastre în care el a intrat ca să-şi „vindece” dorul aprinsei sale firi:
„Nerăbdător ca paşii, ca steaua din priviri, Neobosit ca vântul, ori ca furtuna mării, Curat ca o bucată din limpezimea zării”. Acum, când chipul lui „nu are umbră”, când sufletu-i de cuvânt nu mai este ca un „codru răvăşit de vânt”, când realitatea pe care o trăim şi felul de a fi al multora moştenit nimic”, vocea-i răsună peste vremi nu numai către contemporanii săi: „Vă mulţumesc de moarte, petreceţi sănătoşi!”, ci şi către generaţiile mai tinere, către admiratorii conjuncturali şi entuziasmatele cronicăriţe ale posterităţii lui, care fără a-i urma exemplul de verticalitate ce l-a dat în scurta-i viaţă pământească, se lasă uşor despărţiţi de ai lor „puţinii” petrecându-şi viaţa „cu străinii”.
În timp ce el ca un vultur, împietrit în străjuirea-i solitară pe creasta unui început de munte, ne mărturiseşte însingurat şi parcă „asurzit de voci străine”: „Am o moarte şi eu şi vreau s-o trăiesc”.
De 43 de ani, poetul Ilie Motrescu îşi trăieşte moartea supravieţuind-o prin trăire.

Vasile TĂRÂŢEANU
******************
"ZORILE BUCOVINEI" DIN 21.12.2011.