Drumul spre infern
Spre deosebire de anul trecut, când în ziua de 1 aprilie la Fântâna Albă, pe locul împușcării martirilor români am fost doar vreo 5-6 persoane, anul acesta, la împlinirea a 80 de ani de la martiriu, lumea a venit din plin, ca în anii precedenți, fără frică de pandemie.
A fost o zi deosebit de frumoasă, însorită, de adevărată primăvară, în care s-ar fi căzut să ne bucurăm, să glumim, aceasta fiind și ziua internațională a umorului, dar toate acestea nu se potrivesc poporului nostru și mai ales nouă, românilor din nordul Bucovinei. Pentru noi aceasta este ziua lacrimilor și a pomenirii înaintașilor noștri care în zi de Paști, 1 aprilie 1941, crezând că au pornit spre lumină, cântând „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând...”, cu gândul că vor ajunge la poarta libertății, de fapt au ajuns în infern.
A venit lume multă din toate patru părți a lumii. Cred că au fost reprezentate toate cele 16 localități din care se spune că a fost formată coloana la 1 aprilie 1941. A venit lume din împrejurimi, copii și vârstnici, îmbrăcați în haine naționale. Care cu ce a putut: mașini, motociclete, biciclete și chiar pe jos. Ca și în fiecare an, un sobor de preoți din raioanele românești ale regiunii, cu precădere din Hliboca și Storojineț, sub protia protopopilor Ioan Gorda și Vasile Covalciuc, au oficiat un parastas de pomenire a celora care s-au scurs de sânge ori au fost îngropați de vii în gropile comune din poiana Varnița, împădurită ulterior de autorități pentru a ascunde urmele faptelor mârșave și antiumane ale regimului sovietic comunist. Și lumea prezentă și obosită de restricțiile pandemiei, s-au rugat lui Dumnezeu pentru odihna înaintașilor în Împărăția Cerurilor, în grădina Raiului, căci infernul l-au văzut aici, pe pământ, sub gloanțele mitralierelor armatei roșii trimise de Moscova peste noi.
Nu au lipsit nici oaspeții din România și Republica Moldova. Puțini, dar au venit să fim împreună. Alături de Irina-Loredana Stănculescu, Consul General al Romîniei la Cernăuți și Dan Constantin, ministru-consilier al acestei misiunii diplomatice, au ținut să ajungă aici pentru a-și împărtăși tristețea parlamentarii din România Viorel Badea și Claudiu Târziu. De la Chișinău au ajuns aici, în pofida restricțiilor pandemice, deputatul Vladimir Volosatâi și Vlad Bilețchi, un tânăr descendent din satul Oprișeni, venit la baștina buneilor.
Nu poate fi trecută cu vederea contribuția lui Vasili Zahariuc, primarul comunei Camenca, în subordinea căreia se află și satul Fântâna Albă. Împreună cu oameni din sat și consilieri locali au pregătit teritoriul acestui memorial la nivelul cuvenit. Și drumul, care acum o săptămână putea fi străbătut doar cu camioane de mare putere, (nu exagerez, am fost și am văzut), în ziua de 1 aprilie a putut fi parcurs cu mașinile mici.
Scriam în editorialul din 1 aprilie curent în „Monitorul bucovinean” despre unele aspecte ale organizării și desfășurării comemorării victimelor din poiana Varnița în ajunul zilei de 1 aprilie 1991, zi în care a avut loc cea dintâi pomenire în public a martirajului de la Fântâna Albă.
Am ridicat colecția ziarului „Timp nou” de la Hliboca din data de 2 aprilie 1991, pentru a-mi împrospăta în memorie ce s-a scris atunci despre acest eveniment, când la putere era încă Partidul comunist, iar ziarul îi aparținea întru totul. În primul articol publicat aici despre evenimentul în cauză, se spune că la „comemorare au participat circa 5000 de persoane”, lucru care mi se pare mult prea exagerat, dar fie.
M-a blocat însă altceva: pe lângă informația despre eveniment, Partidul, publică în ziar că „pe baza documentelor de arhivă” se cunoaște că „în cursul lunii martie 1941, sub influiența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți...” apoi: „din mulțime a început să se tragă în ostași (au răsunat peste 30 de împușcături). În pofida împușcăturilor de avertizare în aer, mulțimea continua să meargă spre frontieră și să împuște. (...) Grănicerii și subunitățile Armatei Roșii au fost supuse unui tir de gloanțe. Ca urmare a împușcăturilor de răspuns au murit 24 de oameni, 43 au fost răniți. De la ei au fost luate o armă și 10 cartușe de luptă pentru ea, 2 revolvere, 4 pumnale. Tuturor răniților li s-a acordat ajutor medical”(!!!). Nu voi comenta această neobrazare, că știm noi cine a fost partidul comunist de la Moscova, dar mă mira altceva: de ce actualele autorități de la Cernăuți, prin regizoarea și scriitoarea lor, vorbesc ba de 25, ba de 50, ba de nu știu câți împușcați la Fântâna Albă? De unde știu ei că agenții serviciilor române secrete au organizat acea tragedie? Acum se pare că e clar: au trecut 30 de ani, însă puterea nu și-a schimbat caracterul și atitudinea față de acest eveniment tragic inclusiv. Se mai crede în arhivele NKVD-ului? Se cunosc mărturiile multora dintre cei care au participat la 1 aprilie 1941 la eveniment sau a copiilor și rudelor lor, despre care s-au publicat volume întregi. Și după cum spunea și părintele Ioan Gorda, „vorbească ei ce vor, că noi știm cum a fost aici” nu din hârtii sau povestioare artistice! Și totul ce mai pot adăuga la aceasta în zilele Postului Mare, e „Dumnezeu să vă ierte”!
Nicolae Șapcă.
FOTO DORU ROPCEANU
Nu mai cunoaștem pe nimeni să fie astăzi în viață dintre acei, care au participat la tragicele evenimente de la 1 aprilie 1941de lângă satul Fântâna Albă. S-au stins cu toții ca lumânările în sfeșnic. Unii, chiar atunci, în acea zi blestemată, în poiana Varnița, cu dor de neamuri, de Țară și frică de noile autorități ocupante, venite ca balaurii peste acest picior de plai scăldat în doine și balade. Altora, care au fost prinși de NKVD-iști, le-au înghețat oasele în netopitele zăpezi siberiene, cu rugăciunile și pomenirea celora care le erau alături, ca și dânșii, sau rudele rămase mai pe la casele lor în satele de pe valea Siretului. Apoi cei care au rămas prin ascunzișuri în viață și și-au trăit traiul sub regimul comunist până la sfârșitul veacului cu frica în sân, căci cei veniți nu uitau asemenea fapte comise de „dușmanii poporului” cum erau numiți părinții și buneii noștri doar de atâta că își duceau cinstit traiul pe pământul lăsat de Dumnezeu lor cu multe veacuri în urmă.
Au uramat copiii și nepoții celora înmormântați fără preot și fără Sfânta Evanghelie la creștet, deoarece au fost aruncați în gropi comune, ca niște animale. Evident că oamenii astfel nu procedează.
1991, 1 aprilie. Până în această zi când se împlinea jumătate de veac de la împușcarea fără milă a zecilor, sutelor, miilor de oameni, despre tragedia neamului nostru, se putea vorbi doar acasă, în familie. Anume în familie am auzit fiind încă școlar că acolo, la Fântâna Albă, a fost împușcată multă lume care a vrut să treacă noua graniță și să plece în România. În acestă zi de duminică, circa 1000 de români din regiunea Cernăuți de diferite vârste, bărbați și femei, mulți urmași prin rudenie ai celora împușcați, s-au adunat la biserica din satul Suceveni. Au primit cruci și prapuri din sfântul lăcaș, ca și atunci, cu 50 de ani în urmă, au pornit pe același drum cum au mers înaintașii lor. Era o coloană impunătoare, era un eveniment eșit din comun pentru acea vreme și prima de acest fel în perioada postbelică.
Ajunși pe locul unde mai era o Cruce mare de lemn instalată, se spunea în 1942 de Curtea Regală, în cinstea celor uciși aici, dar care nici pe timpul comunismului n-a îndrăznit nimeni să o scoată, a avut loc prima pomenire în public a eroilor-martiri secerați de gloanțele dușmanului sovietic.
Ce-i adevărat, ajungând aici, am găsit în „miting de doliu” conducerea Comitetului raional al Partidului comunist, care în ajun au instalat în grabă o lespede de piatră cu o cruce de lemn, chit că și ei foarte îndurerați și veniți aici de parcă pentru ași spăla păcatele în numele conducerii fără de Dumnezeu pe care o reprezentau. Dar, așa au fost timpurile. Și nici că i-aș învinovăți știind că au fost impuși să facă ceea ce li s-a spus de sus. Și nimeni atunci nu se juca cu focul. Căci și în această zi, la 50 de ani de la tragedie, locul deja împădurit pentru a șterge urmele, era aglomerat de soldați înarmați. S-a crezut că impunătoare coloană care venea de la Suceveni ar fi putut ofensa frontiera instalată aici în 1941 prima și în 1944 a doua oară. Și dacă ar fi îndrăznit cineva s-o facă, cine știe cu ce se termina prima omagiere, absolut pașnică, a victimelor căzute.
S-au scurs de atunci 30 de ani. Astăzi! În fiecare an aici se adună lume pentru a aduce un pios omagiu martirilor neamului nostru. Pe parcursul acestor trei decenii aici s-au înălțat și o capelă, și un monument simbolic alături de cele puse în preajma lui 1 aprilie 1991, fie pe ascuns de Cercul cultural „Arboroasa”, fie că absolut deschis de autoritățile statului de atunci. Aici vin preoți și călugări, ierarhi și stareți de mănăstiri, oameni politici și pur și simplu urmași ai celora care s-au stins fie într-o clipită de la gloanțele înstelaților roșii, fie de chinurile suferite din cauza NKVD-iștilor din siberiile înghețate, fie din mila lui Dumnezeu acasă, dar cu nestinse și netămăduite dureri sufletești din cauza suferințelor personale sau pentru rudele pierdute. Aici mai vin acei care cu adevărat înțeleg și suferă sufletește și acum pentru înaintașii neamului nostru.
S-au schimbat nu numai generațiile de oameni. Aici s-a schimbat deja și o generație de Brazi și Molizi, Stejari și Fagi care au umbrit și au răcorit rănile celora îngropați și nu înmormântați la rădăcinile lor. Și ei deja trecuți prin fabrica de cherestea înfierbântându-le rășina de pe scoarță cu miros de tămâie, care în această zi se răspândește din candelele preoților în câmpia Varniței pentru a ajunge la Cer, la Domnul, cu Rugăciune pentru odihna adormiților Robilor Săi în vecii vecilor...
Și azi, 1 aprilie 2021, la fel...
Nicolae ȘAPCĂ.
