13 MAI 2020DE CRAI NOU,

Trăim într-o epocă a difuzării instantanee a oricăror informaţii oriunde în lume, alături de care la fel de rapid se propagă şi fel de fel de bazaconii, dar, nu în ultimul rând, ba poate chiar înaintea tuturora, aşa-numitele astăzi „ştiri false”, adică „fake news”, care au devenit un instrument foarte eficient şi cinic de manipulare a conştiinţei publice. S-ar părea că, în asemenea condiţii de vehiculare ultrarapidă a mesajelor, minciuna nu ar avea prea mari şanse de a supravieţui mult timp. Spre regret, lucrurile nu stau chiar aşa, dar nu e cazul să stăruim asupra cauzelor acestei situaţii, fiindcă mecanismele ce-o determină sunt foarte variate şi sofisticate, precum absolut perverse şi imorale. Astfel că cei alde noi, trăitorii momentului, care am fiinţat o mare parte a vieţii noastre în secolul trecut, cu niscaiva experienţă pricopsită, cu oarecare imunitate la toate genurile de propagandă şi intoxicare practicate de teoreticienii tuturor -ismelor, nu suntem întotdeauna în stare să ne dumirim corect cu privire la avalanşa de interpretări şi versiuni ale diferitelor evenimente ce ni se oferă cu multă generozitate de nu ştii cine şi fără să-ţi dai seama prea bine de unde provin. Asta vizavi de evenimentele curente, adică de ceea ce se întâmplă acum, imediat, în preajma noastră, ba chiar cu noi înşişi. Dar ce să vorbim de trecut, de istorie? Anume cu istoria se produc cele mai mizerabile şi deşănţate falsificări şi contorsiuni care sunt denumite în mod ipocrit „interpretări moderne”. Nu mă refer, evident, la istorie în general, fiindcă fiecare popor în parte îşi apără trecutul său în virtutea propriei capacităţi de a se proteja şi de a se conserva, precum şi în măsura demnităţii pe care şi-o poate asuma, ci la istoria noastră, a românilor (nord)bucovineni, la trecutul neamului din care facem parte în acest spaţiu în care existăm de la geneza lui şi până în prezent, însă pe parcursul ultimelor două secole şi jumătate în entităţi statale străine. Primul lucru care l-au făcut toţi aceşti stăpânitori a fost să umble la istorie, s-o potrivească în aşa fel ca prezenţa lor să nu dea naştere la prea multe întrebări şi nedumeriri, ceea ce de facto însemna înainte de toate să se prefacă că nu observă rădăcinile foarte adânci şi viguroase ale românităţii, iar mai târziu să prindă a le minimaliza încetul cu încetul, pentru ca în cele din urmă să le conteste cu desăvârşire. Cam asta este evoluţia savanţilor de toate speţele în domeniu, dar străini de neamul nostru, care s-au ocupat de istoria Bucovinei fie sub austrieci, fie în perioada sovietică sau cu atât mai mult în prezent. Acesta este doar un aspect al problemei, fiindcă la fel de important, ba poate chiar şi mult mai mult, este şi accesul românilor nord-bucovineni, în special al tinerilor, la istoria lor adevărată şi nu la cea trucată şi preparată într-un mod inadmisibil, după cum le este expusă ea în şcoli. În acest context, însemnătatea cărţii „Mesaje din trecut. Istoria ca lumină, speranţă şi leac”, care poartă semnătura arhivistului cernăuţean Dragoş Olaru, capătă proporţii pur şi simplu greu de subestimat.

Autorul ei este cât se poate de cunoscut în Bucovina, având în vedere ambele părţi ale fostei provincii, fiind prezent în presa naţională de la Cernăuţi, dar şi în cea de dincolo, timp de câteva decenii cu articole şi studii în special pe teme de istorie a ţinutului, dar şi cu subiecte de factură publicistică, cu luări de poziţie şi atitudini publice referitoare la o problematică de stringentă actualitate pentru comunitatea noastră. Este vorba despre anii îndelungaţi petrecuţi în depozitele arhivei din Cernăuţi, în compania unor documente valoroase pentru trecutul nostru şi nu numai, de cele mai multe ori necunoscute nici măcar publicului de specialitate, fără să-i pun la socoteală şi pe ceilalţi cercetători dintre noi, care nu vor avea, probabil, niciodată posibilitatea să le ţină în mână, să le inspire mirosul extraordinar de vechime şi să reconstituie cu ajutorul lor tablouri foarte frumoase sau deosebit de dramatice din viaţa românilor din Bucovina în ultimele două secole. Avem, în schimb, şansa pe care ne-o oferă autorul cărţii să luăm cunoştinţă de un număr foarte mare de documente, scrisori ale unor mari personalităţi istorice ale neamului, nu doar din Bucovina, ci şi din alte provincii româneşti, rapoarte, fotografii şi alte mărturii, pe care domnia-sa le-a cercetat şi valorificat de-a lungul carierei sale arhivistice, cu multă dragoste, migală şi acribie, nefiind însă disponibil de a le fi dat publicităţii (în mare parte) mai devreme, din varii motive, ceea ce nu înseamnă că valoarea lor ar avea ceva de pierdut, ba din contra. Aş zice că ele ne vor parveni într-o etapă a vieţii noastre, când românii nord-bucovineni au o nevoie pur şi simplu uriaşă de un puseu proaspăt şi pur de vitalitate naţională şi nu este vina cercetătorului că aceasta îşi are sursa în trecut, fiindcă în prezent nu mai avem ce aştepta din altă parte. În situaţia când în ultimele două-trei decenii ni se respinge orice drept la istoria noastră, ni se răşluiesc din ea în adevăratul sens al cuvântului perioade întregi, după cum ar fi, să spunem, cea de jumătate de mileniu a apartenenţei ţinutului la Moldova feudală – Ţara de Sus, unde de fapt s-a şi format statalitatea noastră, dar care nu este pomenită vreo dată când se vorbeşte acum de trecutul Cernăuţiului (cel mai elocvent exemplu este omiterea, în traducere ucraineană, din gramota lui Alexandru cel Bun privind prima atestare a oraşului reprodusă pe un zid întreg din faţa primăriei, titulatura acestuia de „domn al Moldovei”), în schimb se va vehicula în mod exacerbat şi, evident, mincinos fel de fel de elucubraţii referitoare la ocupaţia otomană, ceea ce nu a existat în realitate, folosindu-se drept argument o legendă oarecare despre „fântâna turcească”, pentru a li se explica turiştilor de ce Bucovina de-a lungul secolelor nu s-a aflat niciodată în componenţa Ucrainei.

Anume acest imperativ – al dreptului românilor bucovineni la propria istorie în spaţiul în care fiinţează de cel puţin un mileniu, iar dacă vreţi, de două – este valabil nu doar pentru noi, cei de astăzi, ci la fel de vital necesar a fost şi pentru înaintaşii noştri, aflaţi timp de aproape un secol şi jumătate sub o altă ocupaţie străină – cea austriacă. Despre acest fapt vom afla cu lux de amănunte din dovezi istorice foarte concludente şi de netăgăduit pe care Dragoş Olaru le aduce în studiul „Contribuţii documentare la istoricul creării catedrei pentru istoria românilor la universitatea din Cernăuţi” nu doar ca un simplu cercetător imperturbabil ce mizează numai pe valoarea intrinsecă a documentelor şi nici în calitate de comentator distanţat şi cât de cât nepărtinitor, după cum ar trebui să fie un arhivist, ci în calitate de participant nemijlocit şi afectiv la evenimentele de atunci, retrăindu-le pur şi simplu cu aceeaşi emoţie şi tensiune sufletească, la fel cum le-au resimţit protagoniştii de atunci ai acestora – Ion Nistor, Sextil Puşcariu şi alţi profesori, precum şi toată studenţimea patriotică românească de atunci. După mai bine de un secol, autorul jubilează intens împreună cu înaintaşii noştri, iar semnatarul acestor rânduri speră că şi actualii cititori vor simţi la fel, pentru victoria obţinută, în urma unei confruntări drastice cu autorităţile imperiale austriece, pentru ca românii bucovineni să poată deţinea o catedră a istoriei neamului. A fost o victorie istorică, exprimată triumfalist într-un discurs memorabil rostit de Ion Nistor la depunerea jurământului, în calitatea sa de deţinător al catedrei respective, în faţa guvernatorului, a tuturor autorităţilor imperiale şi universitare, precum şi a unui numeros public românesc. Anume pe marginea acestui discurs autorul „Mesajelor din trecut” nici cât de puţin nu-şi cenzurează bucuria, consemnând cu mândrie, dar, deopotrivă, şi cu suficientă amărăciune, următoarele, la care subscriem cu trup şi suflet: „Cât de semnificative şi actuale sunt aprecierile acestui martor ocular al discursului rostit de Ion Nistor! Astăzi, când la facultatea de istorie a Universităţii din Cernăuţi nu mai există nici catedră, nici cursuri în care studenţilor să li se vorbească despre istoria românilor, repetarea acestui discurs, în acea limbă «stranie, nemaiauzită» despre un adevăr istoric ce nu poate fi tăgăduit, suntem siguri că ar avea aceleaşi efecte emoţionale şi de adâncă semnificaţie, precum le-a avut în acel fericit pentru românii bucovineni an 1912. Şi, desigur, acest caz din istoria noastră de acum mai bine de o sută de ani ar putea fi pentru noi un model de urmat, un bun exemplu de solidarizare a tuturor conaţionalilor noştri întru apărarea istoriei noastre, drepturilor naţionale, mândriei de neam, sentimentului şi încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi şi stropite nu doar cu sudoarea, ci şi cu sângele strămoşilor noştri de-a lungul secolelor. Înaintemergătorii neamului nostru au demonstrat nu o dată că toate acestea se obţin doar prin luptă, cu perseverenţă şi multă răbdare”. Putem spune că „mesajul din trecut” pe care ni-l comunică un document istoric se suprapune întru totul cu mesajul actual exprimat de autorul cărţii, care, la rândul său, peste ani va putea fi validat de către viitorii cercetători ai prezenţei româneşti şi ai situaţiei românilor în nordul Bucovinei, de asemenea, drept o dovadă documentară incontestabilă, dar de această dată referitoare la o cu totul altă epocă – primele decenii ale secolului XXI. Am putea admite că este vorba de un paradox, când probele documentare menite să dezvăluie o realitate istorică a unor secole apuse se transformă, la rândul lor, prin modul de expunere, comentare şi de raportare a acestora la actualitate, în aceleaşi dovezi incontestabile ce ne denotă acum la fel de convingător adevăruri despre prezentul neamului nostru în componenţa statului ucrainean. Anume acest paradox imprimă cărţii lui Dragoş Olaru o valoare suplimentară, pe lângă cea intrinsecă şi foarte concludentă a înseşi documentelor expuse, intensificându-le efectul şi impactul asupra cititorilor de astăzi. În acelaşi studiu desprindem şi alte conotaţii foarte semnificative şi relevante pentru zilele dramatice şi fatale care le trăim. Bunăoară, vizavi de problema în discuţie, adică deschiderea unei catedre a istoriei românilor, autorul „Mesajelor din trecut” invocă un articol pe această temă din ziarul „Patria”, în care, pe un ton foarte „revoltat” (epitetul îi aparţine), se consemna despre revendicările studenţilor români: „Am format o cerere, care s-a recunoscut de justă, o cerere din cele mai modeste: o singură catedră de pe care să ni se vorbească de trecutul acestei ţeri care nu-i aşa de păcătos precum vreau să-l arete veneticii aduşi de vânturi din toate colţurile lumii şi să ni se povestească viaţa de zbucium a poporului autohton, nu tocmai atât de sălbatec cum îl ţin aceiaşi venetici oploşiţi la vatra ospitalieră a neamului nostru. Noi am fi putut cere mai mult. Şi ni s-ar cuveni mai mult… Dar nu, noi am fost modeşti şi se pare că de modestie o să şi murim. Modestia noastră este privită de cercurile conducătoare ca lipsă de energie, toleranţa noastră proverbială e motiv ca alţii să devină obraznici”. Sau tot acolo: „Universitatea a admis cu inimă grea cererea noastră, dată cu restricţiunea ca nu cumva să se vorbească de pe această catedră, dacă va fi să fie, în limba valahă despre valahi către valahi… Nu destul ne omoară în şcolile primare şi secundare cu limba lor aceşti cultivatori ai noştri, nici la Universitate când e vorba de istoria noastră nu ne pot lipsi de dragostea lor. Ministerul (…) până să rezolve cererea noastră, ne-a trimis un ucrainţ, care nu numai că nu cunoaşte istoria românească măcar cât un absolvent de patru clase primare, dară ne uneşte ca popor şi ne desconsideră ca neam băştinaş al ţerii. Se poate o mai aspră provocare a unui popor, fie el chiar şi mai blând decât cum e poporul român, decât aceasta?”. Evident, nu mai este cazul să venim aici cu alte comentarii sau paralelisme, doar cu o singură excepţie. Este interesant de comparat cum trata problemele naţionale presa de la începutul secolului trecut şi modul cum publicaţiile în limba maternă de astăzi din Cernăuţi, care mai de care autodeclarate ritos drept „ziare ale românilor din Ucraina”, „ziare naţionale” sau ”unici exponenţi ai intereselor comunităţii noastre”, se achită de această sarcină a lor pe care şi-au asumat-o „benevol” doar atâta timp cât este posibilă vreo finanţare, dar şi atunci rezumându-se de fapt doar în declaraţii stridente şi neconvingătoare de genul „noi suntem acasă”, „cât de frumos cântă românaşii noştri” la nu ştiu care festivaluri sau al nesfârşitelor panarame cu poze ale unora şi aceloraşi personaje, de care depinde într-o măsură mai mare sau mai mică susţinerea lor „eurotică”, însă trecându-se pudic cu vederea problemele esenţiale ale existenţei noastre, inclusiv încălcarea celor mai elementare drepturi naţionale ale românilor nord-bucovineni. (Va urma)

ŞTEFAN BROASCĂ

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

19 MAI 2020DE CRAI NOU,

Mărturii ale trecutului românesc în Bucovina (II)

Studiul menţionat („Mesaje din trecut. Istoria ca lumină, speranţă şi leac” – n.red.) reprezintă doar unul din zecile conţinute în cartea lui Dragoş Olaru pe cele mai diferite teme – de la istorie la cultură, medicină, etnografie, tradiţii sau pur şi simplu moravuri, precum şi cronologic cuprinzând ultimele două secole, însă fără o strictă respectare a succesiunii evenimentelor şi personalităţilor abordate, acestea fiind expuse şi grupate conform unei viziuni personale a autorului, adică mai degrabă în ordinea în care au fost ele scrise de-a lungul anilor, după cum mărturiseşte însăşi domnia-sa, ceea ce nu înseamnă că ar fi şi cea mai fericită soluţie. De aceea, vizavi de structura „Mesajelor din trecut”, vom respecta modul compoziţional pe care ni l-a propus autorul, încercând să evidenţiem înainte de toate valoarea documentară inestimabilă a studiilor oferite, fiindcă ele constituie rezultatul unei munci asidue şi îndelungate de cercetare în depozitele arhivei, de răsfoire a sute şi mii de dosare, ziare, rapoarte, declaraţii etc., de lectură a acestora cu lupa în mână, de valorificare şi judecare a lor prin prisma unei concepţii sănătoase şi obiective asupra istoriei ţinutului, ce nu i-a putut fi alterată de-a lungul întregii sale vieţi, petrecute exclusiv sub regimuri stăpânitoare opresive, fără să se fi lăsat ispitei de a obţine diferite recompense şi funcţii, medalii şi titluri, după cum s-a întâmplat de altfel cu alţi cercetători analogici, conaţionali de-ai noştri, care au scris cum li s-a dictat şi li s-a plătit, iar mai târziu, când s-a ivit prilejul, s-au dat drept mari patrioţi şi martiri ai neamului, fiindcă aşa era mai profitabil. În cea mai mare parte a sa, volumul conţine studii bazate pe materiale de arhivă, în special scrisori, rapoarte şi relatări din presa vremii, în care comentariile autorului sunt foarte concentrate, punctuale, nu prea extinse şi strict necesare, fiindcă, după cum afirmă el însuşi, „înainte de toate trebuie să vorbească documentele”. Anume studiile respective alcătuiesc fondul de rezistenţă al „Mesajelor din trecut”, vizând în primul rând capitolele „Cernăuţiul şi personalităţile sale”, „Oaspeţi celebri ai Bucovinei”, precum şi în mare parte cel intitulat „Lada cu zestre”, ceea ce nu înseamnă că celelalte articole ar fi mai puţin importante, acestea, pur şi simplu, ţinând mai mult de jurnalism, reportaj, reflecţii şi impresii de drumeţie, dar tot prin prisma arhivistului Dragoş Olaru, care urmăreşte, probabil dintr-un instinct profesionalist, să-şi completeze sau să-şi coroboreze bagajul documentar cu situaţia de pe teren, pentru că într-un asemenea mod materialul expus să poată dobândi noi semnificaţii şi conotaţii.

Atât istoricii, cercetătorii, cât şi pasionaţii de trecutul ţinutului nostru vor descoperi în volumul arhivistului Dragoş Olaru poate nu atât lucruri absolut noi sub aspect general în ceea ce priveşte personalităţile marcante ale neamului nostru, însă acestea de bună seamă vor reconfirma cu mai multă convingere probele documentare deja cunoscute într-o măsură mai mare sau mai mică şi le vor îmbogăţi în mod evident, dar totodată vor avea parte, neîndoielnic, şi de adevărate surprize şi momente inedite, fiindcă cum pot fi, oare, altfel catalogate scrisorile sau celelalte specii de documente care nu au fost vreodată publicate? Pentru bucovineni există o pleiadă de personalităţi ale locului, conştientizate drept emblematice pentru generaţiile actuale ale românilor din acest spaţiu şi nu numai, şi tot ce se referă la acestea reprezintă un mare interes, fiindcă ne întreţine trează admiraţia faţă de trecutul glorios, ne insuflă mai multă energie şi vigoare pentru a face faţă vitregiilor, din păcate, atât de inerente vieţii noastre comunitare dintotdeauna. De aceea nici nu putem şi nici nu avem dreptul de a subestima munca neprecupeţită a autorului cărţii în discuţie cu privire la valorificarea unor documente importante despre viaţa şi activitatea celor care au făurit Unirea de la 28 noiembrie 1918. Ne referim aici la Sextil Puşcariu, Ion Nistor, Isidor Bodea, Teodor Bălan, George Tofan şi alţii, deşi nu au fost scăpaţi din vedere nici premergătorii acestora, care au reînnăscut românismul în Bucovina – Aron Pumnul, familiile Hurmuzachi, Flondor, Porumbescu, Sbiera… Nu există posibilitatea de a reliefa în contextul dat importanţa documentelor „depistate” (expresia sa preferată) şi publicate de Dragoş Olaru asupra tuturor evenimentelor şi fenomenelor istorice relevate în volumul respectiv, însă nu avem dreptul să nu atragem atenţia cititorilor la un moment deosebit de important, şi glorios totodată, din istoria Bucovinei care şi în prezent menţine treaz interesul atât al cercetătorilor de meserie, cât şi al unui public mai larg, ba mai mult, reprezentând şi un subiect cu adevărat viu în conştiinţa noastră naţională nu doar datorită Centenarului care a fost celebrat cu mai puţin de doi ani în urmă, dar şi a controverselor care s-au făcut auzite de-a lungul ultimelor trei decenii aici, la Cernăuţi, cu privire la unul sau altul dintre protagonişti. Evident, este vorba de Unirea de la 28 noiembrie 1918, iar personajele în jurul cărora s-au purtat cele mai necruţătoare polemici sunt Iancu Flondor şi Ion Nistor, de cele mai multe ori primul fiind idealizat peste măsură, iar cel de-al doilea, dimpotrivă, demitizat şi demonizat pe nedrept. Meritul cărţii lui Dragoş Olaru este în acest sens unul cu totul inestimabil, fiindcă aduce dovezi absolut noi ce vor face de acum înainte inutile orice speculaţii pe această temă (scrisorile către Ion Nistor de la Sextil Puşcariu, Alexandru Vitencu, Nicu Flondor, Traian Chelariu) cu privire la relaţiile adevărate dintre cei doi mari bărbaţi ai neamului nostru. Ceea ce putem spune acuma cu toată convingerea este că nici într-un caz nu a fost vorba de o rivalitate personală, ci de o confruntare politică foarte dură şi principială, determinată de viziunea lor asupra modului cum urma să fie integrată Bucovina în Statul român reîntregit – pe principiile „autonomiste”, adică prin „restabilirea tuturor autorităţilor austriace sub forma lor veche”, după cum subliniază A. Vitencu într-o scrisoare cu data de la 25 mai 1919, trimisă de la Paris, unde făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace, caracterizând astfel proiectul înaintat de „boierul de la Storojineţ” şi calificându-l puţin mai jos că acesta ar fi fost absolut „în detrimentul neamului”, sau pe principiile totalei „uniri politice”, precedate de cea „sufletească şi culturală”, proclamate de Ion Nistor într-un discurs ţinut în Camera Deputaţilor, pe care Sextil Puşcariu îl elogiază într-o scrisoare a sa din 26 ianuarie 1924 drept ”un preţios document istoric”… Acum ştim cui i-a făcut dreptate istoria. Şi mai putem spune că pentru această dreptate mii de bucovineni s-au sacrificat în Lunca Prutului şi Poiana Varniţei…

Un capitol aparte – „Sub steaua lui Eminescu” – îi este consacrat rolului pe care l-a avut marele poet în redeşteptarea naţională a românilor nord-bucovineni deja în epoca postsovietică (deşi aceasta începuse încă în anii perestroikăi), eforturilor neobosite şi demersurilor neîntrerupte ale intelectualităţii noastre de a-i reclădi şi păstra memoria prin identificarea clădirilor şi locurilor legate de prezenţa tânărului poet nu doar în Cernăuţi, ci şi în întreaga Bucovină, ceea ce de fapt era foarte necesar în mobilizarea tuturor energiilor acelor generaţii care în fond s-au format într-un spaţiu spiritual străin şi sterilizat de tot ce ţinea de românism. Şi nu era (dar mai este încă, fiindcă acelaşi lucru rămâne valabil şi în prezent) vorba de idolatrie sau idolomanie, după cum ni se imputa pe atunci, dar şi mai apoi, chiar şi de unii „binevoitorii” de pe la Bucureşti, fiindcă idealurile eminesciene s-au sincronizat atât de perfect la un secol distanţă cu cele ale unui neam înlăturat forţat de la izvoarele sale naţionale, avându-i în vedere aici nu doar pe nord-bucovineni, ci şi pe basarabeni. Arhivistului Dragoş Olaru i-a revenit misiunea principală în descoperirea acelor urme sacre pe zidurile şi pietrele de pavaj ale străvechei urbe cernăuţene, care au devenit cu timpul adevărate locuri legendare de pelerinaj (casa lui Aron Pumnul), iar mai târziu au intrat în circuitul turistic al românilor de pretutindeni. Însă mişcarea pentru revendicarea sau redobândirea lui Eminescu în Cernăuţiul de după război de către conaţionalii noştri este mult mai veche, despre care cititorii vor putea afla din articolul „Nu vorbele, ci faptele contează”. Pentru semnatarul acestor rânduri amănuntul respectiv reprezintă o surpriză, deoarece faptul nu este prea sau deloc cunoscut, fiind legat de primele promoţii sovietice de studenţi români de la universitatea din Cernăuţi, pe care generaţiile noastre îi considerau conformişti şi renegaţi. Şi totuşi, anume acei studenţi, printre care Ion Chilaru, Efim Romanciuc, Serafim Buzilă, Ilie Galuşcă, Mihail Ungureanu şi alţii, încă în anul 1958 au iniţiat în presa de la Chişinău demersul public de a ni-l reda nouă, românilor din nordul Bucovinei, pe marele poet român Mihai Eminescu, prin înveşnicirea numelui acestuia în locurile sfinţite de prezenţa sa, demers soldat în cele din urmă şi cu anumite rezultate.

Sunt doar câteva subiecte, iar numărul lor este pur şi simplu impresionant (dar nu vom recurge la vreo exemplificare, deoarece am fi nevoiţi să repetăm aproape întregul cuprins al volumului), din istoria românească a acestor plaiuri mioritice, după cum ne place nouă să spunem adeseori motivat sau absolut deplasat şi nelalocul său, abordate de către Dragoş Olaru în „Mesaje din trecut” cu ajutorul unor numeroase dovezi documentare, menţionând doar că fiecare dintre acestea reprezintă o valoare extrem de mare şi exclusivă pentru spiritualitatea noastră, pentru identificarea vechilor rădăcini ale neamului şi nu în cele din urmă pentru întărirea şi menţinerea lor în viitor.

ŞTEFAN BROASCĂ

SURSA>

https://www.printfriendly.com/p/g/xc3L78