NE-AR TREBUI CLOPOTUL ''BUGA'' DE LA PUTNA CA SĂ BATEM ALARMA ŞI SĂ FIM AUZIŢI

DUMINICĂ, 9 SEPTEMBRIE 2012. Cernăuţi: Îndemn la deşteptare. Nu o dată ziaristele Maria Toacă şi Felicia Nichita-Toma au abordat în paginile „Zorilor Bucovinei” problemele grave ale limbii române. Acest subiect alarmant este pus în discuţie şi în articolul „Dar pe noi nici în cot nu ne doare”, semnat de M. Toacă (vineri, 13 iulie 2012), în care autoarea parcă mi-a ghicit gândurile mele şi, probabil, ale multor alţi cititori. Citind materialul, mi-am adus aminte de primul Congres al intelectualităţii române din regiunea Cernăuţi, la care s-a atras atenţia la situaţia învăţământului în şcolile cu predarea în limba română. Au trecut 13 ani de atunci. În loc să simţim unele ameliorări, ne ciocnim numai de probleme tot mai dureroase. Parcă am fi sortiţi blestemului de a merge mereu înapoi ca racul. Dar să operăm cu cifre, care redau situaţia reală. În raionul Noua Suliţă, în anii 2009-2010 existau 35 de şcoli: 13 ucrainene, 15 cu predarea în limba română şi 7 mixte, acestea fiind la o populaţie de 29.703 ucraineni, 56.233 români şi 'moldoveni', 1.235 ruşi, 290 alte naţionalităţi. Cifrele vorbesc de la sine, mai ales că cele 7 şcoli mixte nu pot fi socotite româneşti, deoarece 2/3 din obiecte se predau în limba ucraineană. Ce să mai vorbim, când toată vina e de la Catrina, cum spun bătrânii la noi în sat. Ba conducerea şcolii e de vină, ba a grădiniţei, ba părinţii. Iar dacă ne gândim mai bine, nu e greu să înţelegem că sforile vin de mai departe, de la o înălţime mai mare. Nu demult am stat de vorbă cu o tânără mamă, care are un fiu în clasa a II-a cu predarea în limba ucraineană. Are şi o fetiţă, pe care, de asemenea o pregăteşte pentru clasa ucraineană. După o lungă discuţie, ea mi-a reproşat: „Ce vreţi de la mine? Mă tem ca soţul să nu-şi piardă serviciul. Cu ce voi întreţine copiii…”. Aşadar, ca tinerii părinţi să-şi poată câştiga bucăţica de pâine trebuie să-şi înscrie copiii în clase ucrainene. Oare această politică nu vine de la conducerea statului, de la ordonanţele Ministerului Învăţământului, prin care sunt constrânse drepturile minorităţilor naţionale? Astfel se înfăptuieşte trecerea treptată a învăţământului minorităţilor la limba ucraineană. Bune zile am ajuns. Dar cum rămâne cu drepturile garantate de Constituţie? Ori legile sunt numai pentru cei aleşi? La drept vorbind, instruirea, în exclusivitate, în limba de stat e pentru cei de-alde noi. Marii demnitari şi oligarhii îşi dau copiii la şcoli cu predarea în limba engleză, ca apoi să-i trimită la studii în străinătate. Şi cei mai mulţi dintre ai noştri pleacă peste graniţă, însă la munci negre. Oameni buni, deşteptaţi-vă şi priviţi adevărul în faţă! Nu vă lăsaţi pradă intimidării că limba română n-are perspectivă. Copilul care cunoaşte bine limba mamei va însuşi uşor orice limbă. N-ar strica să luăm exemplu de la evrei. Ei se acomodează la orice mediu, vorbesc mai multe limbi, dar nu uită de limba lor. În această ordine de idei, mi-a venit în minte o paralelă. Ca să-i oblige pe ţărani să intre în colhoz, în anii 1946-1947, sovieticii i-au supus foametei. Colhozurile, care păreau veşnice, totuşi, s-au distrus. Astăzi, prin diferite metode camuflate, suntem dezmoşteniţi de ce avem mai scump – de limba mamei. Ucrainenii fac greve şi ies în stradă în apărarea limbii lor. Poate, într-adevăr, ar trebui să le urmăm exemplul, să nu stăm cu mâinile în sân. Ce-ar fi să ieşim cu un sicriu, pe care să scriem: „Nu îngropaţi limba noastră!”. Posibil, am fi învinuiţi de naţionalism, însă, cred că nu-i nici o încălcare a legii un astfel de naţionalism, orientat spre apărarea valorilor spirituale. Din păcate, n-are cine să ne scoată în stradă în apărarea limbii şi demnităţii naţionale. Societăţile noastre au „îmbătrânit” (la figurat), deşi în fruntea unora sunt oameni tineri. La manifestările de respiraţie românească nu vedem elevi, profesori, feţe bisericeşti. Suntem tot mai puţini şi lipsiţi de viitor, fără de tineret. Ca să batem alarma şi să fim auziţi, ne-ar trebui clopotul Buga de la Putna. Se spune că un sat care se respectă şi cu frica de Dumnezeu trebuie să aibă o şcoală arătoasă şi o biserică frumoasă. Biserică, Slavă Domnului, avem şi ascultăm slujbele în dulcea limbă românească, dar şcoala boincenii au pierdut-o. Şi e mare păcat, în faţa viitorului şi a lui Dumnezeu. Eleonora BIZOVI, satul Boian, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi Zorile Bucovinei Sursa: http://dincolodetisa.blogspot.com/