Medic cu o practică de
specialitate de 36 de ani, scriitor, cercetător, fost deputat, fondator al unui
muzeu. Ar păre că este vorba despre cinci oameni diferiţi, dar în realitate
este unul singur — Ion Botoş, sau Ivan Mihailovici, cum se prezintă uneori,
scrie Varosh.
Cu câţiva ani în urmă
Ion a înfiinţat în satul Apşa de Jos din raionul Teaciv (Teceu) un Muzeu de
istorie şi etnografie al românilor din Transcarpatia. Fondurile lui cuprind
broderii româneşti, port popular tradiţional,ştergare, obiecte de uz casnic,
icoane, cărţi şi manuscrise vechi. Pe toate le-a strâns singur, le-a cercetat,
le-a analizat şi le-a sistematizat.
Vizitând muzeul l-am
întrebat pe fondatorul lui nu numai despre exponate, dar şi despre istoria sa
personală, despre viaţa românilor, despre stereotipuri, despre năzuinţele şi
speranţele lor, despre aceea cu ce au trăit ei mai înainte şi cu ce trăiesc
astăzi.
—
Prima menţiune
scrisă despre familia Botoş datează din anul 1373. Locuia în apropiere de Buştina
(un orăşel în raionul Teaciv – n. red.). Stră-străbunicul avea
certificatul de naştere din anul 1882. Era învăţător în Apşa de Jos şi primul om
din sat care avea studii, pe care le-a dobândit la Şcoala normală din Sighet.
De felul lui era din Baia Mare, dar s-a stabilit în Apşa de Jos după ce s-a
căsătorit cu fata preotului de aici. Bunicul meu pe linie maternă a fost
deportat în Siberia, tocmai în Magadan, în Extremul Orient. Asta s-a întâmplat
în anul 1947. Când a fost ridicat de acasă, a lăsat în urma sa patru copii. A
fost condamnat la 25 de ani de lagăre, după care urma să petreacă încă 5 în
exil. În 1962,la 9 ani după moartea lui Stalin, a fost reabilitat şi eliberat,
evocă domnul Ion istoria neamului său.
Revenind la propria sa biografie, adăugăm că după
absolvirea studiilor la Lvov a lucrat 36 de ani în Hust, Slatina, Apşa de Jos.
Şi adaug alte mărturisiri de suflet ale interlocutorului meu.Triste, dar
adevărate...
—
Îi ţn bine
minte pe bunicii şi pe bunicile mele. De ei a fost legată toată copilăria mea,
fiindcă atunci am rămas orfan: pe când aveam 6 ani s-a stins din viaţă mama,
iar când am împlinit 14 — şi tata. Bunicile se ocupau, clar lucru, de treburile
gospodăriei — casă, grădină, păsări şi animale. N-am avut o copilărie uşoară:
la 14 ani am plecat pentru prima oară la muncă în Rusia, la prăşit de sfeclă.
Am lucrat în regiunea Rostov şi în ţinutul Krasnodar. După ce am mai crescut,
am lucrat tot acolo la construcţii.
Soţia lui Ion estea şi ea româncă. Cuplul are două
fiice şi o nepoţică. Fiica cea mare a absolvit facultatea de economie şi cea de
matematică la Ujgorod, mezina a terminat dreptul la Cernăuţi. Nepoţica,
talentată muziciană, este studentă la un conservator din România.
Acasă, desigur, se vorbeşte româneşte.Şi mai spune
Ion că ceea ce se făcea şi se cânta în vremurile de demult, tradiţional, se
face şi se cântă şi acum. Toate transmise din generaţie-n generaţie.
Muzeul fondat de Ion Botoş este de-a dreptul
impresionant. Aici nu numai că sunt o mulţime de exponate. Principalul constă
în atitudine grijulie faţă de ele a custodelui, preţuirea fiecărui obiect.
—
Nu am vreun exponat
preferat anume. Fiecare a trecut prin mâinile mele. Le-am cercetat pe toate,
le-am curăţit şi le-am pus la păstrare. Toate au povestea lor şi chiar o aură,
spune Ion.
Şi totul a început de la aceea că după absolvirea
institutului Ion a cumpărat, ca din întâmplare, de la o bătrânică o lampă cu
petrol. Era în anul 1984, şi acea lampă, cam de prin anul 1900, a pus începutul
muzeului la care facem referire şi care găzduieşte broderii, costume naţionale
româneşti specifice zonei, ştergare, obiecte de uz casnic, icoane, cărţi şi
manuscrise vechi. Cele mai multe familia le-a procurat (pe bani, desigur) de
prin părţile Teceului, ale Rahăului, ale Vinogradovului, dar şi ale Perecinului,
unde există, de asemenea, o comunitate românească.
Aici sunt portretele a mai mult de 100 de
personalităţi româneşti proeminente din Transcarpatia, informaţii despre cei
represaţi pe care Ion Botoş le-a scos la iveală după ce a avut acces la
arhivele secrete ale statului. Sunt şi cărţi ale fondatorului muzeului,
publicate în limba română.
—
Cartea cea
mai importrantă, şi nu numai pentru români, ci şi pentru alţi trăitori pe
aceste meleaguri ale Maramureşului, este cea intitulată „Diplome maramureşene”,
scrisă la 1900 de Ioan Mihaly de Apşa şi în care autorul cuprinde toate satele
maramureşene.
—
Toate
exponatele le caut şi le achiziţionez personal, spune fondatorul muzeului. Mi-e
şi greu să-mi amintesc cine, ce şi când a adus. La drept vorbind , astăzi exte greu
chiar şi să cumperi ceva, findcă puţine lucruri vechi se păstrează — oamenii
le-au aruncat, au distrus documente.Iar documentele sunt amprente istorice şi
numai un om înţelept le ştie valoarea.
Ion Botoş a scris vreo 20 de cărţi. Spune adesea că a absolvit încă o facultate participând la numeroase simpozioane, seminare şi congrese internaţionale. A vizitat multe muzee din alte ţări şi în felul acesta a învăţat muzeistica. Crezul lui este că orice ar fi, totul depinde de oameni raţionali şi culţi.
Ucraina,
Transcarpatia, românii
—
Aş compara
Transcarpatia cu un buchet în care fiecare etnie trebuie să-şi aibă locul său.
Un buchet este frumos când are diferite
flori. Sunt bucuros că trăiesc aici şi că că la noi domină gândirea lucidă în
atitudinea faţă de minorităţile naţionale, subliniază Ion.
Dar mai şi
adaugă că îl uimeşte mult de tot când este întrebat de ce n-a plecat în România.
— Socot că românii sunt dintre cei mai mari patrioți ai Ucrainei.Nu de alta, dar de aproape treizeci de ani practic nici unul din ei n-a părăsit țara. Nicicând nu mi-a trecut prin gând să mă repatriez în România .Aici sunt acasă și în casa mea.Aici m-am născut eu, părinții, moșii și strămoșii mei. Bunicul meu s-a născut sub Imperiul Austro-Ungar, a făcut două clase de școală ungurești și alte două românești. A crescut mai apoi în Cehoslovacia, s-a însurat în Ucraina Sucarpatică, s-a pensionat pe vremea Uniunii Sovietice și a murit în Ucraina independentă, dar niciodată nu și-a schimbat casa, spune domnul Botoș.
— Cred că ar trebui ca oamenii să se descurce mai
bine în teme. Iată, vine un jurnalist de la Kiev şi ne filmează. Noi pierdem
timp cu el, apoi urmărim subiectul la televizor. Vedem satul nostru, dar ca
fundal sonor emisiunea are... muzică ţigănească (?!). De ce? Un alt stereotip
este că românii sunt contrabandişti, ceea ce nu-i deloc adevărat. Pretudindeni
sunt fel de fel de oameni şi pretutindeni unde există graniţă există
contrabandă — şi în Mexic, şi în America. Dar aceasta e o cale. Eu, însă, socot
cătrebuie să munceşti, spune Ion.
După părerea mea, în secolul XXI românii au două
probleme. Prima e lipsa simţului măsurii. Ei urmăresc intens câştigarea de bani
şi nu se pot opri. A doua problemă este cea a educaţiei, atât a celei şcolare,
cât şi a celei preşcolare. Oamenii nu vor să înveţe. Şi aceste două probleme
sunt legate reciproc, deoarece oamenii înţeleg că, din păcate, învăţătura nu le
asigura un trai mai bun.
Pentruca românii (şi numai ei) să trăiască normal
în Ucraina trebuie să respecte legile internaţionale şi pe cele interne. Să creeze
condiţii favorabile pentru minorităţile naţionale. Eu am o atitudine
binevoitoare faţă de toţi, fie ucraineni, fie unguri, şi aştept aceeaşi
atitudine faţă de mine. Toţi trebuie să trăiască bine împreună. Mergeţi la
bazarul din Slatina (un orăşel din raionul Teaciv – n. red.) şi veţi auzi acolo
toate limbile. Şi toată lumea trăieşte în pace şi bună înţelegere.
Pentru mine important e ca românii să-şi păstreze
curat duhul. La noi sunt multe familii mixte, dar observ uneori că ucrainencele
care s-au căsătorit cu români au devenit mai românce ca unele românce de-ale
noastre. Este important să-ţi ştii limba, să-ţi cunoşti cultura, tradiţiile.
Câtă vreme un om îşi păstrează limba
maternă, atâta vreme e om.
Autor:Roxsana
Tujansca
Trăducător-Alexandru Borca
Foto-audio:Anton Râjih
Ujgorod.
