Cernăuți: „Revolta” și penitența lui Dumitru Covalciuc

Cu mai puțin de un an până la dezmembrarea  imperiului sovietic, adică în 1990, după patru ani de reforme gorbacioviste, când restructurarea (”perestroika”) și publicitatea (”glasnosti”) – preceptele fundamentale ale politicii celui care a îngropat URSS-ul – erau în apogeu, la filiala din Cernăuți a editurii”Carpați” apare un straniu roman intitulat ”Revolta”, semnat de Dumitru Covalciuc.
În adnotarea editorială se precizau următoarele: ”Romanul tânărului autor cernăuțean, care scrie în limba moldovenească, este consacrat unuia din cele mai importante evenimente ale ținutului bucovinean din anul 1919 – răscoala unităților militare ale armatei regale de ocupație împotriva tiraniei, pentru restabilirea puterii muncitorilor și țăranilor. Pregătirea răscoalei s-a desfășurat nemijlocit sub activitatea agitatorică a tânărului Partid Comunist al Bucovinei. Pe baza documentelor autorul a reușit să reconstituie într-o formă artistică tabloul real al acelor zile de acum 70 de ani”. Prefața volumului aparținea scriitorului ucrainean Mihailo Ivasiuc, un excelent vorbitor al limbii noastre și mare admirator al poeziei eminesciene, dar românofob în suflet, după cum se declara el însuși public, autor al unor proze antiromânești, printre care și al romanului ”Trandafirii roșii” despre lupta populației minoritare pe atunci împotriva”regimului burghezo-moșieresc de ocupație” din perioada interbelică. Era supărat pe români, probabil, pentru că în anul 1939 a fost exmatriculat de la universitate pe motivul că nu și-a plătit taxa de studii, iar apoi a trecut ilegal frontiera în Ucraina Sovietică, unde se aștepta să fie întâmpinat cu îmbrățișări frățești, însă este băgat pentru șapte ani în lagărele staliniste...  Cu toate acestea, interesant este că prefațatorul romanului ignorează destul de elegant și în mod surprinzător această temă esențială a ”Revoltei”, limitându-se la aspecte strict literare – personaje, caractere, conflicte, limbaj, imagistică, procedee artistice etc. Se simțea jenat, probabil, deoarece vremurile se schimbaseră puțin, iar romanul lui Covalciuc zăcuse vreo zece ani în sertarele editurii, de aceea damful, inclusiv de mucegai, al ”epocii de stagnare” devenise destul de pătrunzător. Cum de nu-l simțea și autorul? Rămâne un mister, deși cunoștea destul de bine cum îi era apreciată opera respectivă de către alți confrați de condei, deoarece între timp el publicase mai multe fragmente în paginile ziarului ”Zorile Bucovinei”. Pentru ca editura să poată tipări vreo carte oarecare, de regulă, avea nevoie de cel puțin două recenzii aprobatoare din partea unor autori și specialiști deja consacrați. După câte se știe, cu aceste recenzii autorul a avut o problemă, iar printre alții îl refuzase și prietenul său Grigore Bostan.
Unul dintre motivele pentru care D. Covalciuc a insistat atât de mult chiar la spartul târgului, adică în ajunul prăbușirii imperiului sovietic, ideologia căruia se dovedise deja a fi falimentară, să-și publice ”Revolta”, care între timp fusese destul de substanțial modificată și rescrisă, în special în ceea ce-l privea pe Iancu Flondor, care reprezintă un personaj important (dintre cele reale) al narațiunii, îl constituia faptul, după părerea noastră, că această proză îi încununa o activitate gazetărească de circa două decenii în terenul secetos și minat al „istoriei comuniste în Bucovina”, de căutări prin arhive, cotloane și cătune ale așa-ziselor ”documente doveditoare”, participanților, veteranilor și martorilor oculari, tot cu ghilimelele de rigoare, ai diferitelor mișcări, răscoale, evenimente etc... Probabil, pur și simplu nu dorise să-și arunce la coș rezultatul unei munci destul de prodigioase și îndelungate, cu atât mai mult că pe atunci onorariile erau încă destul de consistente.
Dumitru Covalciuc își crease în două decenii de gazetărie o autoritate de necontestat în domeniul menționat, ocupându-se în mod aproape exclusiv de câteva subiecte esențiale. Primul dintre acestea era lupta partidului comunist, care în realitate a avut o existență destul de formală, efemeră și suspectă în Bucovina, dispunând de un straniu statut de autonomie și independență față de cele din Basarabia și România și în care predominau, de regulă, etnici evrei, mai puțin ucraineni și deloc români, pentru, citez din adnotarea de mai sus, ”restabilirea (sic!) puterii muncitorilor și țăranilor” și ”reunirea ținutului cu patria sovietică”. Pe tema respectivă ziaristul-cercetător a publicat zeci de articole, dar nu acest fapt este de remarcat, deoarece asemenea lucruri scriau o duzină întreagă de istorici de meserie – aspiranți, candidați în științe, docenți de la universitate și de la alte instituții de învățământ, dar spre deosebire de aceștia, cărora obrazul de savanți pe care îl mai aveau uneori nu le permitea să afirme chiar orice fără nici o acoperire documentară sau memorială, D. Covalciuc se evidenția prin ”noutatea” datelor pe care le reprezenta, doar arareori cu referințe la diferite arhive și surse, precum și prin descoperirea unor ”vechi comuniști bucovineni”, de care până atunci nimeni nu auzise de ei, în special din rândul evreilor, care apoi pe baza articolelor din ”Zorile Bucovinei” reușeau să obțină și niște pensii speciale... de ilegaliști. Nimeni nu-și punea problema cum reușea dânsul să descopere atâtea ”date și personalități istorice”, iar rezultatele sale într-o anumită perioadă erau foarte vizibile, însă toată lumea știa: dacă Mitică căuta ceva, apoi întotdeauna găsea...
În aceeași manieră ”a investigat” Dumitru Covalciuc încă o temă majoră și foarte prezentă în creația-i de ziarist care se referă la aceeași așa-zisă problematică a romanului său de tristă memorie –  răscoala din Hotin. Unul dintre personajele centrale ale ”Revoltei”, Denis Nantoi, este chiar un participant la această răscoală, care după înăbușirea ei vine la Cernăuți să-și continue lupta de ilegalist bolșevic împotriva ”regimului de ocupație” și ”reunirea cu patria sovietică”. Modul cum este redat acest episod din istoria nordului Basarabiei și Bucovinei de după Unirea de la 1918 se încadrează, chiar depășind orice măsură, în tiparele propagandei sovietice și ucrainene de atunci și de acum, pretextând o mișcare națională împotriva nu doar a ocupanților străini, ci și pentru eliberarea socială a maselor, deși se știe foarte bine că insurgenții în marea lor majoritate au venit de peste Nistru, fiind organizați atât de bolșevici, cât și de naționaliștii ucraineni (haidamacii lui Petliura). Totodată, toți cei care s-au ocupat, din această parte, de problema respectivă, inclusiv și autorul romanului, care înainte de publicarea acestuia, a dat la iveală zeci de articole, anchete, interviuri, mărturisiri ale diferiților participanți la evenimentele, pe care dânsul întotdeauna îi descoperea în mod miraculos, au omis constant și cu înverșunare un aspect deosebit de important ce a șocat atunci întreaga lume: atrocitățile fără seamăn comise împotriva grănicerilor de la frontiera de pe Nistru și a militarilor români din zona riverană. Fotografiile-document care sunt făcute public pe diferite site-uri de specialitate de pe Internet ne relevă acum o realitate zguduitoare pe care noi nu am știut-o multă vreme și care ne-a fost substituită cu un tablou foarte glorios și tot atât de fals al luptei pentru dreptate socială, când în numele ideii de frăție proletară țărani din satele Hotinului și Otacilor îi hăcuiau în bucăți, îi pângăreau și-i sfârtecau în adevăratul sens al cuvântului pe alți țărani, la fel de săraci și oropsiți ca și ei...   
Însă meritul deosebit și exclusiv al lui Dumitru Covalciuc ține de un alt subiect, mai puțin sau deloc mediatizat de cercetătorii sovietici – actul de nesupunere și părăsirea samavolnică a cazărmii de către soldații regimentului 113 al armatei regale române de la Cernăuți din noiembrie 1919, căruia îi și este consacrat romanul ”Revolta”, după cum precizează redactorul acestuia: ”În această carte autorul, pe baza unor documente ale timpului, prezintă în formă literar-artistică procesul pregătirii și desfășurării revoltei din regimentul 113 Cernăuți împotriva regimului de atunci”. Evident, romanului i-a precedat mai întâi o serie de articole pe tema respectivă, diferite relatări din presa vremii, comunicate, declarații, extrase din interogatorii, memorii etc. – toate orchestrate și înfățișate drept o dovadă de netăgăduit a faptului că ”bucovinenii” s-au opus cu îndârjire regimului de ocupație și au luptat pentru alipirea ținutului la Ucraina Sovietică. Faptul în sine a produs pe atunci senzație, deoarece majoritatea cătanelor revoltate erau etnici români, de unde ideologii de la comitetul regional de partid au tras concluzia că acest caz va face bine propagandei sovietice, hotărând astfel eternizarea lui prin amplasarea pe zidul fostei cazărmi ”Ștefan cel Mare”a regimentului 113 (astăzi sediul comisariatului militar) a unui basorelief impunător reprezentând o figură de ostaș cu chipiul și uniforma specifică armatei regale din acea perioadă, cu arma ridicată, de țeava căreia e prinsă o flamură (evident că trebuia să fie roșie) și brațul întins înainte, a la Lenin, basorelief care a constituit și constituie o prezență absolut inedită, deoarece după război au fost rășluite orice semne care ar fi amintit de perioada românească a Bucovinei într-un sens cât  de cât pozitiv. Însă cablul sub formă de ștreang (în imagine) ce atârnă chit că pe grumazul ”soldatului bucovinean”, intenționat sau nu, greu de spus, denotă simbolic o semnificație involuntară privitoare la soarta tragică a românismului, atât în trecut, cât și în viitor, în acest ținut al Arboroasei, după cum îi plăcea să spună necontenit lui Dumitru Covalciuc, soartă determinată nu și fără contribuția romanului în cauză, precum și a altor produse gazetărești și istoricești ale sale. Iar faptul că ”ostașul român” a supraviețuit până în zilele noastre, fără să fie afectat nici măcar de campania de ”desovietizare” și ”decomunizare” a regimului actual, se datorează aceleiași mentalități de stăpânitori, pe care o atestă inscripția de pe placa basoreliefului: ”În această clădire la 17 noiembrie 1919 s-a declanșat răscoala soldaților-bucovineni  din regimentul 113 al armatei române împotriva ocupării Bucovinei de Nord de către România regală”. Actul de nesupunere al regimentului 113 infanterie ”Spătarul Coman” reprezintă într-adevăr un caz istoric, doar cu unica deosebire că motivele care l-au determinat nu au nici în clin nici în mânecă cu textul scris pe placa menționată, fiind vorba pur și simplu de nemulțumirea cătanelor, majoritatea dintre care, de altfel, proveneau din armata imperială și erau deprinse cu alte rânduieli, față de condițiile în care își făceau datoria, alimentația nesatisfăcătoare, muștruiala continuă, tratamentul gradaților, dar și de iritarea provocată de faptul că aplicarea reformei agrare, în baza căreia militarii, precum și familiile celor căzuți pe front urmau să fie împroprietăriți cu pământ, întârzia prea mult. Returnarea sensului la celălalt pol al adevărului în ceea ce privește interpretarea unor fapte reale constituia pentru istoriografia sovietică o practică curentă și aproape obligatorie, astfel că în articolele sale Dumitru Covalciuc urma cu strictețe tipicurile stabilite, deși, dacă nu ar fi vrut să scrie astfel, nimeni nu l-ar fi obligat s-o facă cu forța. El a ales o altă cale. Ba mai mult, un roman nu se scrie cu revolverul la tâmplă, evident că a fost vorba de un imbold interior, de o disponibilitate sufletească, de o opțiune liber asumată și noi acum doar putem să ghicim mobilurile care l-au determinat să ostenească ani în șir la masa de scris și să credem în ultimă instanță că acest travaliu, deosebit de păgubos până la urmă, probabil, i-a prilejuit și o anumită satisfacție morală.
                                                                        II
 Nu vom face o analiză a narațiunii în general, fiindcă nu-și are rostul, dar totuși câteva momente care țin de evenimente și persoane istorice abordate în ”Revolta” urmează oricum a fi menționate. Înainte de toate, nu este cazul să vorbim de o răscoală, după cum este etichetată atât în istoriografia sovieto-ucraineană, cât și în roman, care nu a fost intitulat ”Răscoala” pentru simplul motiv că în literatura română există deja un asemenea titlu, celebru de altfel. La fel, răzvrătirea cătanelor nu a avut nicidecum și nici nu putea avea o orientare antiromânească, deoarece majoritatea lor erau etnici români, originari din localități de pe tot cuprinsul Bucovinei, care au aspirat un secol și jumătate să scape de o opresiune străină, iar greutățile pe care le întâmpinau ei împreună cu țara lor reunită (autorul evită cu obstinație acest epitet, folosind peste tot eufemismul ”lărgită”) își aveau cauzele în niște realități obiective, mai greu de soluționat în condițiile ruinei de după război.  La fel de adevărat și indubitabil este faptul că revoltații nici în visul cel mai rău nu intenționau să evadeze peste Nistru, în Ucraina Sovietică, și să apeleze la ajutorul bolșevicilor pentru a se elibera de sub jugul boierilor români, după cum dorește autorul să ne convingă cu multă ardoare. Acesta este un poncif absolut pe care s-a ținut propaganda imperial-sovietică timp de jumătate de secol. Chipurile, soldații revoltați au intenționat să se îndrepte cu trenul sechestrat la gara din Cernăuți spre răsărit, însă în realitate ei au plecat spre Adâncata, adică spre inima Bucovinei unde-și aveau vetrele majoritatea din ei. Bunăoară, Nicolae Ignătescu, presupusul inițiator al actului de nesupunere, era originar din Părhăuții Sucevei, el devenind în viziunea lui Dumitru Covalciuc revoluționarul bolșevic al sovieticilor, pe care îl reprezintă basorelieful de pe fosta cazarmă a regimentului 113. O altă idee deosebit de nocivă și toxică, pe care de altfel autorul romanului a susținut-o întotdeauna, când mai camuflat, când mai fățiș, este cea a conflictului închipuit dintre bucovinenii ... cumsecade și regățenii... aroganți și răi. Acest conflict, inspirat după modelul antiunioniștilor basarabeni – palma de acum proverbială a fratelui mai mare dată celui mai mic – transpare în roman la mai multe nivele. La nivelul cel mai de sus, adică între politicieni, intervine aceeași ”palmă”, invocată cu diferite ocazii de către Dumitru Covalciuc în discursurile sale publice din ultimii ani, pe care, chipurile, colonelul Lupașcu, regățean, i-ar fi dat-o în public lui Iancu Flondor la primăria din Cernăuți, fapt care în mod stupefiant lipsește în ”Revolta”, deși conflictul verbal dintre cei doi figuranți este redat aici cu lux de amănunte. Bineînțeles că ar fi fost prilejul cel mai potrivit, chiar ideal, pentru ca episodul să fie reprodus, dacă ar fi avut loc în realitate, însă se vede că  ideea i-a venit autorului mult mai târziu. Odiosul jandarm Tuchilatu, un veritabil torționar, care îi persecută pe bieții bucovineni și sub stăpânirea austriacă, și sub cea românească este, bineînțeles, regățean, din Dorohoi, deși nu se prea înțelege de unde și cum. Ofițerii bestiali din regimentul 113, care maltratează cătanele bucovinene (scena cu Vasile Ilișan) în majoritatea lor sunt regățeni, în schimb puținii gradați originari din zonă sunt foarte omenoși, amănunte subliniate foarte stăruitor în roman în așa fel ca să priceapă toată lumea. Până și în gura lui Iancu Flondor, în roman, cuvântul ”regățean” este unul exclusiv de ocară...

De un tratament analogic de nedrept și necorespunzător adevărului au parte în ”Revolta” și unele figuri istorice, cum ar fi Vasile Bodnărescu și Alexe (Alecu) Procopovici, membri marcanți ai Consiliului Național Român, care au jucat un rol important în actul Unirii de la 28 noiembrie 1918. Celui dintâi îi este rezervat în ”Revolta” un spațiu însemnat în calitate de secretar general de interne, adică de șef al poliției, care contracarează pe militanții mișcării muncitorești și simpatizanții bolșevicilor, el fiind înfățișat drept un personaj respingător din toate punctele de vedere – transfug politic, carierist, impostor, lipsit de orice principii morale, până și chipul său este unul oribil, cu un profil de ”șoarece”, iar un subordonat de-al său îl și caracterizează că ar fi asemenea  unui ...”guzan” execrabil. La fel este și Alexe Procopovici – un jalnic ”profesoraș”, ”trepăduș” ordinar, un fals patriot și ”martir” român, colaboraționist, spion austriac, un ipocrit iremediabil... Ce-i drept, peste ani Dumitru Covalciuc a revenit la sentimente mai bune față de aceste personalități onorabile ale noastre, pentru ca în lucrarea ”Membrii Consiliului Național Român”, apărută în 2017, care este și anul dispariției sale, să-l descrie pe Vasile Bodnărescu a fi fost un ”bărbat înalt, frumos, iute de fire”, să-i sublinieze meritele incontestabile avute în viața politică românească a Bucovinei, să-i deplângă moartea prematură. Se reabilitează autorul și față de Alexe Procopovici, evidențiind rolul acestuia atât în apariția ”Glasului Bucovinei”, cât și în ceea ce s-a întâmplat ulterior: ”Participant activ la toate acțiunile din toamna anului 1918 ale românilor bucovineni, prin care a fost apropiată ziua Unirii Bucovinei cu Patria-Mamă, Alexe Propcopovici a lăsat și lucrări memorialistice despre evenimentele de neuitat...”. Mai bine mai târziu, decât niciodată!
Deși ticluită după rețete consacrate, cu aplicarea celor mai primitive clișee ale propagandei de la acea vreme, ”Revolta” lui Dumitru Covalciuc se vădește a fi o subversiune antiromânească destul de subtil-perfidă, cu multiple săgeți de bătaie lungă în spațiu și timp, deși nu e lipsită și de un anumit farmec și talent. În acest context am sentimentul unei triste certitudini că nici un fel de pocăință, mai timpurie sau mai întârziată, sinceră sau mimată, nu poate înlătura cu desăvârșire urmările faptelor noastre anterioare, oricât ne-am dori așa ceva.
Ca să nu fim cu totul ipocriți, trebuie să recunoaștem că  și ceilalți colaboratori ai ziarului ”Zorile Bucovinei”, inclusiv semnatarul, nu erau chiar absolut ”imaculați și pufoși”, după cum spune o zicală încă de pe acele timpuri, dar foarte uzitată în ultimii 20-30 de ani de către politicienii ucraineni, adică scriam și noi diferite reportaje, articole, schițe despre realizările puterii sovietice, deplângeam ”soarta vitregă” a părinților noștri sub regimul burghezo-moșieresc, ne ”bucuram” împreună cu ei de realizările puterii sovietice, binefacerile vieții colectiv-colhoznice, teme speciale ale noastre fiind, printre altele, susținerea familiilor cu mulți copii sau posibilitățile fiilor de țărani de a obține studii superioare etc., ceea ce, de fapt, nici nu prea contravenea adevărului, dacă e să judecăm acum lucrurile cu experiența noastră din interiorul capitalismului feroce pe care-l trăim de atâția ani. Cu toate acestea, pentru majoritatea din noi exista în mod tacit o ultimă linie roșie care nu putea fi  depășită oricum. Dumitru Covalciuc, însă, în problemele ce țineau de ”trecutul istoric al ținutului” (chiar așa suna una din rubricile principale ale tematicii respective și care constituia aproape în exclusivitate ”parohia” sa) își aborda sarcina cu suficientă responsabilitate și chiar cu un fel de mândrie profesională, dând dovadă chit că de exces de zel și multă osteneală. Cu toate acestea, încă dinainte de 1991 preferințele sale ”istorice” începură ușor-ușor să se modifice. Deși rămăsese aplecat spre același trecut, deja sustrăgea de acolo cu totul alte subiecte, nu doar cele de la faptul divers din Bucovina boierilor români, precum și alte personaje, oferind cititorilor o altă imagine a istoriei românești a ținutului, în mare parte necunoscută generațiilor de după război, dar care era deja una mai adevărată și netrucată, fapt care în cele din urmă i-a adus faima de patriot înflăcărat. Cu toate acestea, încă mai transpar și destule cazuri de recidivă când demersurile sale publice nu convergeau întotdeauna cu cele ale altor forțe naționale, ba uneori veneau într-o  contradicție greu de explicat, după cum s-a întâmplat la primul congres al românilor bucovineni din iunie 1991. Atunci Dumitru Covalciuc, împreună cu alte două persoane, se declarase de la tribună împotriva desfășurării acestui prim forum național al nostru, care de altfel a constituit punctul culminant al renașterii noastre naționale și a avut pentru noi toți o relevanță deosebită pentru o lungă perioadă de timp,  prin formarea unui ... așa zis ”bloc 3 iunie”, fapt care la un moment dat a lăsat impresia clară de o spargere intenționată, chit că puțin mai devreme a eșuat o tentativă foarte gravă și periculoasă de zădărnicire a acestui eveniment comisă de un grup de ultranaționaliști ucraineni de la Lvov, majoritatea din ei veniți din Transnistria, unde luptau alături de ruși... În ceea ce privește ”opera” sa anterioară, el a găsit, totuși, chiar în mod repetat, destulă tărie morală de a-și cere scuze în public pentru ceea ce a comis și a produs într-o anumită epocă, crezând cu o suficientă doză de seninătate că în acest mod s-a absolvit de toate păcatele...
Fiind o fire sociabilă și deschisă la orice contact uman, precum și dispusă întotdeauna la un pahar de vorbă, își copleșea interlocutorii cu verva și remarcele sale de multe ori ironic-acide cu privire la cunoștințele comune sau la diferite personaje publice din același mediu, fără să uite nici pentru un moment și de preocupările sale cognitive, impuse sau benevole, referitoare la o temă sau alta – personală sau adiacentă, câștigându-și în timp o celebritate de netăgăduit în sânul comunității românești autohtone, dar și printre oaspeții din județele vecine care veneau la variile manifestări naționale din ultimele decenii, în special la cele ale limbii române, unde dânsul se producea în calitate de principal și neschimbat figurant al programului oratoric. Amănuntul destul de bătător la ochi era că el aproape unul singur dintre ceilalți numeroși reprezentanți ai societăților românești avea în exclusivitate accesul pe toate podiumurile publice și cu orice tip de declarații subliniat patriotarde, fapt care nu trezea nimănui nici un dubiu, dar care trebuia a fi notat, totuși. Nelipsit de o anumită carismă, discursurile sale erau întotdeauna mult gustate de public, deoarece pe lângă mesajul de actualitate exprimat  nu doar într-o tonalitate pronunțat patetică și acuzatoare mai conținea și o componentă ironică, uneori sarcastică, care toate laolaltă creau o impresie puternică de sinceritate. Ce-i drept, nu chiar pentru toată lumea. Ascultătorii mai atenți puteau intercepta și niște accente mai stranii, chiar suspecte, exprimate nu atât de direct, cât disimulate cu destulă iscusință, dar nu într-atâta ca să nu poată fi identificate. Bunăoară, într-unul din ultimele sale discursuri de la o manifestare a limbii noastre i-a apostrofat cu destulă răutate pe cei care, chipurile, se plâng prea mult de faptul că în Ucraina se închid școlile cu predarea în limba română, că numărul acestora se reduce foarte drastic în ultimii ani, stare de lucruri pe care realitatea n-o contrazice  deloc, ba dimpotrivă o susține în mod convingător cu dovezi evidente, însă oratorul, voind să  afirme contrariul, invocă o cifră absolut falsă față de cea adevărată și cunoscută de toată lumea. Cu o altă ocazie, pronunțându-se cu privire la pericolele care amenință limba noastră maternă, execută o veritabilă tumbă de circ reinversând situația reală, potrivit căreia nu ucrainizarea forțată a școlilor noastre ar reprezenta pericolul fatal pentru viitorul neamului nostru, ci influența limbilor ... rusă și italiană!

”Discipolii” lui Dumitru Covalciuc, care l-au ridicat acum în rang de mentor, cu mare grabă și insistență flutură sus deasupra capetelor noastre drapelul patriotismului său, proclamat irefutabil, deși în fond a fost susținut mai mult prin declarații patetice și răsunătoare de la tribună și care nu pare să fi fost întotdeauna la fel de sincer, ba uneori arătând destul de ambiguu și suspect, iar ceea ce ne face să ne exprimăm astfel este determinat nu numai de fondul acestor însemnări, dar și de atacurile sale, de care am mai vorbit, la adresa unor exponenți consacrați ai opiniei noastre naționale (aici nu dorim să ne pronunțăm asupra motivelor unor astfel de atitudini care, din păcate, nu se dovedesc a fi accidentale sau singulare, chit că sistematice).  De aceea în mod logic se iscă aici și o întrebare deloc retorică, ci una absolut legitimă, care oricum va trebui să fie deslușită mai devreme sau mai târziu: renegarea preceptelor vechi și adoptarea unor noi tactici și patroni în etapa următoare celei de după 1991 vor fi fost oare pentru Dumitru Covalciuc o sinceră penitență sau o schimbare ordinară de macaz?
De ce atât de târziu aceste note? Abia acum s-au găsit resursele necesare pentru o lectură mai atentă.  Pe de altă parte, repet: mai degrabă sau mai târziu, scheletele din debara, oricui vor aparținea, sunt predestinate să iasă la lumină.
Ștefan BROASCĂ pentru Agenția BucPress – www.bucpress.eu