Două sute de ani de la nașterea marelui
cărturar Aron Pumnul sau un discurs nerostit la mormântul său în ziua de 27
noiembrie 2018
Anul 1918 este anul simbol al României
moderne. O sută de ani mai devreme, în aceeași lună noiembrie cu o rezonanță
istorică atât de mândră pentru românii bucovineni, s-a născut unul dintre
ctitorii esențiali al mărețului eveniment, centenarul căruia l-am sărbătorit și
mai continuăm să-l sărbătorim în prezent. Și avem de ce, fiindcă a fost într-adevăr
un ”miracol” în istoria noastră , ”clipa astrală” a neamului din care facem
parte și cu care s-au mândrit atât de mult părinții și buneii noștri, dar
păstrează și pentru noi încă suficiente motive de a împărtăși asemenea
sentimente. Și deloc nu este stranie această afirmație, potrivit căreia
proeminenta personalitate cu un rol atât de covârșitor în desăvârșirea visului tuturor românilor nu
este altcineva decât ilustrul profesor Aron Pumnul, decedat în anul ianuarie
1866, adică cu 52 de ani înainte ca să se înfăptuiască Marea Unire, fiindcă el
a fost înainte de toate un semănător de lumină în inimile și sufletele
învățăceilor săi, lumină care a dat rod jumătate de secol mai târziu de la
dispariția sa pământească. El a pregătit solul pentru impetuoasa redevenire a
spiritului național în Bucovina, de aceea și i se spune pe drept cuvânt regeneratorul
sau redeșteptătorul românismului în acest ținut mioritic aflat 144 de ani sub
ocupație străină, lucru pe care l-a intuit în chip providențial Mihăiță Eminovici
la doar 16 ani ai săi numindu-l ”geniul
mare al deșteptării tale”, adică a Bucovinei.
Noi, trăitorii de astăzi
din ”dulcea Bucovină” a lui Eminescu, la distanța unui alt secol, ne considerăm
a fi urmașii celui care a retrezit românismul aici, adică a profesoriului Aron Pumnul, după cum i se
spunea la acea vreme. Noi, cei care de ani de zile, vreo treizeci la număr,
venim falnici la casa lui Aron Pumnul care stă să se dărâme, veghem cu multă
solemnitate la vatra în care s-au călit spirite mari și înalte ale înaintașilor
noștri, dar care acum este năpădită de bălării și urzici, rămânem extaziați
lângă bustul poetului din curte, pronunțăm patetic și apăsat vorbe
frumoase, ne expunem reflectoarelor, ne
filmăm și ne pozăm pentru eternitate, pentru facebooc sau instagram, dar ne
facem că nu vedem ce se întâmplă alături, închizând ochii cu pudoare ipocrită.
Nouă, urmașilor de astăzi ai marelui cărturar,
pe care-l venerăm declarativ cu orice
prilej și fără, dar nu suntem în stare să-i păstrăm cum se cuvine casa lui
devenită un simbol al românismului în această zonă plină de istorie adevărată a
noastră, ne-ar plăcea să credem, deseori cu adevărat, că și noi cultivăm ceva
pentru generațiile actuale, deși sincer să fiu nu prea știu ce semănăm și nu
cred că este cineva care să poată spune cu claritate acest lucru. În schimb,
știu de bună seamă ce culegem. Culegem aplauze și diplome, medalii și ordine,
onoruri și plicuri... Iar dacă cineva dintre noi, și de bună seamă că așa le va
percepe majoritatea, adică vom fi cuprinși de sentimente îndreptățite de indignare
și ofensă, ne vom simți jigniți și răniți sincer sufletește la asemenea
cuvinte, îmi va replica cu justificată îndârjire și mânie că lucrurile nu stau chiar
așa, eu îmi voi adjudeca tupeul să susțin în continuare, cu mai multă sau mai
puțină hotărâre, că anume așa și este. Ba mai mult, voi spune că din
ceea ce semănăm noi rezultă în cele mai dese cazuri gâlcevi, bârfeli, orgolii
nemăsurate, ambiții de nezdruncinat. Fiind sigur de cele spuse și încredințat că
am dreptate, îmi asum și dreptul de a spune public acest lucru, iar primul pe
cine voi dori să-l blamez și la care voi arăta cu degetul voi fi eu însumi. Am
dreptul să spun acest lucru, deoarece fiecare din noi se face vinovat pentru
starea în care se află casa lui Aron Pumnul care este pentru noi, repet, unicul
simbol real și material al românismului în acest ținut arborosean, casă care
demult urma să devină o nouă vatră de lumină, unde să ne adune pe noi toți
uniți în simțiri, curați în cugete și fapte, casă pentru refacerea căreia, din
păcate, nu se găsesc mijloace nici în
Patria noastră istorică, nici în altă parte, deși în anul centenar s-au irosit
destule pentru manifestări întreținute chiar aici, în nordul Bucovinei, care au
fost, nu zic inutile, dar de multe ori neobligatorii și fără impactul scontat
în sufletele noastre... Să ne dumirească bunul Dumnezeu de aceste adevăruri
măcar acum, în ceasul cel din urmă care este atât de aproape pentru românii din
acest colț mioritic, despre care Eminescu spunea că este cea mai veche și
frumosă parte a Moldovei.
Cred că n-o să mă mai întrebe nimeni, după cum
s-a mai întâmplat, când și cum am ”clocit” asemenea idei. De aceea am să vă
spun acum: asemenea idei mă obsedează de când m-am simțit român, iar român am
devenit mult mai târziu după ce m-am născut. Și, ca român drept care mă simt,
sunt obligat să mă întreb: cine suntem noi, nu doar personal, ci noi toți care
ne zicem așa, ce facem noi, la ce sperăm noi ca neam, ce vom lăsa în urma noastră,
ce vor culege de pe urma noastră copiii noștri. Sau poate mai bine ar fi să-i
dăm pur și simplu pe acești copii la școli ucrainene, după cum suntem forțați,
unde alții vor avea grijă de ei, vor face din ei niște unelte în interesul lor
propriu? Ceea ce în mod firesc nu cred că și-ar dori-o vreun părinte. De aceea
trebuie ca noi, cei care ne considerăm cu multă emfază a fi exponenții
comunității, că o reprezentăm cu demnitate, fapt care nu este deloc dovedit, să
le spunem adevărul, dar mai înainte de toate ar trebui ca noi înșine să ne
pătrundem de acest adevăr.
Din ceea ce-am semănat noi până acum, vom
culege, pe lângă cele spuse deja, fel de fel de titluri, mai mult, mai puțin sau
deloc de onoare, dintr-o parte și din alta, manifestări patriotice exhibiționiste
și lipsite de fond, frustrări personale închipuite care sunt generate din
vanități prea mari, dar și cele reale cu adevărat păguboase pentru comunitatea
noastră, discuții sterile, lașități de tot soiul, ifose disproporționate, lipsă
de respect unul față de altul, servilități greu de imaginat în fața
potentaților vremelnici de aici și de aiurea, doleanțe meschine și găunoase,
sentimente sclerozate, preocupări speculative, obsesii de mărire și pricopsire,
căpătuială fără osândă și scrupule, găști de interese, vom contracta orbul
găinii la nedreptățile pe care ni le fac străinii, ne vom simți fericiți la
necazul vecinului și ne vom lenevi cugetul până la necrozare, pentru ca în cele
din urmă să rămânem toți uniți, cu același câștig, în fața mormanului de oale
sparte, spre fericirea nu știu cui, după cum se spune, deși știm prea bine cine
culege foloasele.
E mai mult decât sigur ca cineva din noi să-și
dorească așa ceva. Ba și ziua de astăzi poate nu ar fi fost prea potrivită
pentru asemenea gânduri negre, ar zice unii și pe bună dreptate. Pe de altă
parte, două sute de ani de la moartea marelui cărturar Aron Pumnul, vor spune
alții, adică optimiștii, ar trebui să ne insufle mai multă mândrie pentru
faptele noastre și poate că vor fi avut ei și rezon, însă punând alături de
prinosul marelui profesoriu modestele
și puțintelele noastre fapte dintr-o perioadă de cel puțin trei decenii,
comparația nu ar fi nici pe departe în folosul urmașilor săi, adică a
epigonilor, vorba lui Eminescu. Or, după tipicul discursurilor noastre dintotdeauna
fierbinți-patriotice și încrezătoare în viitor, justificate, nu prea
justificate sau deloc și nici pe departe sincere, asta ar fi o altă problemă, oricum
va trebui să închei cu un apel încurajator și ... pesimist, având în vedere
faptul că pesimistul nu este decât un optimist bine informat. Dacă nu vom urma
pildele înaintașilor noștri, nu vom cinsti sacrificiul lor, nu ne vom îngriji
de sufletele noastre și ale copiilor noștri, atunci nu vom avea, ca neam, nici
parte pe acest pământ sfânt.
Ștefan BROASCĂ,
vice-președinte
al Asociației Științifico-Pedagogice ”Aron Pumnul” din Ucraina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu