Ascultă Online Radio Cernăuți

25 nov. 2011

Culorile durerii sufleteşti a unui neam (Expoziţia lui Andrei Jitaru - la Cernăuţi)/Выставка Андрея Житару в Черновцах.








* * *
Ieri, în Muzeul de Arte din Cernăuţi a avut loc vernisajul expoziţiei pictorului român din Mălineşti, raionul Noua Suliţă.

* * *



Să scrii despre tablourile artistului plastic Andrei Jitaru e greu.

* * *
Nu de aceea că poate ai avea nevoie de studii speciale în domeniul artelor, experienţă, sau alte calităţi.
* * *




* * *

Trebuie în primul rând să ai bateriile inimii încărcate la maximum pentru a trece prin fiinţa proprie mesajul plin de durere a unui neam ce răzbate cu putere din fiecare figură desenată de autor.

* * *

Nu întâmplător inaugurarea expoziţiei a avut loc în ajunul zilei de pomenire a jertfelor Foametei din Ucraina.

* * *
Anume lor, nevinovaţilor martiri, le consacră pictorul tematica centrală a lucrărilor. Şi călăilor, bineînţeles, ca să nu uităm de faptele lor strigătoare la cer.

Andrei Jitaru.

* * *
Despre primele impresii referitoare la expoziţie au vorbit colegii-pictori şi prietenii: Ivan Salevici, preşedintele Organizaţiei regionale a Uniunii artiştilor plastici, Arcadie Opaiţ, poet, lucrător emerit în sfera culturii, Myroslav Lazaruk, poet şi jurnalist, şi mulţi alţii.


* * *
Cu toate că îşi petrece majoritatea timpului la Mălineşti, faima despre talentul lui Andrei Jitaru a străbătut departe de satul natal: Cernăuţi, Kiev, Bucureşti, Toronto…
* * *


* * *



* * *

E clar că această listă va avea continuare, fapt confirmat şi de publicul numeros, prezent în seara zilei de ieri în sălile Muzeului de Arte din Cernăuţi.


* * *
Dacă încă nu v-aţi format orarul apropiatelor zile de odihnă găsiţi timp pentru a vizita această expoziţie, pentru a fi pe scurt timp faţă în faţă cu talentul lui Andrei Jitaru, să încercaţi să-l cunoaşteţi şi să-l înţelegeţi. Pentru că prin el vorbeşte durerea unui neam.
Vasile BÂCU

Fotografii de Nicolae HAUCA
Gazeta de Herţa din 25,11,2011.
Descarca toare fotografiile de aici:
https://picasaweb.google.com/116323888895066143709/ExpozitiaLuiAndreiJitaru

OSÂNDA CULORII
L-am revăzut pe Andrei JITARU. Pictorul. Artistul. El revenit – parcă odată cu toată „casa de esenţe – artistice din Mălineştii nordului Basarabiei – în văzul urbei”. De fapt, m-am reînturnat – nici nu mai ştiu pentru a câta oară – la gândul că, poate, voi reuşi cumva „să pritocesc” lucrurile ascunse, pe care – numai el ştie cum anume – le rosteşte în pânza tablourilor sale. Prilejul era cu rost mare: la Muzeul de Arte Plastice din Cernăuţi, Andrei Jitaru vernisa expoziţia personală de tablouri. Am căutat, zic, „să despic firul în patru”, şi – din ciudatele elemente compoziţionale întreţesute în misterul culorii – să fac nişte tâlcuiri la maniera dumisale de a plăsmui ceea ce-i trimite Creatorul în gândirea metaforică...

Am încercat, în fel şi chip... Făcându-l pe reporterul de meserie, am sondat părerile celor veniţi la vernisaj. Şi vă spun: n-am găsit doi inşi, care să-mi spună că înţeleg la fel picturile lui Andrei Jitaru. Al urmaşului de concepţie al lui Filonov, Kandinski...

Şi atunci „l-am luat la roată”, cu întrebările, pe chiar... „intrigantul”...

Care mi-a spus – de fapt, a vorbit către toată lumea care „ştie rostul penelului rânduitor de esenţă culoare”:

– Tablourile mele nu sunt icoane... Fiecare e liber să le înţeleagă în felul său...

Eu aici aşa văd lucrurile... Aici, altfel.

„Cheia”, genericul acestui ciclu de tablouri vernisate acum sunt unele mai vechi, pe care caut să le lucrez de mai demult. Şi nu ştiu dacă e reuşit, dar le-am zis: „Capete zburătoare”.

Înţelegând – şi plăzmuind compoziţional, în tablouri, lucrurile: sufletele martirilor, care au avut de înfruntat osânda terorilor. Politice. Morale. De credinţă.

Mă gândesc la martirajul unuia ca tatăl meu Gheorghe, deţinut în lagărele comuniste, ca prizonier al armatei române. Cel care, mai târziu, în casa din Mălineşti a plecat din viaţă în chinuri canceroase.

Mă gândesc, de asemenea, şi la maica... Marea muceniţă a colectivizărilor.

Dar, „Capetele zburătoare” nu au o etnie oarecare... După cum şi osândele îndurate de părinţi şi înaintaşii noştri „nu au naţionalitate”.

„Culoare şi însemn” au doar figurile sinistre – politice, militare, ideologice şi omeneşti – care au pus sau mai şi pun la cale uneltiri distrugătoare, de neamuri întregi...

Pictura mea nu este, aşadar, nici de manieră pesimistă, nici răzbunătoare. Presupune vigilenţă? Da. Răsplată, prea poate...

Tablourile lui Andrei Jitaru în esenţă sunt criptice. Alegoria fiind liantul care gravitaţionează concentric elemente văzute de noi, cărora le zicem „abstracte”. Suprarealiste, sau cam aşa ceva.

Dar, lucrurile cred că stau altfel pentru Artistul (care semnează modest, undeva în colţul tablourilor: Z. A. Zytaru Andrei). Care – rugat de mine să ne oprim un pic în faţa celui mai scump, pentru el tablou – m-a dus la Catapeteasma Cerească. Compoziţie cu trei Capete zburătoare, aranjate cromatic – catapeteasmic – în poziţie orizontală.

– Pentru noi – zicea – Crucea e simbolul universal. Dar, cred că mai aproape de esenţa noastră genetică e Crucea Sfântului Apostol Andrei...

Un alt joc de imaginaţie... Tablourile lui Andrei Jitaru – şi tare bine ar fi să vadă acest lucru autorităţile şi eventualii Mecena!: picturile nu sunt înrămate... Lucru pentru care trăitorul la ţară Andrei (care îşi câştigă existenţa mai ales din gospodăria agricolă) – banal, dar real: dânsul nu are bani.

Oricum, în partea de sus – „la curcubeul cromatic” – Andrei pune un element compoziţional „V”... în care, la vernisaj, domnul Arcadie Opaiţ a şi văzut simbolul „Victorie”. Are şi dreptul să întrevadă chiar şi aşa ceva.

Artistul – cu drept suprem în acest context! – are o cu toată altă viziune...

– E o altă ipostază „a stelei cu cinci colţuri!”, – avea să-mi spună Andrei. Una „de alternativă”, poate şi mai sumbră.

...Un detaliu, poate, banal de tot... Andrei Jitaru are studii de medicină. Dar, doctor n-a lucrat nici o singură zi. Unicul său pacient a fost taica Gheorghe, pe care l-a îngrijit cu toată obligaţia de fiu, până ce bătrânul închisese ochi...

De atunci, fiul vrea să picteze tabloul „Sfântul Gheorghe şi Credinţa”, dacă va avea ceva parale, pentru pânza – enormă ca dimensiune – la care îi este gândul...

(Boala tatălui l-a făcut să renunţe la intenţia de a pleca în America...).

– Andrei, am uitat, cumva, cum o chema pe maica dumitale...

– Păi, îţi zic: Credinţa.

(Pentru maica Vera Andrei a revenit din Italia, unde începuse să facă pictură bisericească. Tablouri puse şi în vânzare, acolo...

Pare-mi-se şi prin Franţa, unde tot fusese un timp oarecare...).

Intuitiv – pentru că la modul direct Andrei Jitaru încă nu mi-a vorbit – se pare că „Z.A.” întrevede – „şi bate-bate alarmă cromatică”! – galopanta monstruozitate, distrugătoare de Dumnezeiască Esenţă Umană: Sodomistul Desfrâu, Narcoarmagedonul şi Apocaliptica Modificare Genetică a Creaţiei Divine...

Sinistrul – imaginat ca „junghier „V” – „Semănătorul de neghină” vrea să cucerească, fatal, sacrul răzor al Semănătorului de Grâu şi Dătător de Pâine a Vieţii.

„Capetele zburătoare” – atâta cât le este lor în putinţă!” – ţin strajă spurcatei, cotropitoarei piază rea „V”.

Aşa am vrea să fie – biruitor, Doamne!

Ilie GAVANOS

Fotografii de autor
şi Nicolae Hauca
"Кожна робота Андрія Житару – це велетенський всесвіт!"
Персональна виставка живопису буковинського художника Андрія Житару експонується цими днями в Чернівецькому художньому музеї. В ній представлені роботи великої спеціальної серії під назвою «Летаючі голови», над якою митець працює вже не перший рік, причому окремі твори так і не встигли попасти до виставки. Ми на нашому порталі вже писали про її відкриття, проте хотілося би більш докладно розповісти читачам про самого автора та особливості саме цієї експозиції, яка є дуже важливою для Андрія.

Отже, народився митець 13 серпня 1954 року в с. Малинівка Новоселицького р-ну Чернівецької області. Його життєва доля склалася дуже цікаво та по-справжньому незвичайно, враховуючи те, що він став саме художником. У 1973 році Андрій Житару закінчує Кишинівське художнє училище ім. Рєпіна, а вже через три роки майбутній митець вступив до Кишинівського медичного інституту, де і навчався впродовж 1976-82 рр. Важко зараз сказати, що саме зумовило Андрія отримати вищу медицинську освіту, проте, згадуючи багатьох митців епохи Відродження, які наполегливо вивчали анатомію, можна припустити, що бажання знати всі особливості людини – її тіло, психологію, особливості та умови життя – допомагає йому відтворювати у своєму своїх роботах ті образи, які ми бачимо перед собою.

Протягом усього творчого шляху Андрій Житару працює в галузі станкового живопису, а з 1989 року він є членом Національної Спілки Художників України. У своїй творчості митець синтезує традиції сучасного молдавського мистецтва з авангардними течіями початку ХХ ст., а його концепція містить фольклорні образи та різноманітну символіку. У стилістиці Андрія поєдналися прийоми фігуративного і абстрактного мистецтва, насичена колірна гама. Слід також зауважити, що індивідуальна авторська манера, вироблена роками, поєднує складну філософію буття, втілену у створених фантазією митця образах.

На рахунку художника є чимало всеукраїнських, закордонних (Румунія, Канада, Росія) та персональних виставок (Зокрема, в Чернівцях - 1989, 1998, 2005, 2006 рр).

Щодо ж звітної експозиції «Літаючі голови»... Ми вже згадували про те, що вона присвячена пам’яті жертв сталінських репресій та голодомору. «Ці літаючі голови мене мучать», - каже автор, - «Деколи вони поєднуються одна із одною, утворюють своєрідний небесний іконостас. Іконостас пам’яті нашим дідам, батькам, всім тим, хто загинув у ті страшні темні роки. І немає, не може бути тут національності: біль для всіх однакова!»

В цих «літаючих головах», звичайно ж, багато очей, про які під час відкриття виставки згадав поет, письменник і член редколегії «Буковинського журналу» Мирослав Лазарук: «Очей на роботах Андрія ніби то й багато, але насправді це – одне око: око наглядача, енкаведиста, сексота. Тому їх так багато. І зверніть увагу на те, скільки на картинах автора червоного кольору. Це невипадково, адже це - комуністична іржа, прапор диявола. Тому його так багато. А найважливіше полягає в тому, що кожна робота Андрія Житару – це велетенський всесвіт, який побачиш далеко не в кожного митця».

Відгуки відомих та шанованих буковинців про персональну виставку Андрія Житару є насправді щирими та слушними. Внутрішні переживання автора, історія рідної землі сповна відображені в його творах і тому байдужості до його творчості бути не може.

Нагадуємо, що всі бажаючі можуть ознайомитися із «Літаючими головами» Андрія Житару в Чернівецькому художньому музеї до 20 грудня.

Альберт Комарі

2 comentarii:

  1. Цікавий погяд художника на цй не простий світ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Летающие головы Андрея Житар
    Картины этого художника всегда заметны среди других. Если вы зайдете в черновицкого художественного салона, работы Андрея Житар сразу бросится в глаза.На них чистыми, сочными красками изображены удивительные мозаики из голов, глаз, других частей тела.Все это живет в наших головах и на картинах Житар. Кстати, картины на этой выставке - без названий. Поэтому зритель имеет возможность самостоятельно трактовать каждое из двадцати семи изображений.
    Андрей Житар родился 1954 года в селе Малиновке Новоселицкого района.Порой можно разглядеть и целостные и вполне реалистичные фигурки ангелов, людей, животных ...
    Выставка, открывшаяся в галерее Федирко (культурно-художественный центр «Украинская книга»), называется «Летающие головы».И действительно: большинство картин, представленных на ней, - это человеческие головы-лабиринты, в которых блуждают воспоминания, включая генетические. Сам художник говорит, что современные люди прошли через многие испытания. Причем речь идет даже о тех испытаниях, выпавших на долю наших предков.Учился в Кишиневе, по специальности - медик, но главным делом его жизни есть все же искусство.
    http://ru.molbuk.ua/2006/04/11/rus_ltajuch-golovi-andrja-zhitaru.html

    RăspundețiȘtergere