I
De
fapt, după toate aparențele, este un prim album masiv, mai cuprinzător și
variat cu pretenții de a se prezenta drept unul exhaustiv, cel puțin pentru
perioada pe care s-au angajat autorii și alcătuitorii să ne-o ofere începând cu
anul 1860, adică de când Bucovina s-a desprins din strânsoarea administrativă a
Galiției, devenind o unitate teritorială separată în cadrul Imperiului
Habsburgic, și până la ocuparea acestui ținut de către Uniunea Sovietică, în
iunie 1940, în baza pactului criminal Molotov-Ribbentrop, în cursul cărei
anexări s-a înșfăcat și o parte din vechiul regat al României, adică Ținutul
Herței. Deși albumul conține și o scurtă istorie a Bucovinei, credem că
precizările de mai sus nu sunt de prisos, precum la fel de necesar este să
reamintim că raptul Bucovinei s-a produs în anul 1775, când Austria a obținut de la turci această parte a
Moldovei medievale în urma unui târg ticălos, adică tot a unui pact fatidic,
dar între alte imperii, care de acum toate s-au risipit în neantul timpului,
însă soarta teritoriului respectiv rămânând pecetluită pentru următoarele două
secole și mai bine. Fără o cunoaștere, fie și sumară, a istoriei zbuciumate și
nenorocite a Bucovinei multe lucruri cu greu pot fi înțelese, iar cei care o
stăpânesc în prezent nici nu-și fac prea mari griji în această privință, ba
dimpotrivă, când e cu putință nu se aventurează în discuții prea îndepărtate în
timp, rezumându-se aproape în exclusivitate la perioada austriacă a Bucovinei,
uneori, ce-i drept, fiind pomeniți și turcii. De aceea, bunăoară, gramota
domnitorului Alexandru cel Bun care conține prima atestare a Cernăuțiului este
expusă pe zidul din Piața Centrală în așa fel ca denumirea țării de atunci să nu
mai apară deloc, în acest fel istoria de cinci sute de ani a orașului de pe
Prut în cadrul Moldovei fiind ștearsă cu o singură mișcare de burete. Concluzia
pe care o facem în această scurtă introducere este aceea că istoria explică
multe lucruri și referitor la arhitectura orașului Cernăuți, edificiile
vrând-nevrând constituind mărturiile de netăgăduit și martorii în piatră,
tăcuți dar ... grăitori, ai epocilor trecute.
Este
vorba de albumul ”Cernăuți. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940”,
Ed. Simetria, București, 2018,
reprezentând o impresionantă carte, prima pe acest subiect în limba română și
editată în România în condiții grafice aproape excelente, care conține mai
multe studii aparținând unor autori de la București (Octavian Carabela, Mihaela
Criticos), Chișinău (Aurelia Carpov) și, evident, Cernăuți (Irina Korotun,
Dragoș Olaru). De aceea, înainte de a emite anumite considerații privind fondul
ei, se cuvine a sublinia semnificația unei asemenea apariții editoriale pentru
noi, românii din Nordul Bucovinei, și nu numai, fiindcă altfel nici nu ar fi
apărut, care este una, fără îndoială,
deosebită și importantă, venind să aducă în acest context o viziune puțin
diferită față de cea existentă, mai mult sau mai puțin oficială și unilaterală de aici, care este menită să
treacă cu vederea total sau să minimalizeze cât mai mult cu putință contribuția
esențială a românilor la moștenirea arhitecturală de care dispune astăzi acest
oraș, denumit în perioada austriacă ”Mica
Vienă”, iar în cea interbelică ”Micul
Paris„. Trebuie să precizăm că deși este vorba de mai mulți autori,
studiile cărora alcătuiec volumul în discuție, totuși alcătuitorul este unul
singur, și anume arhitectul bucureștean Octavian Carabela, care, după câte
știm, a inițiat acest proiect, i-a animat și pe alți colegi ai săi, a adunat
materialele necesare, s-a documentat la fața locului cu sprijinul și ajutorul
arhivistului cernăuțean Dragoș Olaru, tot el ne prezintă și notele de rigoare
asupra ediției, dar și o scurtă și neutră
istorie (chiar de istoria niciodată nu este neutră) a Bucovinei, adică a
conceput și a realizat albumul așa cum îl ținem noi în mână acum. În ceea ce
privește titlul este evident că nu ni se pare a fi unul concludent,
alcătuitorul dând dovadă de reținere și realism necutezând să lase pe copertă
doar titlul de ”Arhitectură românească”,
fiindcă într-adevăr ar fi fost incomplet și impropriu, deși cealaltă componentă
a lui – ”Arhitectură europeană” – este la fel de echivocă și eufemistică, fără
să ne confere în acest sens nimic caracteristic și specific vizavi de
arhitectura Cernăuțiului. La fel de europeană va fi și arhitectura Timișoarei
sau a Oradei, Lembergului sau a Cracoviei, având în vedere că aceste orașe tot
făceau parte în acea perioadă din Imperiul Austro-Ungar, ca și Cernăuțiul, însă
fiecare din ele rămân inconfundabile până astăzi din punct de vedere
arhitectonic, dispunând de câte un profil distinct în sensul respectiv nu prin
trăsăturile lor general-europene, ci anume prin cele locale și naționale în
ultimă instanță. Nu arhitectura
europeană imprimă orașului nostru acel aspect inconfundabil, fermăcător și
unic, recunoscut de toată lumea, ci cu totul altceva, adică particularitățile
spațiului geografic, cele culturale și de civilizație ale oamenilor care au
populat această zonă etnografică și care timp de jumătate de mileniu nu a
reprezentat decât Țara de Sus a Moldovei, pentru ca mai târziu, odată cu
ruperea ei de la matcă de către Austria, să se interfereze cu alte elemente –
inițial german (imperial-colonial), iar mai târziu – rutean și evreiesc.
Dacă
Cernăuțiul era numit sub stăpânirea austriacă ”Mica Vienă”, acest fapt se datorează înainte de toate asemănării
sale cu capitala imperiului, care nu era deloc întâmplătoare, deoarece aici, la
fel ca în orice altă zonă a imperiului, se implementau în mod firesc politicile
de sistematizare și construcție a așezărilor urbane specifice statului în care
era încadrat, care erau supravegheate la fața locului cu extremă severitate de
către servicii speciale. Nu doar edificiile publice, ci și cele rezidențiale
mai importante erau proiectate de către arhitecți notorii din metropolă care
aveau o viziune strict integră asupra imaginii arhitecturale a orașelor
principale ale imperiului, adică promovau anumite curente și stiluri, dar le
aplicau și din perspectiva tradițiilor locului. Arhitecții autohtoni care au
apărut mai târziu bineînțeles că se conformau exigențelor arhitecturale
instituite de sus, însă dispuneau într-un
fel și de mai mult curaj și inițiativă în ceea ce privea utilizarea unor forme
și elemente tradiționale românești sau evreiești, bunăoară. Într-un fel așa se
explică faptul că particularitatea definitorie a arhitecturii Cernăuțiului din
perioada austriacă o reprezintă anume eclectismul, deși există destule edificii
aparținând unor stiluri distincte, pure, de exemplu, Secession, clasic, baroc
sau gotic, dar și maur cu prefixul ”neo-” de rigoare, reprezentate destul de
plenar în album. Anume din cauza stilului său eclectic Nicolae Iorga vedea în
Reședința Mitropolitană o construcție ”hidoasă”, el dorindu-și ca acest locaș
emblematic al ortodoxismului din Europa de Est să fi identificat predominant
trăsăturile arhitecturii naționale de cult, cu atât mai mult că un asemenea
stil în construcția bisericilor și mănăstirilor are rădăcini destul de adânci
atât în Moldova, cât și în Muntenia. Mihaela Criticos, autoarea studiului ”Cernăuți în timpul administrației austriece
(1860-1918)” subliniază cu totală justețe că ”pentru arhitectura oficială promovată la Viena și preluată, păstrând
proporțiile, la Cernăuți, nu se punea problema expresiei unei identități
naționale”, impunându-se ”peticelor” care alcătuiau caftanul habsburgic ”o arhitectură internaționalizantă”,
care să exprime ”o identitate imperială,
universală”, deși unele minorități (ungurii, bunăoră), tindeau să-și afirme
în arhitectură propria identitate etnică. De ce oare să nu fi fost animați de
asemenea dispoziții și românii din Bucovina, în special spre sfârșitul
stăpânirii austriece când existau deja destui arhitecți autohtoni? Oricum, în
cele din urmă anume eclectismul din perioada austriacă, care de-a lungul
timpului la fel a evoluat și a fost supus diferitelor influențe, proces
oglindit destul de convingător și concludent în studiul respectiv, dar și
stilul neoromânesc din perioada interbelică în arhitectura Cernăuțiului îi
conferă orașului de astăzi o imagine singulară și inconfundabilă, constituind o adevărată carte de vizită a sa.
Fondul imobiliar de dimensiuni mari
(administrativ, rezidențial), dar și cel de dimensiuni mai reduse (vile) din
prezent al centrului istoric al Cernăuțiului a fost construitt în proporție de
circa 60 la sută în perioada austriacă și 40 la sută în perioada interbelică.
Raportată la intervalele de timp, această proporție nu este în favoarea celei
de-a doua perioade care a fost în realitate deosebit de redusă – 12-15 ani,
exceptând anii 20 și cei ai crizei economice mondiale ce au afectat foarte mult
și România, față de un secol și mai bine al stăpânirii austriece. Acest lucru,
de altfel, îl explică foarte bine în studiul său ”Construcția interbelică în Cernăuți” arhivistul Dragoș Olaru,
căruia i se datorează și majoritatea din pozele edificiilor expuse, multe din
informațiile privitoare la realizarea acestora, dar și date prețioase despre
arhitecți, precum schițe și planșe de proiect ale celor mai emblematice clădiri
puse la dispoziția autorilor de asemenea de către domnia-sa. Revenind la
perioada 1914-1926, care este considerată a fi deosebit de dificilă pentru
România în general de după Marea Unire, devastată de război, iar mai târziu
afectată dur de criza economică, situația respectivă fiind la fel și pentru
Bucovina, pe teritoriul căreia armatele beligerante s-au succedat în repetate
rânduri cu consecințe nefaste pentru populație și pentru viața economică a
ținutului, autorul studiului de mai sus a stabilit pe baza documentelor din
arhivă că în acest răstimp doar în centrul istoric al orașului s-au construit
947 de case față de 4150 câte existau la acea dată și care proveneau din
perioada austriacă. Adică într-un deceniu și ceva s-a construit circa 25 la
sută din tot ce s-a realizat aproape într-u secol și jumătate sub stăpânirea
austriacă. Dar mai trebuie să avem în vedere că grosul edificiilor din perioada
interbelică revine ultimului deceniu, deoarece anume în acest interval de timp
s-au ridicat cele mai importante edificii, emblematice și definitorii pentru
arhitectura actuală a orașului, pe care nu le mai enumerăm aici, deoarece sunt
expuse în album cu lux de amănunte, aș zice. Totuși, s-ar cuveni să facem o
paralelă și în ceea ce privește contribuția din perioadele sovietică și
ucraineană la această moștenire arhitectonică a orașului de pe durata ultimilor
70-80 de ani, care practic este nulă, însă zăbovind pe lângă grupurile de
turiști care se bulucesc în centrul Cernăuțiului și ascultând explicațiile
debitate cu patos și însuflețire nereținută de către ghizi, pur și simplu ți se
vestejesc urechile, după cum spune un proverb local, de ceea ce ți-i dat să
auzi. Bunăoară, prosperitatea imobiliară din anii interbelici s-a produs ”sub crunta ocupație românească”... În
schimb, turiștilor din România li se spune la modul foarte serios că,
chipurile, ”Hrușciov a intenționat la un
moment dat să distrugă centrul istoric al Cernățuțiului”, însă datorită
rezistenței eroice a știți voi cui nu s-a produs acest lucru (am auzit-o cu
propriile urechi) și de aceea ne putem bucura acum de toată această bogăție
arhitecturală...
II
Cernăuțiului
din perioada respectivă i se spunea deja nu ”Mica
Vienă”, ci ”Micul Paris”, dar nu
pentru influențele pe care le-ar fi avut asupra sa capitala Franței, ci prin
analogie cu Bucureștiul, care era denumit astfel pentru asemănarea sa cu marea
metropolă europeană. La fel ca și în capitala țării din care făcea parte
Bucovina, la Cernăuți se aplicau aceleași politici de sistematizare și
amenajare urbană, aceleași curente arhitecturale care în cazul respectiv erau
dictate de stilurile neoromânesc și Art Deco. O serie de edificii importante
din perioada respectivă sunt inspirate direct din modele bucureștene și
alcătuitorii albumului ne oferă exemple revelatorii în acest sens postând atât
pozele acestora cât și ale replicilor cernăuțene (Căminul Preoțesc, bunăoară,
și Primăria din București, Facultatea de Drept a Universității din București și
Biblioteca Universității din Cernăuți). În general, în ceea ce privește stilul
neoromânesc cititorii acestui album își pot forma o imagine desăvârșită despre
istoricul și particularitățile estetice ale acestuia lund cunoștință de studiul
magistral al Mihaelei Criticos intitulat ”Tradiționalism
și modernism în arhitectura interbelică a orașului Cernăuți”. La fel de
interesantă este și contribuția Aureliei Carpov vizavi de un alt stil
arhitectural, reprezentativ într-o măsură mai mică pentru Cernăuți decât cel
neoromânesc, dar din perioada austriacă – stilul Secession, precum și studiul
pertinent ”Dezvoltarea urbană a orașului
Cernăuți”.
O
discuție despre arhitectura Cernăuțiului nu poate evita nicidecum problema
actuală a modului cum este păstrată și protejată această moștenire inestimabilă
pe care statul ucrainean a preluat-o fără nici un sacrificiu sau vreun efort,
căzându-i ca hârzobul din cer. Și aici trebuie să constatăm cu mare regret că
numeroase edificii de patrimoniu și nu numai se găsesc într-o stare fizică
lamentabilă și de degradare înaintată. Renovările care s-au efectuat în centru
acum un deceniu, cu prilejul împlinirii a 600 de ani de la prima atestare a
Cernăuțiului, n-au constituit decât o cosmetizare pudică, readucând, ce-i drept,
vechii urbe de pe Prut puțin din farmecul de adineaori al ei măcar prin
prospețimea de scurtă durată a culorilor,
fiindcă în rest majoritatea elementelor decorative n-au mai fost
refăcute, ele fiind înlocuite cu niște surogate moderne sau pur și simplu
tencuite neglijent. A avut de suferit mult și integritatea exterioară a
clădirilor, în special a ansamblurilor de locuit, dintre care multe
reprezentând adevărate monumente, mai puține declarate și cele mai multe încă
nedeclarate ca atare, de arhitectură originală și unică în multe privințe. În
lipsa unei supravegheri stricte din partea edililor și a specialiștilor
proprietarii apăruți peste noapte în urma prăbușirii URSS-ului, dar și
locatarii cu de la sine putere au intervenit în fel și chip, adică în măsura în
care a fost posibil așa ceva, în aspectul exterior al multor clădiri, cu
deosebire în al celor de dimensiuni mai mici, adică a vilelor, prin adăugarea
unor dependințe, intrări, balcoane, verande prin înlocuirea aproape în
totalitate a geamurilor vechi din lemn cu termopane de diferite culori și
calități, prin modificarea acoperișilor, utilizându-se absolut necontrolat și
abuziv, și de cele mai multe ori nejustificat, materiale de construcție moderne
care diferă foarte mult de cele vechi, alterându-se imaginea lor generală și
creându-se impresia unei peticeli sărăntoace și deocheate, dar nu și fără
pretenții.
În
contextul dat ne îngrijorează în mod deosebit starea actuală a capodoperei
arhitecturale a stilului neoromânesc, după cum o califică și autorii albumului,
care este fostul Palat Cultural al românilor din Piața Teatrului, în perioada
sovietică, dar și în prezent fiind dată drept Casa Ofițerilor (autorul
proiectului este cunoscutul arhitect român Horia Creangă). Din păcate, notele
explicative ce se referă la acest edificiu datează încă din anul 1992 și se
încheie cu constatarea că ”astăzi
clădirea este în proces de renovare”, dar lucrurile nu stau chiar așa. În
ultimele două-trei decenii acest edificiu este supus unor lucrări continue de
modificare a spațiilor interioare, de ani de zile nu mai este disponibilă cea
mai mare sală de spectacole din Cernăuți, majoritatea incintelor sunt date în
arendă diferitelor organizații și firme comerciale, pe acoperiș s-a ridicat un
perete din cărămidă grosieră, probabil pentru susținerea antenelor monstruoase
situate acolo, ceea ce a desfigurat total liniile suple ale ansamblului, în exterior s-au alăturat edificiului dughene
moderne și localuri de distracție. Este de două ori regretabil, deoarece chiar
pe fondul acestora se înalță statuia lui Mihai Eminescu. Și deloc întâmplător
anume pe fațada acestui simbol arhitectural și spiritual al nostru s-a plasat
un enorm panou pe care textul ”Într-o
unică Ucraină mare – 100 de ani de la Vicea bucovineană” este
suprapus peste o poză de epocă ce înfățișează o mulțime incertă de oameni sub
balconul Primăriei, de unde atârnă mai multe drapele ... imperiale. Pe rețelele
de socializare s-a dovedit foarte convingător că poza respectivă nu are nimic a
face cu evenimentul menționat, ea datând cu cel puțin vreo 4-5 ani mai devreme,
după cum la fel nu are nici în clin nici în mânecă cu vicea și Palatul Cultural
al românilor bucovineni inaugurat abia cu douăzeci de ani mai târziu. Nu
trebuie să ne sforțăm prea mult creierii ca să pricepem acest mesaj prietenesc
care nu este altceva, după cum spune o veche zicală ruso-sovietică, decât un ”тонкий намек на толстые обстоятельства”
sau, cu alte cuvinte, ”o aluzie subțire
la împrejurări bulănoase”, adică niște avansuri erotice nedisimulate... Din toate se vede limpede că nimeni nu
mai are grijă de această clădire emblematică nu doar a românilor din nordul, ci
și din sudul Bucovinei, fiindcă a fost
construită anume prin sacrificiul lor material, rămânând de iure proprietatea
lor. La fel este exclusivă și proprietatea comunității românești asupra Palatului
Național din Piața Centrală, unde Societatea pentru Cultură Românească ”Mihai
Eminescu” a obținut două camere și jumătate, insalubre și reci, în timp ce
restul spațiului, foarte vast, de altfel, este ocupat de Judecătoria de Apel,
având în vedere că altor comunități etnice din Cernăuți le-au fost retrocedate
integral ucrainenilor, iar polonezilor și germanilor aproape integral casele lor naționale. Dar, după câte se vede,
starea actuală a fostului nostru Palat Cultural deloc nu este întâmplătoare,
deoarece acest edificiu este inclus de mai mult timp în diferite liste cu
obiectivele ce urmează a fi privatizate, iar degradarea lui de către cei ce-l
dețin nelegitim de aproape 80 de ani, probabil, nu urmărește altceva decât
reducerea costului pentru eventualii privatizatori clientelari ai puterii.
Un
alt exemplu trist în acest sens îl reprezintă catedrala din centrul orașului,
căreia, printre altele, în timpul stăpânirii austriece i se spunea ”catedrala
moldovenească”, iar acum este numită pudic pur și simplu ”ortodoxă”, construită
de altfel după modelul catedralei ”Isakievski” din Sanct-Petersburg (edificiu
arhitectonic bine reprezentat în album la capitolul locașelor de cult). La
sfârșitul anilor 90 catedrala, intrând în posesia Bisericii
Ucrainene-Patriarhatul de la Moscova, a fost reabilitată fundamental și
rezugrăvită, iar în cursul acestor lucrări i s-a rășluit de pe fronton în chip
surprinzător și sfidător înscripția în limba română ”Unul în trei ipostasuri –
Dumnezeu”, ceea ce a stârnit pe atunci o indignare pe cât de profundă pe atât și
de dureroasă a românilor de pretutindeni, resentiment care, de fapt, nu a
trecut nici până astăzi, noi tot așteptând să se îndeplinească promisiunile înalților
prelați de la episcopie că această nedreptate va fi reparată, dar iată că s-au
încheiat recent alte lucrări de reparație, deja au fost înlăturate toate
schelele, iar vechea inscripție așa și nu a reapărut, ci, dimpotrivă, chiar a
dispărut și cealalată parte a inscripției care se mai păstrase – ”A. D. 1844”, adică ”Anul
Domnului 1844”, ceea ce vădește că arhitectura are un cuvânt greu de
spus, ba poate chiar și determinant, în ceea ce privește trecutul istoric. Dacă
o inscripție poate fi ușor rășluită și aruncată la gunoi, apoi întregul
edificiu nu-l poți ascunde sub molozuri, rogojini sau în spatele unor statui de
peste zece metri înălțime, fiindcă o simplă inscripție autentică poate da peste
cap toată această mașinărie nedemnă și perfidă de rescriere arbitrară a
istoriei. Dacă în atmosfera tulbure de astăzi, prin resuscitarea conflictelor
religioase și tendința de a le rezolva de pe poziții de forță, prin disputarea
de către Kiev și Moscova a bisericilor (doar în perioada interbelică pe banii
Patriarhiei Române au fost construite
patru dintre cele mai importante biserici ale Cernăuțiului – în album acestea
sunt reprezentate foarte bine) argumentele istorice nu mai sunt luate de nimeni
în seamă, apoi credem că va veni, totuși, și timpul când se vor putea adopta și
alți termeni de discuție într-un cadru mai corect și civilizat.
Ar
exista și alte subiecte antrenante de discuție pe tema arhitecturii
Cernăuțiului, având în vedere că multe din edificiile importante nu sunt
menționate în acest album, dar care de asemenea conțin istorii impresionante
atât în ce privește construcția, particularitățile arhitectonice, cât și
trecutul lor legat de numeroase personalități și evenimente istorice ale
poporului nostru. De altfel acest aspect a fost trecut cu vederea și vizavi de
edificiile care s-au bucurat în album de o atenție mai specială, așa că pentru
viitorii cercetători ai arhitecturii Cernăuțiului există posibilități
extraordinare de a ne oferi încă multe povești fascinante, surprize plăcute și
nu numai.
Ștefan
BROASCĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu