O LUCRARE AȘTEPTATĂ ÎN VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ȘI CULTURALĂ DIN BUCOVINA

 Născut la data de 1 februarie 1975 în Târgu Neamț, județul Neamț, Neculai Vârtea urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț (1990–1995), pe care le continuă la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaeˮ a Universității „Al. I. Cuzaˮ Iași (1995–2000). După obținerea licenței în teologie, frecventează, tot aici, cursurile universitare aprofundate (2001–2002). Hirotonit preot, în 1997, este paroh la Mironu, comuna Valea Moldovei (1997–2000), la Măzănăiești (2000–2003; aici, cu purtarea sa de grijă, se construiește o nouă casă parohială) și la Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți (din 2003 și până astăzi, perioadă în care conduce ample proiecte de restaurare a Catedralei). În perioada 2006–2009, preotul Neculai Vârtea este protopop al Protopopiatului Rădăuți. Preotul Neculai Vârtea este colaborator al unor periodice de informație și de specialitate: „Crai nouˮ (Suceava), „Candelaˮ (Suceava), „Luminaˮ (București). Din 2005, este membru al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (vezi Mircea Irimescu, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862–2012). La 150 de ani, vol. II, Voluntariat bucovinean, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2013, p. 640), precum și sprijinitor consecvent al Societății de Cultură Românească „Mihai Eminescuˮ a românilor din regiunea Cernăuți.

Cu purtarea de grijă a preotului-paroh Neculai Vârtea, în 2017, vede lumina tiparului o lucrare așteptată în viața științifică și culturală din Bucovina: Neculai Vârtea (coordonator), Pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți, Cuvânt-înainte de ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Gura Humorului, Editura Terra Design, 2017, 68 p.

Având formatul obișnuit al unui album de pictură, 0,21 × 0,30 cm, lucrarea Pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți apare, printr-o fericită coincidență, la o dată cu semnificații aparte în calendarul cultural al Bisericii Ortodoxe Române, adoptat de Sfântul Sinod: Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești. Totodată, evenimentul editorial din viața eparhiei, dar și al urbei noastre, coincide cu împlinirea a 77 de ani de la prima târnosire, la roșu, a Catedralei „Pogorârea Sfândului Duhˮ din Rădăuți, supranumită în epocă și Catedrala Unirii, a 56 de ani de la sfințirea din 28 mai 1961, săvârșită sub conducerea ÎPS Justin Moisescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei, precum și a șase ani de la sărbătoarea jubiliară a Catedralei rădăuțene, celebrată la 28 mai 2011, de către un sobor de preoți, în frunte cu ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Prin aceeași fericită coincidență, albumul Pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți apare la împlinirea a 120 de ani de nașterea pictorului Iosif Keber (30 iulie 1897–9 aprilie 1989), „maestru al iconografieiˮ și „înnoitor al picturii murale româneștiˮ, cum l-a numit Constatin Brâncuși.

„Frumusețea, monumentalitatea bisericii-catedrale din Rădăuți, cu hramul «Pogorârea Sfântului Duh» – precizează în Cuvânt-înainte ÎPS Pimen, chiriarhul eparhiei – rămâne, peste veacuri, emblema credinței credincioșilor din municipiul Rădăuți [...]. Pictura trebuia să fie la fel de măreață, adică să exprime frumusețea credinței noastre ortodoxe; aflându-te în acest sfânt locaș, simți că cerul s-a coborât pe pământ, iar noi simțim că ne aflăm cu adevărat în cer; tocmai acest rost trebuia să-l aibă picturaˮ (p. 4).

Referindu-se succint la conceptul de „pictură bizantinăˮ, înaltul ierarh, fost ghid legendar al Mănăstirii Putna, subliniază pentru folosul unei categorii mai largi de utilizatori contemporani: „Pictura noastră bisericească se numește bizantină pentru că așa se pictau bisericile din Imperiul Bizantin, imperiu creștin-ortodox; chipurile sfinților pictate pe pereții unei biserici trebuiau să ne facă să simțim și să înțelegem că persoanele zugrăvite au trăit o viață de sfințenie; chipul Mântuitorului trebuie să fie zugrăvit ca Dumnezeu întrupat – om și Dumnezeu. În perioada bizantină, trupurile, fețele sfinților erau înfățișate cu accentuate trăsături ascetice; în timpul domniei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și, mai ales, în cea a lui Petru Rareș, chipurile sfinților au fost mai umanizate, adică nu prea ascetice; acest fel de a fi al înfățișării chipurilor sfinților [îi] fac[e] pe credincioșii noștri să înțeleagă și mai bine mesajul picturii noastre bisericești-ortodoxe: viața de sfințenie. Tocmai acest gen de pictură a fost recomandat de marele nostru teolog și ierarh, părintele mitropolit Justin al Moldovei, iar apoi patriarh al Bisericii noastre Ortodoxe românești. Ca urmare, a fost recomandat și apoi aprobat pentru pictarea bisericii-catedrale din Rădăuți marele pictor Iosif Keber, un adânc cunoscător al teologiei icoanei. În icoanele ortodoxe se spune, în termeni speciali: totul este dematerializat, dar nu derealizat, totul este înfățișat realist, dar nu naturalist; totul este transfigurat, înduhovnicit, îndumnezeit; aceste însușiri, trăsături specifice icoanei, le vedem în biserica-catedrală din Rădăuțiˮ (p. 4).

Cel de al doilea discurs de escortă, Scrisoare de motivație și recunoștință, p. 5–6, semnat de preotul Neculai Vârtea, paroh al Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți, se referă, în primul rând la „pleiada de atribute ale realității iconiceˮ, la care face referire Teodor Baconsky în prefața sa la cartea lui Leonid Uspenski, „strălucit teolog al icoanei și iconografˮ, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, ediție electronică, [București], Apologeticum, 2006 (traducere după Théologie de l’icône dans l’Église orthodoxe, Paris, Les Édition du Cerf, 1982), o adevărată „Evanghelie vizualăˮ: „rezumat emblematic al antropologiei creștine, temei sensibil al dogmei hristologice, răscruce între vizibil și invizibil, oglindă epifanică, suport al efectelor taumaturgice, vehicul al harului, culoar al contemplației rugătoareˮ, atribute sau ipostazieri „de mult fixate grație gândului teologic sau imnograficˮ (p. 5).

Pornind de la problematica acestei cărți, în 2017, An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești în calendarul ortodoxiei noastre, „cu binecuvântarea ierarhului nostru, Înaltpreasfinția Sa Pimen – precizează preotul paroh Neculai Vârtea –, am hotărât împreună cu consiliul parohial, mai ales că sfințirea picturii din catedrala noastră se face cu rânduiala lui Dumnezeu tot în acest an, să realizăm un album cu această pictură magistral realizată de pictorul Iosif Keber și atent reînnoită și completată de pictorul Mihail Moroșan. Așadar, scopul acestui album este unul misionar, mai cu seamă astăzi, când în societatea noastră se constată persistența unor atitudini nepotrivite față de icoană și chiar reînvierea unor sentimente iconoclasteˮ (p. 5).

„Monumentala picturăˮ a Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți este realizată în perioada 1959–1960, în stil neobizantin, după proiectul întocmit de prof. univ. Victor Brătulescu,  de către „cea mai bună echipă de pictori ai timpului condusă de genialul pictor Iosif Keber, un profund cunoscător al teologiei icoaneiˮ, cu concursul hotărâtor al IPS Justin Moisescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei. Impusă de trecerea timpului și de acțiunea factorilor de microclimat (fum de lumânări neecologice, praf), „lucrarea de restaurare și reînnoireˮ începe în anul 2005 și durează „mai bine de un deceniuˮ, întrerupându-se o vreme din cauza altor lucrări urgente: „înlocuirea învelitorii vechi cu una de cupruˮ, „reabilitarea fațadelorˮ (2007–2009) și construirea celor două turle din partea de vest a bisericii (1992–1998). „Din 2010, [...] lucrările de restaurare a picturii au fost reluate, continuate și finalizate în 2016. Pe lângă pictura lui Iosif Keber, din cauza lipsei de fonduri, au existat în catedrala noastră spații întregi nepictate, cum ar fi absidele superioare din naos; însă acestea, cu darul lui Dumnezeu și cu talentul pictorului Mihail Moroșan, au fost pictate, așa încât întreaga suprafață interioară a catedralei a devenit «cerul pe pământ»ˮ (p. 5).

Interesante sunt, de asemenea, mențiunile referitoare la susținerea financiară a lucrărilor de reînnoire și de completare a picturii interioare, toate ilustrând treptele unei admirabile „împreună-lucrăriˮ, ale întăririi comunității parohiei în speranța mult roditoare, precum și dimensiunea „jertfeiˮ prin care a izbândit, în cele din urmă, „lucrarea de reînnoire a Catedraleiˮ de la Rădăuți (p. 5–6).

Imaginile din albumul propriu-zis sunt prezentate în succesiunea: altar – naos – pronaos, p. 7–37. După Catedrala „Pogorârea Sfantului Duhˮ din Rădăuți, reproducere a unei fotografii contemporane, p. 7, și o amplă imagine de ansamblu a interiorului Catedralei, p. 8–9, urmează scenele realizate de Iosif Keber și ucenicii săi, distingându-se prin coloritul cald, umanizarea figurilor și ornamentația sobră: Sfântul Altar, vedere de ansamblu, p. 10; Cina de la Emaus, Pogorârea de pe cruce a Domnului Iisus Hristos, p. 11; Întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, Plângerea și punerea în mormânt a Domnului Iisus Hristos, p. 12; Jertfa lui Cain și Abel, Înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos, p. 13; Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, Jertfa lui Avraam, p. 14; Naos și turla centrală, cu Iisus Pantocrator și Liturghia îngerească, precum și cei patru evangheliști (vedere de ansamblu), p. 15; Domnul Iisus Hristos și tânărul bogat, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, p. 16; Buna Vestire, Visul lui Iacob, p. 17; Nașterea Domnului Iisus Hristos, scenă amplă, p. 20–21; Lăsați copiii să vină la Mine, p. 22; Intrarea în Ierusalim, p. 23; Minuni ale Mântuitorului; Iisus Hristos potolește furtuna, p. 22; Iisus Hristos vindecă paraliticul, p. 22–23; Iisus Hristos și femeia adulteră, p. 23; Învierea Domnului Iisus Hristos, scenă amplă, p. 24–25; Înmulțirea pâinilor și a peștilor în pustie, p. 26; Judecata lui Pilat, p. 27; Scene biblice: Învierea lui Lazăr de către Domnulu Iisus Hristos, p. 26; Spălarea picioarelor de către Domnul Iisus Hristos, p. 26–27; Bătaia la stâlp a Domnului Iisus Hristos, p. 27; Iisus Pantocrator (având pe margine  cunoscuta pericopă din Psalmul 79: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea [!]ˮ), p. 28–29; Sfânta Treime, p. 30–31; Iisus Hristos cu Petru pe mare, p. 32; Vindecarea orbului din naștere, p. 33; Cina cea de Taină, scenă amplă, p. 32–33; Iisus Hristos cu samarineanca la fântână, p. 34; Iisus Hristos cu Marta și Maria, p. 35; Pogorârea Duhului Sfânt, scenă amplă, p. 34–35; Adormirea Maicii Domnului, scenă amplă, p. 36–37.

În aceeași succesiune, scenele cu „pictură nouăˮ realizate de „pictorul restauratorˮ Mihail Moroșan (1932–2018) sunt: Iisus la 12 ani în templu, p. 18; Fuga în Egipt, Mironosițele la mormânt, Duminica Tomii, p. 19; Buna Vestire, Închinarea magilor, p. 29; Sfinții apostoli Petru și Ioan la mormânt, Iisus Hristos arătându-se Mariei Magdalena, p. 30.

În armonie cu pictura interioară, se află pictura catapetesmei.

Catapeteasma Catedralei din Rădăuți, operă a sculptorului Filip Boicic şi a pictorului Nicolae Popovici-Lespezi, artiști ieșeni, provine, potrivit unor surse, de la Biserica de lemn „Sfinții Voievoziˮ din satul Răpciuni, construită în 1773 și strămutată, în 1957, la Muzeul Satului „Dimitrie Gustiˮ din București (din 1958, Biserica face parte din colecția Muzeului). Catapeteasma acesteia, însă, având o structură tipică pentru secolul al XVIII-lea, se află și astăzi în Colecția Muzelui Național al Satului „Dimitrie Gustiˮ din București. Noi credem că această catapeteasmă de la Rădăuți, realizată în perioada 1937–1938, de către artiștii ieșeni menționați, provine de la Biserica „Înălțarea Domnuluiˮ de la Hangu, căreia îi era, în realitate, destinată (Biserică asemănătoare, prin arhitectura-i impozantă, cu Catedrala de la Rădăuți, cum observă, pe bună dreptate, autorii unor articole citate de noi mai jos, construită în perioada 1922–1951 și sfințită în luna mai 1951, „o catedrală impunătoareˮ, „Catedrala Munțilorˮ, „operă desăvârșităˮ, „o bijutierie arhitectonică a acelor vremuriˮ, dinamitată, la 22 mai 1959, înainte de inaugurarea barajului ce închide Lacul de acumulare „Izvorul Munteluiˮ al Hidrocentralei de la Bicaz (1 iulie 1960). Informații bune, în acest sens, se pot găsi într-un articol semnat de ziaristul Florin Jbanca, Destinul sfâșietor al bisericii de pe fundul Lacului Bicaz, și publicat, la 30 august 2015, în ediția electronică a periodicului „Adevărulˮ (conf. https://adevarul.ro › Oraşul tău › Piatra Neamţ; accesat: 22 iunie 2018). Fotografia de la sfințirea Catedralei, reprodusă aici, este superbă, fiind un valoros document de epocă. Mult mai bogat, ca informație și iconografie (reproduceri după fotografii de epocă și hărți), este documentarul Istorii insolite din adâncul mării dintre munți, postat pe un blog, Daniela.ro, la 21 mai 2015 (vezi www.eusuntdaniela.ro/istorii-insolite-din-adancul-marii-dintre-munti/; accesat: 23 iunie 2018). Pentru destinul Bisericii din lemn din Răpciuni, vezi articolul Biserica salvată din lacul de acumulare, postat la 18 aprilie 2011 de periodicul „Vremea nouăˮ (www.vremeanoua.ro/biserica-salvata-din-lacul-de-acumulare; accesat: 22 iunie 2018). Vezi și Emil Diaconescu, Biserica de lemn din Răpciuni-Ceahlău, în „Mitropolia Moldovei și Suceveiˮ, Iași, anul XLII, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1966, p. 78–95; Ala Movileanu, Programul iconografic al Bisericii Răpciuni, județul Neamț, în „«Țara Hangului». Revistă a Fundației Culturale «Gavriil Galinescu»ˮ din Hangu, anul XVI, nr. 57, noiembrie 2011, p. 1, 4–8; Ana Bârcă (coordonator), Biserica din lac. Povestea bisericii de lemn din Răpciuni, Neamț, studiu tipărit sub egida Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gustiˮ; Ala Movileanu, Biserica de lemn din Răpciuni, județul Neamț, în volumul Perspectivă istorică asupra arhitecturii comunitare din România (secolele XVII–XX), teză de doctorat, Oradea, 2015, p. 254–274; Paula Popoiu, Biserica de la Răpciuni, cronică a satului dispărut în 1958 (conf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Răpciuni; accesat: 18, 20, 22 iunie 2018; articolul de aici este preluat din Historia.ro). Suntem siguri că cercetări viitoare, de arhivă și de teren, vor clarifica această problemă, importantă sub aspect documentar și artistic, totodată.

Pentru generațiile mai noi, includem aici un profil biobibliografic al pictorului care ne-a înzestrat Catedrala cu admirabile lucrări de artă monumentală, folositor în educația paideică a celor preocupați de cunoașterea continuă. Iosif Keber vede lumina zilei la 30 iulie 1896 în Târgu Jiu, într-o familie de evrei originară, pe linie paternă, din Trier-Flandra și stabilită în Nependorf-Sibiu. Aici, tatăl său, Iosif Keber, se căsătorește cu localnica Ana Stoica-Simion, o româncă, după care se stabilește în Târgu Jiu. Copilul studiază la Școala primară particulară româno-germană „Unireaˮ (1904–1908) și la Gimnazul Real „Tudor Vladimirescuˮ din Târgu Jiu (1908–1912), unde profesorul Liviu Popa îi descoperă talentul pentru pictură. În 1912, obține Medalia de aur la Expoziția Generală de la Iași, pentru tabloul în cărbune Cap de bătrân.

După absolvirea liceului, urmează timp de șapte ani cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, specializându-se în pictură și artă decorativă cu maestrul Camil Ressu și în gravură cu maestrul Luca. În ultimii trei ani de facultate, este bursier. Ca student, obține 22 de premii, între care și Distincția academică „Lecomte du Noüyˮ pentru pictură (1922), obținută pentru un studiu de nud. La Școala de Arte Frumoase din București, „studentul eminentˮ Iosif Keber se bucură de îndrumarea unor profesori deosebiți: F. Storck, C. Demetrescu-Mirea, Dimitrie Paciurea, Gabriel Popescu, Costin Petrescu, I. D. Ştefănescu. Este, după Constantin Brâncuși, cel dintâi artist gorjean care reușește să frecventeze cursurile Școlii de Arte Frumoase din București, pe care le termină cu „rezultate deosebiteˮ, în 1923. Mobilizat, în 1916, în armata română, urmează cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Rezervă din București. În această perioadă se confruntă cu multe probleme. La cele privind naționalitatea și cetățenia, se adaugă și refugiul părinților în Moldova din perioada Primului Război Mondial.

Iosif Keber începe să picteze în culori de apă încă din vara anului 1908. În perioada studenției, se remarcă deja prin diversitatea stilurilor adoptate și printr-un „stil propriu pe care îl impregna pe materialˮ. În această perioadă de creație, realizează mai ales lucrări aparținând picturii de șevalet: desene, peisaje, portrete, natură statică, gravuri. Caracteristica principală a acestor lucrări de „mare finețe plasticăˮ, apreciate în mod deosebit de către Ion Teodorescu-Sion, este „dragostea de viațăˮ. Portretele și autoportretele sale sunt „adevărate poeme plasticeˮ, evidențiindu-i „personalitatea și frământărileˮ artistului, un fin observator al naturii și al omului. În arta laică, talentul lui Iosif Keber este ilustrat de peisaje și naturile statice, distingându-se printr-un „realism viguros al imaginiiˮ, ce comunică o „ciudată impresie de bucurie și nostalgieˮ (Grigore Smeu). Între peisajele sale, se remarcă cele inspirate de locurile în care a trăit: Târgu Jiu văzut din Dealul târgului (1914), În Parcul Târgu Jiu (1918), Margine din Târgu Jiu (1930), Cartier din Târgu Jiu (1933), Strada 11 iunie, iarna (1940), Case de pe strada mea (1940), Cărând gheață de la Jiu (1940), Cu sacaua pentru apă la Târgu Jiu (1942), Chioșcul din Grădina publică (1946), Stradă în Târgu Jiu (1947). Alte peisaje eternizează locuri în care a pictat: Casa memorială „Vladimirˮ (1921), Casa din Săcel (1928), Uliță din Novaci (1934), Vedere din Cernădia (1945), Vedere din Brănești (1955).

Iosif Keber își desăvârșește studiiile în străinătate, specializându-se în pictura bisericească. Acum începe o perioadă nouă de creație, cea a maturității, închinată picturii monumentale. Prietenia cu Costin Petrescu îi influențează stilul. În pictura de frescă, Iosif Keber se distinge printr-un „remarcabil simț al decorativuluiˮ și printr-o pregătire temeinică. Constantin Brâncuși, care îl cunoaște în perioada 1937–1938, îl consideră un înnoitor al picturii murale românești, „un Puvis de Chavannes al nostruˮ. Descoperind secretul longevităţii zugrăvelilor pe tencuiala crudă, pictorul Iosif Keber face din arta frescei o preocupare inegalabilă, decorând, din 1923 şi până la adânci bătrâneţi, câteva zeci de biserici şi monumente. În acest sens, sculptorul  Vasile Blendea afirmă entuziast: „De la pictorii lui Constantin Brâncoveanu până astăzi, nimeni nu a cucerit tehnica, podoaba şi luxul artei picturii iconografice ca Iosif Keber din ­Târgu Jiu şi din întreaga ţară”.

Timp de peste șase decenii, Iosif Keber execută, în majoritatea cazurilor prin concurs, pictura interioară de la numeroase biserici ortodoxe: Biserica Precupeții Vechi, din București (1930), Schitul Darvari (1933–1934), Catedrala „Sfinții Voievozi” din Târgu Jiu (1933–1940), Biserica „Sfinții Apostoli” din Târgu-Jiu (1936–1937), Biserica „Sfântul Lazărˮ din cimitirul Mănăstirii Cernica, în colaborare cu Grigore Frujinescu (1936), Biserica Mare de la Mănăstirea Dealu-Târgoviște (1955–1958), Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți, în colaborare cu Gheorghe Teodorescu-Romanați, Ion Taflan, S. Hermineanu și Adrian Keber (1959–1960), Catedrala mitropolitană „Sfânta Treime” din Sibiu (aici termină, la sfârșitul anilor 1970, pictura începută, în 1905, de către Octavian Smigelschi și continuată, mult mai târziu, de Ludovic Kandler și Anastasie Demian), Biserica „Sfântului Mare Mucenic Gheorgheˮ, aflată pe prima insulă a Complexului monahal Cernica (1965–1967), Biserica Ortodoxă Românească de la Ierusalim (1970), Biserica „Sfântul Elefterie Nouˮ, din București, târnosită la 29 iunie 1971 (în colaborare cu Vasile Rudeanu), Biserica „Sfântul Spiridonˮ din Craiova (două icoane din pronaos poartă semnătura sa: Sfântului Spiridon și Sfântul Nicolae), Biserica „Popa Chițuˮ din București , renovată în perioada 1975–1980 (aici pictează sfinții din cele 91 de ocnițe ale frizei continue care se adaugă acum). Tot el este autorul unor lucrări de pictură executate la Biserica „Spirea Vecheˮ, Biserica „Delea Nouăˮ, Biserica „Sfinții Arhangheliˮ și Catedrala „Sfântu Dumitruˮ din Craiova, Biserica din Turgheș-Brașov, Biserica din Novaci (Gorj), Biserica din Urdarii de Jos (Gorj), Biserica din Săcel (Gorj). Fresca pictată de Iosif Keber este caldă, compoziţia sa reprezintă o profunzime de scene, figuri şi ornamentaţii armonios asociate, ambianţa fiind dominată de o tonalitate temperată.

În timpul vieții, Iosif Keber realizează peste 500 de lucrări, multe dintre acestea fiind prezentate în cadrul celor 56 de expoziții la care participă, dintre care patru sunt personale: 1921, 1934, 1938 și 1979. La împlinirea vârstei de 90 de ani de „rodnică vieţuire şi generoasă dăruire a frumosului, prin suflet şi culori, iconografiei şi decoraţiunilor publiceˮ, artistului Iosif Keber, „maestru al iconografieiˮ, „artist de o reală complexitateˮ, „un iscusit pedagog în materie de frumosˮ, i se acordă „Crucea Patriarhală” pentru Mireni (20 iunie 1988).

Iosif Keber se stinge din viață, lucrând la șevalet, la 19 aprilie 1989, și este înmormântat în cripta familiei din cimitirul Bisericii din Vădeni-Sișești (Târgu Jiu).

De-a lungul anilor, fac referire la viața și activitatea sa creatoare, între alții: Ion Mocioi, Pictorul Iosif Keber, monografie, Târgu Jiu, Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă, 1980, 84 + 32 p. ilustrate + 8 p. cu reproduceri ale unor lucrări; Octavian Ungureanu, Keber, Târgu Jiu, Biblioteca Județeană „Christian Tellˮ, 1996; Ion Mocioi, Pictorul Iosif Keber. Monografie, Târgu Jiu, Editura Drim, 2002, 180 p.; Alexandru-Constantin Chituță, Pictorul Iosif Keber sau talentul pus în slujba Bisericii, în „Ziarul «Lumina»ˮ, ediția electronică, 18 iunie 2017 (ziarullumina.ro/pictorul-iosif-keber-sau-talentul-pus-in-slujba-bisericii-123591.html, accesat: 18 iunie, 2017, 18 iunie 2018); Iosif Keber, Wikipedia, enciclopedie liberă (https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Keber, accesat: 18 iunie 2018); Biblioteca Județeană „Christian Tellˮ Gorj, Iosif Keber, în Catalog online (bibliotell.ro/bibliografii/180-iosif-keber.html, accesat: 21 iunie 2018).

Executată în stil neobizantin, după proiectul întocmit de prof. univ. Victor Brătulescu, de către Iosif Keber, Gh. Teodorescu-Romanați, Ion Taflan, Stan Hermineanu şi Adrian Keber, pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ de la Rădăuți se remarcă prin insolitul ei într-o perioadă de recrudescență a stalinismului ateu: „Compoziţiile ample şi cu multe personaje biblice impresionează prin naturaleţe şi mişcare, culoare şi armonie, dar şi prin grandoarea unor scene, precum cea a Naşterii Domnului, a Învierii, a Adormirii Maicii Domnului, care depăşesc 30 m². Din calota cupolii înconjurată de cetele îngereşti, Pantocratorul, scăldat în lumină, domină întregul univers. În interiorul turlei, în medalioane, sunt prezentaţi proorocii, iar la baza ei se desfăşoară liturghia cerească, într-o friză de o rară frumuseţeˮ. Frescele Catedralei de la Rădăuți, „toate pline de lumină și căldură divinăˮ, „păstrează regulile echilibrului şi armoniei, naturaleţii şi bunului gust, răspîndind în preajmă o atmosferă de taină, smerenie, puritate şi linişte sufleteascăˮ (www.catedralaradauti.ro/pictura.php).

În acest cadru hieratic, transfigurat/„îndumnezeitˮ, pictura lui Iosif Keber și a colaboratorilor săi de la Rădăuți îndeplinește rosturi profunde, înlesnind, în primul rând, „trăirea liturgică a vieții celei noi în comuniune cu Dumnezeuˮ, participarea deplină la Sfânta Liturghie („ospăț al credințeiˮ, „sfântă jertfăˮ și „taină a tainelorˮ) și continua actualizare a jertfei. Perfecționarea rugăciunii personale, privită ca „stâlp al evlavieiˮ creștine, pe ale cărei trepte se deprind virtuțile și harurile lui Dumnezeu, continua aspirație spre Liturghia cerească, prin apropierea de practica rugăciunii liturgice, profunzimea trăirii creștine și frumusețea gândului împlinitor ne îmbogățesc și ne apropie, astfel, de semnificațiile profunde, metafizice ale sărbătorii, despre care scrie filosoful Vasile Băncilă (În calitatea ei de „summum bonumˮ, sărbătoarea reprezintă „trăirea creatoare a dimensiunii festive a realitățiiˮ, un „moment al întâlnirii omului cu Dumnezeuˮ. Pentru împlinirea acestei dimensiuni, este necesară „organizarea totală a existențeiˮ printr-o „horă gravă de comuniuniˮ: cu realitatea, cu transcendentul, cu natura cosmică și cu societatea, cu lumea animală și vegetată și cu tine însuți, urmărind accederea la „etica sufletului în sărbătoareˮ și la „un stil de monumentalitateˮ discretă a trăirii, de pace profundă și de vioiciune ingenuă. Vezi Duhul sărbătorii și Declinul sărbătorii (1936), Pedagogia sărbătorii (1937). În preajma Crăciunului, an de an, în Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ se desfășoară concerte, susținute de grupuri vocale, formate mai ales din copii și tineri, ale parohiilor din Protopopiatul Rădăuți, care promovează prin repertoriul lor valori ale colindelor tradiționale românești, religioase și laice.

Din aceleași rațiuni, includem, tot aici, și un profil biobibliografic al pictorului căruia îi datorăm frumusețea catapetesmei de la Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți.  

Neculai Popovici-Lespezi vede lumina zilei la 2 februarie 1885, în comuna Lespezi, din plasa Siretul de Sus a județului Suceava, în familia învățătorului Gheorghe Popovici, director școlar. Face școala primară în satul natal, după care învață la oraș. Este absolvent al Gimnaziului „Alecu Doniciˮ din Fălticeni (1902), devenit în 1923 Liceul „Nicu Ganeˮ, și al Școlii de Arte Frumoase din Iași (1907). La Iași, studiază în clasa profesorului Emanoil Panaiteanu-Bardasare, sub îndrumarea căruia deprinde „știința desenului și arta compozițieiˮ, avându-i între colegi pe Nicolae Tonitza și Otto Briese. În această perioadă este medaliat de două ori cu Premiul I „Lecompte de Noüyˮ, acordat de Academia Română pentru desen.

După absolvirea Școlii de Arte Frumoase, Neculai Popovici-Lespezi expune în vitrinele magazinelor din Iași (1909–1910), este numit suplinitor la Catedra de desen de la Liceul Militar din Iași, apoi este transferat la Gimnaziul din Dorohoi, funcționând aici ca profesor titular de desen și caligrafie (de la 1 septembrie 1912). În 1912, deschide o expoziție personală în holul Prefecturii Fălticeni, iar în 1914, o altă expoziție personală la Piatra Neamț.

Înrolat în armată, este trimis pe frontul din Bulgaria, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1916). Printr-un schimb de prizoniei, organizat de Crucea Roșie Internațională, revine în țară după câțiva ani (1918), reluându-și activitatea didactică la Liceul „Grigore Ghica-Vodăˮ din Dorohoi. În acest an, deschide la Dorohoi două expoziții de pictură. În 1919, realizează în holul Liceului „Grigore Ghica-Vodăˮ două lucrări de mari proporții, reprezentându-i pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Un an mai târziu, în 1920, organizează o expoziție de pictură personală la Liceul „Grigore Ghica-Vodăˮ din Dorohoi.

Transferat la Liceul Național din Iași, în 1924, primește titlul de profesor definitiv. La Iași, pictorul Neculai Popovici-Lespezi organizează câteva expoziții personale (1925, 1927, 1928, 1932), participă la Salonul Oficial al Moldovei (1931) și la Salonul Oficial din București (1937). În 1934, editează un Curs de perspectivă lineară, pentru uzul studenților de la Academia de Arte Frumoase. În holul Liceului Național, realizează fresca Academia Mihăileană. Pentru merite deosebite în activitatea didactică, Ministerul Instrucțiunii Publice îi decernează Medalia „Răsplata munciiˮ (1938). Profesorul Neculai Popovici se pensionează în 1945. „De la catedră – citim într-un articol evocator, din 2015 –, timp de peste trei decenii, el a știut să insufle elevilor săi dragostea pentru desen și pictură, reușind să înscrie în galeria pictorilor români câteva nume de rezonanță: Călin Alupi, Ștefan Hotnog, Grigore Popovici, Dan Hatmanuˮ.

După război, pictorul Neculai Popovici-Lespezi participă cu un număr mare de lucrări la Expoziția pictorilor din Moldova (1948), expune la Salonul Oficial din București (1949). Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Se stinge din viață la 11 decembrie 1965, în Iași, la vârsta de 80 de ani.

Pictorul Neculai Popovici-Lespezi semnează portrete (Portret de fetiță, Portret de copil în profil, Mamă cu doi copii, Portretul unui băiat; Copii la sfat, Fată în grădină, Culegător de mere, Fata cu chitară, Fete în grădină; Portretul soției, Soția cu un copil în brațe, Portretul unui bătrân tăietor de lemne, Portretul tatălui artistului citind ziarul, Portretul Nataliei Străjescu-Urziceanu, Portretul Eugeniei Ștefănescu, Portretul tatălui artistului), autoportrete (Autoportret la 22 de ani, Autoportret-pastel, Autoportret la 71 de ani, Autoportret cu doi copii), peisaje (Toamna la Tomești, Pescărițe la Ciric, Peisaj de la marginea Iașului, La cules de vie, Culesul viei, Peisaj din Brașov, La lucru în vie, Secerătoare, Peisaj de iarnă), flori (Tufănele, Liliac, Ochiul boului în cană de lut, Gladiole, Dalii, Crizanteme în vas cu două toarte, Stânjenei cu maci și bujori, Dalii în pahar albastru, Ochiul boului, Crizanteme, Ochiul boului cu gladiole) și natură statică („a pictat cu predilecție flori modeste de grădină, cărora le-a dat strălucire, înnobilându-le prin culoare și luminăˮ), scene de gen (Tablou de familie; Rămas fără lucru, Șomerii, Bătrân muncitor, Muncitoare cu ziua, Salahori, La desfăcat porumb, La moară, Proces de evacuare; Convoi de prizonieri mărșăluind în viscol, Prizonier în Bulgaria, Setea, Lagărul de prizonieri de la Hascovo, Baraca de prizonieri de la Hascovo, Fântâna lui Selim, Bazarul de la Cadjarli, Turci în fața Cafenelei Cadjarli, Moș Voicu în captivitate), grafică (Autoportret), desene în peniță (Soldați în fața focului), lucrări ce se disting prin „libertatea de expresie a tușei sigureˮ, prin culorile calde și expresivitate.

O secțiune aparte din creațiile sale o reprezintă pictura bisericească.

De-a lungul anilor, pictorul Neculai Popovici-Lespezi realizează catapeteasma Bisericii din Peșești, județul Baia (1909), pictura interioară de la Biserica din Borca, județul Baia (pictură în tempera, 1911), bolțile în tempera și catapeteasma în ulei, la Biserica din Mitoc-Dorohoi (1914), pereții interiori ai Bisericii Slobozia-Hlipiceni, comuna Todireni, județul Botoșani (pictură în ulei, 1916–1919), catapeteasma Bisericii din Comindărești-Botoșani (1920), catapeteasma Bisericii din Zbiereni-Iași (pictură în ulei, 1925), catapeteasma Bisericii din Zapodeni-Vaslui (pictură în ulei, 1930), pereții interiori ai Bisericii din Broscăuți, județul Suceava (pictură în tempera, 1935), catapeteasma Bisericii din Coarnele Caprei-Iași (pictură în ulei, 1936), catapeteasma Bisericii din Răpciuni, comuna Ceahlău, județul Neamț (pictură în ulei, 1937–1938), aflată astăzi la Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți; pereții interiori ai Capelei Spitalului „Cantacuzino-Pașcanuˮ din Iași și ai Bisericii din Avrămeni-Dorohoi (1939), catapeteasma Bisericii din comuna Covasna, județul Iași (pictură în ulei, 1941), pereții interiori ai Catedralei din Dorohoi (pictură în tempera, 1941), catapeteasma Bisericii „Sfântul Nicolaeˮ din Buhuși-Neamț (pictură în ulei, 1942–1945), catapeteasma Bisericii din Brusturi, județul Baia (pictură în ulei, 1942–1946). În 1908, pictorul Neculai Popovici-Lespezi execută două tablouri mari, pictate pe pânză în ulei la Mitropolia din Iași: Răstignirea și Judecata din urmă. Tot el restaurează, de-a lungul timpului, pictura murală la o serie de biserici din eparhia Iași.

Pentru referințele sale biobibliografice, între altele, vezi: Pictorul Neculai Popovici-Lespezi, articol nesemnat, ilustrat cu o fotografie din anii de maturitate, în ediția electronică a periodicului „Evenimentul regional al Moldoveiˮ, postat la 5 decembrie 2015, conf. www.ziarulevenimentul.ro/stiri/.../pictorul-neculai-popovici-lespezi--217255413.html; accesat: 24 iunie 2018; Neculai Popovici-Lespezi, articol de pe site-ul popovici-lespezi.ro/neculai-popovici-lespezi/, fișier biobibliografic, accesat: 22 iunie 2018; Pictorul Neculai Popovici-Lespezi, un mare desenator și portretist, articol nesemnat, postat la 21 decembrie 201l la adresa https://destepti.ro/pictorul-neculai-popovici-lespezi-un-mare-desenator-si-portretist; accesat: 24 iunie 2018.

Lucrarea Pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți, coordonată de preotul-paroh Neculai Vârtea, mai cuprinde în oferta ei câteva materiale, bogate în informații: Istoricul comunității parohiale (p. 38), Istoricul Bisericii parohiale, p. 38–41 (un istoric al zidirii, arhitectura, pictura, obiecte vechi de cult, manuscrise și cărți vechi, o listă a preoților parohi, cântăreți și epitropi de seamă, cimitirul, activități culturale și filantropice, profilul actual al parohiei, surse bibliografice). De remarcat și istoricul Catedralei, redactat în limba engleză, p. 41–43. Un bogat album, reunind facsimile, realizate după documente (Proces-verbal, mai 1921) și cărți (Condica morților, 1815–1841; Protocolul poruncilor, 1805–1812; Biblie ebraică, 1711; manuscrisul cuvântul ținut cu ocazia sfințirii Catedralei, în 28 mai 1961, de către „un fruntaș al gospodarilorˮ din Rădăuți), reproduceri după fotografii mai vechi și mai noi (Mihail Pankowski, primul arhitect al Catedralei; Constantin Popadiuc, Iosif Keber, conducătorul echipei de pictori din 1959–1960; Catedrala „Pogorârea Sfântului Duhˮ înainte de război; cinci fotografii realizate la sfințirea din 28 mai 1961; vizita mitropolitului Teodorius al Ierusalimului împreună cu patriarhul Justin Moisescu, ÎPS Teoctist, mitropolit al Moldovei și Sucevei, predicând la Liturghia săvârșită la împlinrea a 25 de ani de la sfințirea Catedralei (1986); corul Catedralei, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, 1 mai 1988; soborul preoților participanți la Sfânta Liturghie, aniversară, din 28 mai 2011; epitropul Constantin Tofănel pregătind parastasul ctitorilor, oficiat la semicentenarul celebrat în 28 mai 2011; parastasul ctitorilor, săvârșit de soborul condus de IPS Pimen, la 28 mai 2011; lansarea monografiei Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ, Rădăuți, 28 mai 2011; hramul Catedralei, 4 iunie 2017; corul Catedralei, condus de cantorul Ioan Covali, 4 iunie 2014; hramul Catedralei, surprins în câteva momente ale Sfintei Liturgii: Hristos împărtășit copiilor și Împărtășirea Cuvântului). Din acest corpus de documente, trebuie reținute, între altele, o cronică semnată de preotul Neculai Vârtea, parohul Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți: 28 mai 2011 – Sărbătoarea ctitorilor Catedralei Ortodoxe din municipiul Rădăuți, p. 60–61, precum și câteva scene surprinse înainte și după restaurare: Iisus Pantocrator, p. 57, și Sfânta Treime, p. 58.

Istoricul realizat în cuvinte și imagini, p. 38–68, ilustrează concluzia prezentării acestui „veritabil monument de artăˮ din Bucovina: „Construcţie impunătoare, cu largi şi impresionante proporţii arhitectonice, cu un interior bogat iconografic din care irumpe slavă si măreţie, cu policandre mari şi mici până şi în cele două abside, cu strălucire şi obiecte de cult de mare valoare, Catedrala Ortodoxă din Rădăuţi este un veritabil monument de artă, terminat, paradoxal, într-o vreme când regimul făcea mari eforturi pentru educarea ateistă a poporuluiˮ (Vezi articolul de pe site-ul Parohiei, Pictura Catedralei, p. 43, conf. www.catedralaradauti.ro/pictura.php.).

Albumul Pictura Catedralei „Pogorârea Sfântului Duhˮ din Rădăuți se încheie rotund, cu reproducerea unei fotografii realizate de sus, din cafas (balconul coriștilor), p. 68, surprinzând monumentalitatea picturii maestrului Iosif Keber și a ucenicilor săi (1959–1960), împrospătate și completate în perioada 2005–2016 de către Mihail Moroșan, artistul bucovinean, născut la Bucșoaia, care a pictat, între altele, împreună cu fratele său Gavril, Biserica „Adormirea Maicii Domnuluiˮ a Mănăstirii Putna (10 iulie 2001–31 iulie 2010). Cartonat și legat, cu o elegantă supracopertă, acesta apare în condiții grafice dintre cele mai bune, reușind să surprindă frumusețea picturii realizate aici în stil neobizantin, în două perioade distincte: 1959–1960, 2005–216, și promovând valori ale patrimoniului cultural național.

 

                                                                                                               Prof. dr. Vasile I. Schipor