Ascultă Online Radio Cernăuți

7 mai 2018

GESTIONAREA ȘI VALORIZAREA MEMORIEI CULTURALE A NAȚIUNII

Grigore Crigan, născut la 15 mai 1941 în localitatea Tărăsăuţi, din judeţul Hotin, este fiul lui Gheorghe şi al Zinoviei, născută Munteanu, ţărani. Studiază la Şcoala de opt ani din Tărăsăuţi (1948–1956), la Şcoala Medie Generală Nr. 2 din Noua Suliţă (1956–1958) şi, ulterior, la Facultatea de Filologie Romano-Germanică, secţia limba şi literatura română, a Universităţii de Stat din Cernăuţi, al cărei licenţiat este (1963). În perioada 1963–2004, funcţionează ca ziarist la „Bucovina sovietică” (1963–1967) şi la „Zorile Bucovinei (de la 1 aprilie 1967), în redacţia cărora este corespondent, şef de secţie şi redactor-şef, traducător.
De-a lungul timpului, colaborează şi la alte periodice, mai cu seamă din Bucovina: „Bucovina literară” (Suceava), „Convorbiri literare” (Iaşi), „Glasul Bucovinei”, „Septentrion literar”, „«Ţara Fagilor». Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni”, „Concordia”, „Libertatea cuvântului” (Cernăuţi), precum şi la mai multe periodice din Chişinău (unde vede lumina tiparului, de exemplu, între altele, nuvela istorică Vornicul Miron, în „Nistru”, 1990, la un sfert de veac după redactare: 1964). Debutează cu poezie şi proză scurtă în paginile gazetei „Zorile Bucovinei”.
Înzestrat cu „un dar natural de a povesti şi de a construi un text” (Mihai Cimpoi, 2014), cultivând „o proză de reconstituire bazată pe documente” şi „un realism de factură lirică” (Grigore C. Bostan, 2000), Grigore Crigan, „omul cu sufletul ca un curcubeu” (S. Gociu, 2001), fascinat de „labirintul dedalic al dragostei” (Mihai Cimpoi, 2014), este autor al volumelor: Casa cea nouă, nuvele şi povestiri, Cernăuţi, 2002 (răsplătit cu Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Suceava, 2003); Cea mai curată lacrimă a noastră, volum de articole, interviuri şi tablete consacrate lui Mihai Eminescu, Cernăuţi, 2010 (pentru care primeşte Premiul „Teiul de argint” al Editurii Geea, Botoşani, 2010); De ce ne iubesc femeile?, Cernăuţi, 2014; Cu sufletul pe buze, dialog/interviu cu Vasile Tărâţeanu, Cernăuţi, 2015. În perioada 1979–1990, traduce din limbile rusă şi ucraineană, singur şi în colaborare, povestiri, nuvele şi romane, tipărite în volum, din creaţia lui M. Gorki (Chişinău, 1979), P. Panci (Chişinău, 1979), C. Guseinov (Chişinău, 1980), M. Şumilo şi R. Fedoriv (Chişinău, 1985), V. Stefanik, O. Honcear (Chişinău, 1986), Dniprova Ceayka (Liudmyla Vasylevska) (Chişinău, 1986), I. Zbanaţki, A. Miaskivski şi Hrihir Tiutiunîk (Chişinău, 1989), V. Solouhin (Chişinău, 1990).
Grigore Crigan este membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi.
Dintre referinţele critice asupra creaţiei sale (cronologic): Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Pagini de literatură română Bucovina, regiunea Cernăuţi, 1775–2000 (compendiu şi antologie), Cernăuţi, Editura „Alexandru cel Bun”, Colecţia „Bucovina literară”, 2000, p. 441 (cu ilustrare, Vornicul Miron, nuvelă istorică, p. 441–451); Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Iaşi–Suceava, Editura Princeps–Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, 2004, p. 293; Mircea Irimescu, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862–2012) la 150 de ani, volumul II, Voluntariat bucovinean, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2013, p. 163; Ştefan Broască, Grigore Crigan sau singurătatea prozatorului, în volumul Cartea zoriştilor, Cernăuţi, Editura Misto, 2016, p. 218–225; Zenovie Cârlugea, Eminescu – „cea mai curată lacrimă a noastră”, Târgu Jiu, Portalul „Măiastra”, 2017 (conf. https://zenoviecarlugea1950.wordpress.com/autori-si-opere/grigore-crigan-cernauti; accesat: 2 iulie 2017).
Dintre cărţile sale, la începutul acestui an, ajunge la noi, cu dificultate, ca orice „bun simbolic” tipărit de către românii din regiunea Cernăuţi, „o carte unică în felul ei despre literaţii unui cotidian de limba română («Zorile Bucovinei» […]), confruntaţi cu vicisitudinile istoriei de-a lungul a 75 de ani (1941–2016)”, cum citim, într-o scurtă notă de prezentare, aşezată pe contrapagina de titlu a lucrării din urmă: Cartea zoriştilor, Cernăuţi, Editura Misto, 2016, 488 p.
Întreprinderea, să recunoaştem, dintre cele temerare, realizată la împlinirea a trei sferturi de veac de la fondarea periodicului cernăuţean, este precedată de un motto sugestiv (p. 3),  preluat din doi autori: „Trăim înlăuntrul memoriei şi prin ea, iar viaţa noastră spirituală nu este de fapt decât efortul pe care îl facem pentru ca amintirile noastre să dăinuie la nesfârşit şi să se preschimbe în speranţă, pentru ca trecutul nostru să devină viitor” (Miguel de Unamuno); „Înainte de a purcede la o «sângeroasă» selecţie, cei de aici, din jumătatea pierdută, au dreptul de a fi recuperaţi şi făcuţi cunoscuţi, intrând aşadar într-un metabolism cultural normal care, neapărat, va cerne, într-un «timp secund», fără milă, valorile” (Adrian-Dinu Rachieru).
Două texte ne introduc, ca „discursuri de escortă”, în problematica volumului. Cel dintâi, „Zorile Bucovinei” în oglinda retrovizoare a timpului, p. 4–7, este semnat de Ştefan Broască, din 1975, corespondent, ulterior şef de secţie al periodicului (până în 1997), şi sugerează nevoia unei „analize pertinente, cuprinzătoare şi în adâncime a problemei în cauză”, pornind de la o „întrebare interesantă”: „A reprezentat «Zorile Bucovinei» un fenomen socio-cultural şi naţional” de-a lungul existenţei sale de 75 de ani?
„Ceea ce ne propune Grigore Crigan prin masiva carte a zoriştilor – precizează Ştefan Broască – este în primul rând o privire din interior, adică din birourile redacţiei, în viziunea celor care au ostenit, unii mai mult iar alţii mai puţin, deasupra acum îngălbenitelor file de ziar” (p. 4). Autorul cărţii ce reuneşte „profiluri, portrete, schiţe şi memorii” – adaugă Ştefan Broască – nu este un simplu „alcătuitor, antologator sau glosator”. „Monumentalul şi obositorul travaliu al domniei sale” rezidă din felul în „care a abordat fiecare personaj în parte cu multă atenţie şi sensibilitate, blajin şi prea mult grijuliu”, „înţelegător şi iertător de la înălţimea unei vârste venerabile şi generoase la care se află şi din care peste patru decenii [le]-a consacrat acestei publicaţii, fiind întru totul cel mai îndreptăţit să realizeze o asemenea întreprindere complexă şi anevoioasă” (p. 4).
Apelul la „concursul împricinaţilor zorişti” pentru „elaborarea propriilor portrete”, din raţiuni de documentare, dar şi „pentru a evita supărările, geloziile şi resentimentele de tot felul, care, inevitabil, pot să apară”, lasă spaţiu de manifestare unei posibile „tente de subiectivism, involuntar sau intenţionat”, care să conducă discursul „la o idealizare ingenuă şi firească”, produsă natural („mai mult nevoită în asemenea condiţii”) şi nu urmărită „premeditat şi cu bună ştiinţă”. „Pentru o apreciere corectă a acestora – precizează Ştefan Broască – urmează de avut în vedere un singur lucru cert: autorul şi-a pus scopul să ne ofere nu atât şi nici exclusiv portretele lor umane, psihologice şi morale, cu luminile şi tenebrele lor, ci doar să ne prezinte înainte de toate un singur aspect al personalităţilor respective – cel de ziarişti, publicişti, poeţi sau literaţi, adică de creatori, şi, poate, nu în aceeaşi măsură, cel de activişti civici, militanţi pentru năzuinţele neamului şi patrioţi” (p. 5).
Precizând câteva repere din istoria publicaţiei (15 februarie 1941 – înfiinţarea ziarului „Adevărul bolşevic”, ce devine, la sfârşitul anului 1944, „Bucovina sovietică”, iar de la 1 aprilie 1967, „Zorile Bucovinei”, dată la care încetează a mai fi o versiune a ziarului de limbă ucraineană „Radianska Bukovina”), Ştefan Broască schiţează un succint istoric al periodicului, cu trimiteri la generaţii de jurnalişti, etape din activitatea acestui „organ de presă oficial al partidului şi al puterii sovietice”, „constrângeri ideologice”, „tendinţa nedisimulată”, după 1980, „de a înviora” gazeta cu „articole scrise cu suflet” („adică schiţe candide despre oameni simpli, reportaje lirice, pagini literare, rubrici satirice, umor, poezii scrise de către cititori etc.”), „descătuşarea” ziariştilor în ultimul deceniu al veacului trecut: „Totuşi, copaia propagandistică fiind prea mare, de multe ori pruncul se pierdea cu totul în apa tulbure de albie a diferitelor materiale de agitaţie, de istorie trucată a ţinutului, de îndrumări pentru activiştii de partid şi interminabile relatări de la diferite evenimente şi întruniri oficiale. Însă gazeta era îndrăgită şi aşteptată de oamenii noşti anume pentru cele dintâi, trecându-se cu vederea peste «umplutura» [...] ideologică” (p. 6–7); „Cu adevărat s-au descătuşat zoriştii mai târziu, în «perestroikă» şi în primul deceniu după dezmembrarea URSS-ului, devenind instantaneu forţa principală şi motorul continuu al redeşteptării naţionale – lupta pentru alfabetul latin şi introducerea lui iniţial în practica ziarului, iar apoi şi în şcolile româneşti din regiune, revalorificarea trecutului glorios al poporului nostru, evocarea masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă, deportările, foametea, reliefarea bogăţiilor culturale, reactualizarea personalităţilor noastre de seamă din toate domeniile, care erau aproape necunoscute pentru generaţiile postbelice, susţinerea bisericii şi a religiei ş.a.m.d. Ziariştii de la «Zorile Bucovinei» se aflau mereu în vârtejul tuturor evenimentelor culturale şi patriotice, oglindindu-le pe larg şi cu pasiune în paginile ziarului, fiind totodată şi membri activi ai societăţilor culturale care s-au creat” (p. 7).
Observaţiile publicistului Ştefan Broască ce privesc „diminuarea” ulterioară a efervescenţei naţional-culturale şi civice”, „temperarea” entuziasmului public şi concluzia sa privind rostul periodicului „Zorile Bucovinei” sunt consemnate, în final. O analiză corectă, cinstită a fenomenului şi întreprinsă sub toate aspectele – crede autorul –, rămâne în sarcina viitorului („când se vor mai aşeza apele şi se vor limpezi cugetele”): „Spre regret, treptat, această efervescenţă naţional-culturală şi civică s-a diminuat, entuziasmul public s-a mai temperat, dezamăgirea punând stăpânire tot mai mult pe românii noştri, ceea ce, în ultimă instanţă, nu a putut să nu afecteze şi poziţia şi conţinutul ziarului. Cauzele şi factorii ce-au determinat o asemenea situaţie urmează încă să fie analizate şi va trebui să curgă încă multă apă pe Prut până acestea vor putea fi dezvăluite corect, cinstit şi sub toate aspectele, fiindcă au existat şi mai există încă destule păreri, orgolii şi frustrări personale, [pe] care ar fi bine să le lăsăm deocamdată îl plata Domnului, până când se vor mai aşeza apele şi se vor limpezi cugetele. Concluzia noastră este că acest fenomen al «Zorilor Bucovinei» a existat [în mod] real şi palpabil, cel puţin pe durata unui deceniu şi jumătate sau chiar două, cu bune şi cu rele, cu realizări şi scăpări, cu victorii şi înfrângeri, iar ultimul lucru pe care îl pot face acum zoriştii de altădată este să conştientizeze faptul că au putut face şi mai mult” (p. 7).
În cel de al doilea text, Argumente, p. 8–9, Grigore Crigan face câteva precizări folositoare privind lucrarea sa, concepută iniţial altfel, autorul „intenţionând să parcurgă istoria ziarului [...] de la origini până în prezent” (p. 8). În acest sens, începând de prin 2002–2007, publică în „Zorile Bucovinei” o rubrică aparte, Zoriştii, în care tipăreşte „o serie de schiţe-eseuri” despre foştii şi actualii angajaţi ai ziarului: „Era ceva nemaiîntâlnit în presa sovietică şi cea de mai târziu, când «eroii» articolelor puteau fi doar activişti de partid şi de stat, reprezentanţii clasei muncitoare (strungari, sudori, constructori, tractorişti, mulgătoare etc.), într-o măsură mai mică intelectualii, dar nicidecum ziariştii. Această tradiţie a fost încălcată. Până în vremea de faţă au şi văzut lumina tiparului aproape 20 de asemenea schiţe-eseuri şi profiluri, începând cu cele despre primii redactori-şefi şi terminând cu redactorii literari, traducătorii, corectorii, dactilografele. Articolele despre aceştia din urmă autorul şi le-a intitulat Anonimii, deoarece pentru prima oară se dezvăluiau numele acelora care nu semnau materialele, dar care, în condiţii anevoioase, câte şase zile pe săptămână, adesea şi în orele de noapte, cu metode de muncă semiprimitive, contribuiau la scoaterea cotidianului nostru” (p. 8).
Tot de aici, aflăm că în cei 75 de ani de activitate, la cotidianul „Zorile Bucovinei” au lucrat „mai bine de 150 de persoane”, „circa 30 de literaţi, inclusiv 13 membri ai uniunilor scriitoriceşti, doi viitori membri de onoare ai Academiei Române” (Grigore C. Bostan şi Vasile Tărâţeanu) şi „un nume glorios al liricii europene”, Paul Celan, care funcţionează o vreme ca traducător şi redactor literar în redacţia versiunii româneşti a ziarului ucrainean „Radianska Bukovina” (toamna anului 1944–aprilie 1945). Confruntându-se cu probleme dificile, privind documentarea şi recesiunea financiară, Grigore Crigan „s-a văzut nevoit să se limiteze la includerea în carte doar a zoriştilor-literaţi”.
Evocarea celor 30 de zorişti se face în mod cronologic, iar „pentru a exclude pe cât e posibil în asemenea cazuri notele de subiectivism”, profilurile sunt însoţite mereu de excerpte din „referinţele critice şi aprecierile privitoare” la autori, aceastea aparţinând „altor scriitori din România, Republica Moldova şi, desigur, din septentrionul bucovinean” (p. 9). Din aceleaşi raţiuni, autorul apelează la „sursele locale”, provenind din interiorul redacţiei, considerate „cele mai veridice şi mai vrednice de încredere”, precum şi la „surse externe”, realizând-se astfel „o apropiere maximă de opinia unei colectivităţi”.
Precizarea pe care o face, în final, Grigore Crigan priveşte „destinul tragic” al scrisului românesc din Bucovina ocupată: „Din cele peste 400 de pagini ale cărţii, cititorul va putea lesne observa ce destin tragic a trebuit să înfrunte scrisul românesc din septentrionul bucovinean pentru ca să revină la matricea sa, aruncând punţi mirifice peste Sahara/Arctica spirituală, creată aici de regimul totalitar după «eliberarea» din anul 1944” (p. 9). Invocarea unui fragment din prezentarea cărţii lui Ştefan Hostiuc, Scriitori români din nordul Bucovinei, vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005 (vezi coperta a IV-a), are menirea de a (re)aduce în actualitate un „adevăr copleşitor”: „Scos din instituţii după cel de al Doilea Război Mondial, ameninţat cu ghilotina stalinistă în perioada războiului rece, condamnat la dispariţie lentă în perioada destinderii, nerecunoscut de oficialităţi în identitatea sa legitimă şi interzis în formula sa firească timp de aproape jumătate de secol, prigonit de poliţia politică şi confruntat cu mancurtizarea, ţinut în izolare, ba chiar orientat, cu cinică metodă, împotriva propriilor tradiţii şi a legăturii vital necesare cu matricea culturală care i-a dat fiinţă, scrisul românesc din nordul Bucovinei a izbutit să se salveze şi să se afirme, la limita imposibilului, printr-un instinct al supravieţuirii” (p. 9).
Pentru aceeaşi problematică, cu referire la subiectul recenziei noastre, trebuie menţionat din această lucrare de referinţă subcapitolul Treptele redresării, din care cităm spre folosul unui spor de înţelegere, mai ales pentru generaţiile de astăzi din România: „Înstrăinată şi ţinută mai bine de jumătate de secol într-o stare de dublă izolare [...], partea nordică a Bucovinei se trezi, după invazia sovietică, văduvită de orice organism cultural românesc. I s-au luat, dintr-un foc, toate publicaţiile literare, oferindu-i-se în schimb o variantă tradusă din ucraineană a gazetei de partid «Radianska Bukovina. Bucovina sovietică», înlocuită, abia în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, cu ziarul de limbă română «Zorile Bucovinei», şi el organ al regionalei de partid. Scopul noilor autorităţi a fost dintru început să nu admită, darămite să mai şi stimuleze, crearea la Cernăuţi a instituţiei culturale româneşti, în special a celei literare. Aceasta din urmă a fost ţinută sub interdicţie decenii în şir. Nu se dorea înfiinţarea niciunei instituţii care să permită reapariţia în viaţa publică din nordul Bucovinei a «intelighenţiei» autohtone, a breslei scriitorilor de limbă română” (p. 12–13).
Partea propriu-zisă a cărţii cuprinde două secţiuni: Ei au muncit la ziar, p. 10–476, şi Ei au debutat în „Zorile Bucovinei”, p. 477–485.
În cea dintâi, ce acoperă 466 de pagini, sunt prezentaţi 30 de „zorişti”. Aici, Grigore Crigan adoptă un format ce preia fişierul/articolul biobibliografic din structura clasică a dicţionarelor de profil şi selecţia creaţiilor reprezentative din profilul unei antologii (versuri, proză). Frecvent, pentru un spor ilustrativ, sunt inserate evocări, amintiri, interviuri etc. Tot aici, sunt reproduse Aprecieri, pentru care se dau sursele (nu toate, cu datele complete). Numele celor evocaţi sunt însoţite de sintagme ce definesc particularităţi ale discursului, un crez artistic, o apreciere, câteva versuri memorabile, toate aflate în armonie cu destinul scrisului românesc, al creatorului artistic şi al neamului nostru înstrăinat: 1) Horia Deleanu – „splendida noutate a continuităţii”, p. 10–12; 2) Paul Celan. Dimensiunea cernăuţeană, românească a unui „trist poet de limbă teutonă”, p. 13–28 (sunt reproduse aici „poemele româneşti” ale lui Paul Celan: Regăsire, p. 21; Cântec de dragoste, p. 21; Azi noapte, p. 21–22; Poem pentru umbra Marianei, p. 22; Revelion, p. 22; [Orbiţi de salturi uriaşe], p. 23; Tristeţe, p. 23–24; [Iarba ochilor tăi, iarbă amară], p. 24. De asemenea, şapte poeme în proză, între care [A doua zi urmând să înceapă deportările], p. 24; 3) Vasile Leviţchi – „intelectualul desăvârşit format la şcoala literaturii române”, p. 29–47 (Dintre poeziile reţinute: Refugiu urban: „Muzele mele/ s-ai instalat la bloc./ Am totul aici pe loc:/ inspiraţie, griji, decepţii, vise,/ uniform rânduite, fără surprize./ Îmi sunt vecine/ suprapusele multe destine,/ aparte, la cinci nivele,/ aici, sus, undeva e şi-al meu/ printre ele./ Nunţi, bucurii, despărţiri.../ Pereţii subţiri./ Mă inspir din toate,/ avid de realitate,/ la masa de scris mă-nfăşor/ în vuietul străzilor triumfător./ De răgazul jertfit nălucii,/ nălucii–/ au cine-o afla? Cine-o şti?/ Intersecţia sub ferestrele mele/ e-o cruce/ pe care s-a stins pironit/ trupul firav al liniştii” (p. 40); Obârşie: „Plai natal cu brazi şi fagi,/ Leagăn cântecelor dragi,/ Spune-i gândului meu, spune-i,/ Oare cin’ mi-au fost străbunii?/ Şerbi străinelor ogoare,/ Lotri dârji la drumul mare,/ Lefegii cu ochii crunţi/ Ori ciobani doinind prin munţi?/ Prisăcari cu vorba moale/ Ori haiduci purtând pistoale?/ Buciumaşi pe la domnie/ Ori străini dintr-o solie?/ Cântăreţi din fluier poate/ Ori pe rând au fost de toate?// Cine-au fost? Că am în mine/ Şi furtuni, şi zări senine,/ Gestul lin de mângâiere,/ Fulgerarea de hangere,/ Pacea munţilor adâncă,/ Ascuţiş tăios de stâncă,/ Limpezimi şi tulburare/ Ca Siretul la izvoare,/ Setea dragostei arzândă,/ Ochi înverşunaţi la pândă,/ Suflet cald ca cerul vara,/ Blând cum e zefirul seara,/ Crivăţ, alteori, de gheaţă,/ În stihia lui semeaţă.../ Spune-mi, baştina mea, spune/ Pătimiri din vremi străbune,/ Ziua de azi şi ce-o să vină/ S-o fac torţă de lumină,/ Cugetul să mi-l pătrund/ Şi-al pornirilor străfund,/ Doar mi-o lumina odată/ Firea încă-ntunecată”, p. 42–43); 4) Valerian Kuneţki. Îl primeam cu dragoste în casele noastre, în inimile noastre, p. 48–51; 5) Ilie Ştefureac. Un ziarist boem cu suflet de poet, p. 52–58 (Dintre cele cinci poezii, transcriem aici Norilor: „Nouri – gânduri călătoare/ Pe sub stele, pe sub soare, –/ Dincotro veniţi voi oare?/ Nouri – vis şi pribegie/ Prin poieni şi prin câmpie –/ Să-mi spuneţi, vă rog, şi mie:/ Pe sub zările albastre,/ Duşi de vânturile aspre,/ Mai văzut-aţi pe-nserate/ Ţări atât de minunate/ Cum e Bucovina noastră?/ Sau grădini înfloritoare,/ Holde grele pe ogoare/ Şi ciorchini-mărgăritare;/ Chiote şi veselie,/ Râs de fată la chindie/ Şi păuni la pălărie?/ Dimineaţa sub fereastră/ Dezmierdând privirea noastră,/ Ne salută-o mândră glastră?/ Nori – sărut uşor de fată,/ Aţi văzut în lumea toată/ Altă glie mai bogată?...”, p. 56–57); 6) Ilie Olari: „Trebuie să păstrăm cu orice preţ primăvara din suflet...”, p. 59–78); 7) Ion Chilaru: „Acest popor/ care-a purtat/ oceanele de lacrimi/ ascunse în privire...”, p. 79–94 (Din poeziile reunite sub titlul Fiilor României Noi, transcriem un text: „Acest popor/ Care-a purtat/ Pe umeri fulgere/ De piatră/ Şi-n suflet/ Chip frumos/ De vatră,/ Cum a putut/ Să fie oare/ Atâta timp/ Lipsit de soare!/ Acest popor/ Care-a purtat/ Oceanele de lacrimi/ Ascunse în privire/ Şi strigătele celor duşi/ Spre-a trece/ Puntea nemuririi,/ Să lumineze cerul/ Şi pământul/ Cu boabele/ De stele împreună,/ Căci au făcut/ Cu suflet legământul/ Şi l-au păstrat întotdeanua./ Cum a putut să se împace/ Cu cei care-au închis/ Ca-n nişte carapace/ În pieptul şi-n/ Privirea lor înşelătoare/ Tot ce ţinea de adevăr/ Şi germinare,/ De dragoste,/ De cântec/ Şi-nălţare/ Spre-o altă zi/ Mai omenească,/ Mai senină/ Pe plaiul Mioriţei,/ Plai de dor/ Şi-al doinei –/ Cânt frumos/ Şi-nălţător”, p. 91–92); 8) Ion Creţu – un fiu destoinic al Tereblecei şi al întregii Bucovine, p. 95–111; 9) Vasile Hlopin (Izvoran-Cernăuţeanul): „Am avut şi eu un tată.../ tras de bolşevici pe roată...”, p. 112–119 (Dintre textele acestui condeier care cultivă „o lirică de dragoste bântuită de nostalgii”, reţinem: „Sunt şi ei români ca mine, în acelaşi port,/ cu aceleaşi obiceiuri şi colinzi spre cer,/ nefiind doar una-n vorbă, pusă sub un ort/ de străini veniţi să taie orice semincer.// Bucovina-ndurerată satele-şi mângâie,/ aducând în orice casă zisa din străbuni,/ neaoşă şi-mbujorată, fără de momâie/ cuibărită-n casa noastră cu visări-minciuni.// Sunt şi ei români ca mine chiar şi când e joc,/ un Arcan şi o Bătută, până şi un Brâu,/ fac din dansul lor furtună, fulgere şi foc,/ cânt de codru, mers de ape, val în lan de grâu.// Bucovina-nsângerată rana-şi oblojeşte/ pe un pat de iarbă verde şi porniri de cânt/ cu feciori şi fete mândre, vorbă de poveste,/ care fi-vor împreună, fără cer cu vânt.// Sunt şi ei români ca mine, chiar de le-au luat/ drumurile înspre Ţară, spre meleag curat...”, Sunt şi ei români ca mine, p. 113; „Prin pădurea mea de fag/ păsări poartă cruci pe faţă/ pentru tot ce-mi e mai drag/ în siberii reci, de gheaţă”, Prin pădurea mea de fag, p. 113. Un text în proză, Câte cea din viaţa unui român bucovinean, este o depoziţie cutremurătoare despre „binefacerile” „marelui satan”, „trebăluind de zor prin împărăţia Moscovei”, în primii ani de după ultimul război şi despre destinul dramatic al lui Procopie Hlopina, tatăl său, victimă a regimului totalitar sovietic, p. 115–118); 10) Ion Gheorghiţă: „De la marginea unei amintiri simple şi frumoase...”, p. 120–135 (Dintre creaţiile acestui condeier laborios, care „a contribuit substanţial” la transpunerea integrală a lui Taras Şevcenko în limba română, asasinat la 28 noiembrie 1991, reţinem câteva versuri dintre cele selectate de Crigore Crigan: „Şi iată că vei trece pe-aici tu, fiul meu,/ şi tu, fiul fiului meu, şi toţi fiii fiilor mei;/ târziu va fi şi toţi veţi veni să vedeţi unde eu mi-am trăit/ viaţa, unde-am visat brazda, furtuna, pădurea şi zorile.// Veţi privi fermecaţi, veţi privi sărutul meu şi viaţa,/ şi pământul pe unde-am iubit şi-am călcat, şi timpul/ ce mi-a furat iubirea mea ultimă şi s-a desfăcut/ în mine ca un răsărit prevestitor de-un alt început.// Păduri şi ape, şi stânci se vor clăti/ în claritatea plecării mele care, asemeni luminii,/ orbeşte!/ Şi voi toţi vă veţi întreba cu mintea,/ cu sufletul şi cu ce va mai rămâne în voi: cine suntem?// Ci somnul nu-mi tulburaţi. Întrebaţi vântul şi ploaia,/ şi suferinţele brazdei, pădurea-mi întrebaţi şi pământul/ iubirii. Întrebaţi urmele paşilor mei şi izvorul/ ce nu doarme sub stâncă. Cine suntem? Piatră, piatră, piatră...”, Testament, p. 134); 11) Mircea Lutic  – un cioplitor direct în piatră şi marmură, un tăietor în diamant”, p. 136–158 (Din creaţia – „vibrant letopiseţ de veritabilă românitate” – acestui „bărbat cu simţire românească, dintre cei mai cultivaţi ai neamului nostru”, cum scrie Grigore Crigan (p. 158), transcriem Desfidul metafizicii: „În acest veac ce poartă-n sine hăul,/ Malefic fruct al marilor blesteme,/ Se bat în coadă binele şi răul,/ Horeşte nefârtatul în miteme/ Iar moartea îşi agită zurgălăul.// Esenţa se exprimă prin extreme./ Pe globul bântuit de nemăsură/ Libertinismul bariere n-are./ În spaţiul public, cu nepregetare,/ Balauri roşii varsă foc pe gură...// Desfidul metafizicii înghite/ Vlăstarele plăpânde-ale credinţei/ Şi umblă pe coline rătăcite,/ De cer uitate, umbrele fiinţei”, p. 153–154); 12) Grigore C. Bostan: „Am păstorit cuvinte în Carpaţi/ şi mulţi nerozi credeau că-s doar păstor...”, p. 159–186 („Verbul său ocrotitor, dar şi prezenţa lui tutelară a crescut generaţia de poeţi, apărătoare de verb, dar şi de valori naţionale într-un Cernăuţi în care e tot mai greu să fii, dar, mai ales, să rămâi român” (Nicolae Dabija, m.o. al Academiei Române). Multe dintre poeziile semnate de Grigore C. Bostan, şi el membru de onoare al Academiei Române, sunt memorabile. Între acestea, Şi totuşi: „Şi totuşi mi se pare că voi fi/ cât pietrele-n Carpaţii noştri tineri./ Un stol de ani s-a dus pe lâng-o zi/ şi parcă n-am ajuns nici până vineri./ Vor zice unii: «Prea puţin ne-a dat»./ Vor zice alţii: «Prea se osteneşte»./ Iar dincolo, pe-amurgul sfâşiat/ dansează spini şi noaptea se-ndeseşte./ A mai rămas un cer de aer greu/ să-l curăţesc prin lacrimi şi plămâni/ şi să mai spăl de fum un curcubeu,/ apoi un secol să mă spăl pe mâini?/ Cuvintele pe buze mi-s amare/ şi poartă iz de codru vestejit.../ Mai fuge ca un şarpe o cărare/ peste sfârşit de secol obosit./ Şi totuşi mi se pare că voi fi/ cât pietrele-n Carpaţii noştri tineri./ Peste păduri s-a stins numai o zi/ şi parcă n-am ajuns nici până vineri”, p. 183–184); 13) Dumitru Apetri – cititor harnic, împătimit, cercetătorul a scotocit acribios arhivele...”, p. 187–195); 14) Dragoş Cebotarenco. Avea o inteligenţă rafinată şi un penel exersat în atelierele unor maeştri de la Chişinău, p. 196–201; 15) Ion Ţîbuleac: „De nu ajungi la noi/, o, Doamne, în soroc,/ orgiile şi răul vor năvăli-n altar...”, p. 202–214; 16) Grigore Crigan, „Are un dar natural de a povesti şi de a construi un text”, p. 215–244 („Grigore Crigan are un dar natural de a povesti şi de a construi un text, amintindu-ne că la origini textul înseamnă ţesătură. [...] În termeni mai savanţi, postmoderni: deţine ştiinţa textualizării. [...] Narând, coborându-ne în el, Grigore Crigan ne face martorii întregii ţesături factologice a întâmplării şi situaţiei epice, având chiar obsesia amănuntului. Caută, cu o anumită înverşunare programatică, să ne pună în faţa ochilor întreaga reţea a detaliilor. Plăcerea detalierii, a prezentării cu încetinitorul (procedeu cinematografic), se transmite şi personajelor antrenate în trama epică” (acad. Mihai Cimpoi, p. 242); „Grigore Crigan contribuie cu tenacitate la afirmarea genului epic în spaţiul septentrional al literelor româneşti, demonstrând [...] un talent adevărat, mistuit neîncetat de frumosul şi dulcele cuvânt românesc” (Dumitru Mintencu, p. 244); 17) Ilie Motrescu: „Sub muntele acesta Ştefan doarme,/ sub muntele acesta neamul meu/ răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”, p. 245–257 (Dintre textele reproduse din lirica poetului-martir de la Crasna, un pribeag strigându-şi „iubirea rătăcită pe sub soare”, asasinat la 26 iulie 1969, reproducem: Hora vieţii: „Aici ne întâlnim/ În preajmă şi-napoi/ sunt timpurile duse/ şi vremile de-apoi./ Iar noi, feciori şi mame,/ prieteni şi duşmani,/ întindem hora vieţii/ pe-un ţărmure de ani./ Ne revedem în grabă,/ din goana veşniciei/ şi ne iubim sau batem/ o urmă să rămâie./ Puterea vieţii fierbe/ în clocot spumegând!/ Deodată-întoarcem ochii/ şi vrerile-n pământ./ Ne ducem.../ – Cale bună, bărbatule voinic!/ – Din darurile voastre n-am moştenit nimic./ – Să ne-auzim de bine, flăcăule frumos!/ – Vă mulţumesc de moarte, petreceţi sănătoşi”, p. 253; Rugăciune: „Rogu-mă, Sfinte Părinte,/ ruga mea cea mai fierbinte/ să te-nduri a-mi da şi mie/ o făclie din tărie/ pentru vremea ce-o să-mi vie./ Rogu-mă, Sfinţia Ta,/ să mă miluieşti cu-o stea/ să-mi ardă să pot vedea/ când voi fi a mă pleca/ peste nefiinţa mea./ Când va fi a mă sfinţi/ fără tine într-o zi,/ când va fi ca să cobor/ treptele din viitor,/ să alunec,/ să mă-ntunec…”, p. 254); 18) Ilie Gavanos: „Mă-nfrăţesc cu omul/ ce-şi face viaţa luptă…”, p. 258–270 (În preajma Stejarului lui Ştefan cel Mare, „acest Patriarh vegetal din Codrii Cosminului”, Ilie Gavanos ne (re)aminteşte „vorba poetului” într-un nou timp al distrugerii cu sălbăticie a pădurilor noastre, „ultima mare pădure din Europa”: „Seminţie a Cosminului/ Adună-ţi trecutul şi ţine-te vie/ În ciuda acestui cumplit braconaj”: „Preaînţeleptul, Patriarhul vegetal,/ Ne îndeamnă cu ramuri şi tulpină,/ Să stăm ca el – semeţ şi vertical –/ Să reclădim cea vatră de lumină.// Cu el ne-om mântui, prea poate,/ Şi-om trece văi, şi-om fi în alte stări;/ Prin frunza lui, prin frunză preacurată,/ Coboară, Doamne, jinduite scări!...// Dar până ce mai trece-i rădăcina/ Către altare şi temelii de mănăstiri,/ Din harul şi puterea lui blajină,/ Prin zămisliri de muguri, pornească mari zidiri!// Aprindă-se făclii şi lumânare,/ Şi capătul acelor rădăcini/ Înalţă-se cântări de catedrale,/ Coboare har şi nesfârşit senin.// Să mai venim încoace, să venim/ Cu sufletul la sfintele hotare,/ Din tainic freamăt să agonisim/ Tării împărtăşite la altare.// Să trecem peste ochi şi peste faţă/ Cu răscoliri pornite din lăstare./ Ne iartă, Doamne, exodul în verdeaţă/ Şi lasă-ne-o ca loc de închinare.// Mai ţine-n viaţă, Doamne, acest copac,/ Şi mână-i sevele din rădăcini spre muguri,/ Ca să putem veni la el, din veac în veac,/ Precum albinele, spre fagure şi struguri”, p. 270); 19) Gheorghe Gorda: „Ani de zile m-am culcat şi m-am sculat cu gândul să trudesc la un asemenea ziar”, p. 271–284; 20) Vasile Tărâţeanu: „Cum să-mpart, Doamne, Moldova/ şi pe dulcea Bucovină,/ lăsând crengile deoparte/ de străbuna lor tulpină?”, p. 285–313 (Dintre textele antologice ale poetului Vasile Tărâţeanu, publicist şi membru de onoare al Academiei Române, transcriem textul Spovedanie: „Doamne, nu pot să împart/ Trupu-acesta în trei ţări/ că e mult prea mic şi slab/ pentru asemenea încercări// cum să împart, Doamne, strămoşii/ şi copiii ce îi am/ cum să împart o ţară-n trei/ şi în două acelaşi neam?// cum să împart, Doamne, Moldova/ şi prea dulcea Bucovină/ lăsând crengile deoparte/ de străbuna lor tulpină?// cum să împart pe Ştefan-Vodă/ ca pe-un lan tivit cu maci/ când e unic ca şi munţii/ în străbunii noştri daci?// cum să împart pe Eminescu/ ca pe-un râu ce curge lin/ când e unic ca izvorul/ ce se dăruie din plin?// iartă-mă, deci, Doamne Sfinte,/ că nu pot să mă împărţesc/ cum ai împărţi o pâine/ cu acei ce-o jinduiesc// şi-apoi nici nu vreau, Stăpâne,/ să mă-mpart în două părţi/ răstignit pot fi chiar mâine/ numai nu pe două hărţi// numai nu pe două hărţi!”, p. 299–300); 21) Dumitru Covalciuc – „dotat cu sclipirea geniului literar, bun cunoscător al istoriei neamului, obligat să trăiască sub pinten străin…”, p. 314–337 (George Muntean remarcă „profunda legătură a textelor [lui Dumitru Covalciuc] cu întregul spaţiu naţional, arhitectura de imagini, implicându-se organic în cea românească de ansamblu pe care o diversifică [şi faptul că] limba [acestora] este de o rară expresivitate şi vigoare, cu rare şi încântătoare forme dialectale mai noi” (p. 337). Dintre textele în versuri, reţinute în acest volum, transcriem un fragment din Rugă pentru mama (1970): „Aşterne-mi pe vatră covorul cu cerbi,/ S-adun în jirebii topitele-mi ierbi./ Strânge cu rouă busuiocul în caier,/ Să număr cocorii de tihnă şi vaier./ Numără, mamă, coţii de ani,/ Ca s-alerg prin pădurea de copaci năzdrăvani./ Duhul copilăriei nechează la prag,/ Dă-i jăraticul pătimirii, ţi-am fost cel mai drag./ Alungă-mi tristeţea şi, falnică, du-mă/ Să mă rog lângă tine la icoane de humă./ Dă-mi straie de pânză, albe odăjdii,/ Să mă ferească văzduhul de boli şi primejdii./ Scaldă-mă-n mintă şi lapte matern,/ Să crească din mine copacul etern./ Descântă în taină urma fugarului/ Şi sărută-mă până la răsăritul soarelui./ Mătură-mi urma cu stânga-ndărăt,/ Să fugă pătimirea de la mine hăt./ Arată-mă fraţilor, le spune că sunt/ O ploaie de vise-ntre cer şi pământ”, p. 332–333); 22) Simion Gociu: „Să nu trădez cuvântul,/ să nu-l uit niciodată...”, p. 338–355; 23) Pavel Pelin – „un zâmbet printre lacrimi sau, mai bine zis, lacrimi printre zâmbete...”, p. 356–357; 24) Ştefan Broască: „Aveam conştiinţa că făceam ceva pentru cultura noastră...”, p. 368–395 („Tabletele lui Ştefan Broască – scrie Valentin Borda, Târgu-Mureş, 1999 – sunt semnale rostite (strigate) metaforic într-un timp revolut al terorismului sovietic (Maternă, Pledoarie în apărarea greierului, Zimbrul a murit). Ele sunt, totodată, glose în spirit arghezian sau al lui Gheorghe Tomozei, pe marginea atâtor fapte, întâmplări şi evenimente recente. Sunt, adesea, eseuri cu tentă filosofică: Ochiul cosmic, Nemărginire, La ţărmul viselor, Strigoii. Toate mărturisind un cert suflu poematic şi ştiinţa mânuirii unui limbaj de o acurateţe aparte, cu rostiri axiomatice”, p. 393); 25) Ilie Tudor Zegrea. „Este cea mai împlinită voce lirică a Bucovinei de dincolo şi unul dintre talentele autentice pe care provinciile de peste graniţe le-au dăruit literaturii române”, p. 396–416 („Se subţiază gheaţa la Poluri, bătrâne, gheaţa –/ această bibliotecă a memoriei melancolicului nostru Pământ,/ cu vieţile şi legile împăraţilor osificate, trase la faţă,/ cu tăbliţa lui Mendeleev tăbăcită de ploaie şi vânt./ Se subţiază memoria lumii (probabil există motive!),/ în înălţimile cerului câte o stea cu plâns amarnic/ iese din scutecele norilor şi se lipeşte de mine ca o sugativă./ Unde eşti, mamă, să mă faci din nou mic, cât mai mic?// [...]// Cineva cotrobăieşte prin Univers, sparge sertare:/ războaie, calendarele Maya, găuri negre comprimând Galaxia,/ iar mai jos – Piramidele Singurătăţii – pietrele noastre unghiulare,/ construcţii apărute odată cu Dumnezeu şi cu Poezia...” (Piramidele Singurătăţii, p. 407); „Timpul şi memoria lui laşă,/ Aburind oglinzi, ne-ar fi complici/ Când visăm şi pe pământ se-ngroaşă/ Pielea nopţii rece ca un brici.// Norii trec pe-un deal şi-şi zic ninsoare,/ Pe un şes bălteşte-un ochi de fum,/ Bradu-şi duce scorbura-n spinare/ Sprijinit de-o margine de drum.// Secături cu stagiu din noroaie/ Scot pe limbă zei analfabeţi,/ Legi şi mese-n tribunal se-ndoaie/ Scărpinate zilnic de mistreţi.// Şi prin toată turma de baladă/ Trece-un grohăit satisfăcut/ Când albeşte-o rană-n vârf de spadă./ Rana celui încă nenăscut...” (Viaţa în fragmente, p. 410–411); 26) Teodor Neborac: „Viaţa să-mi fie un zvâcnet, o frământare, o căutare de drum”, p. 417–423 („Mi-i dor de o căsuţă ţărănească,/ La mijloc ori la margine de sat,/ Căci vine încă dorul să-mi hrănească/ Un cântec de la vatră necântat./ Un cântec despre glia mea străbună,/ Cu slove tâlcuite, bătrâneşti,/ Ţesute iscusit cu fir de lună/ Pe canavaua vechilor poveşti./ Mi-i drag să văd în prag de sărbătoare/ Lumini aprinse în adânc de nopţi,/ Şi cum lucrează-n casă mic şi mare,/ De la bunică până la nepoţi./ C-apoi această muncă înnoptată,/ Ce-i moştenită încă din bătrâni,/ Să se prefacă-n dragoste curată/ Şi-n călduroasă strângere de mâni” (Dor, p. 418); 27) Tudor Andrieş – un maestru al cuvântului potrivit la locul potrivit, p. 424–435; 28) Maria Toacă: „Apropierea de Eminescu îi face pe români mai puternici, mai rezistenţi în faţa încercărilor de moarte...”, p. 436–461; 29) Vasile Bâcu: „Uitând de astăzi limba mamei,/ de astăzi ne săpăm mormânt”, p. 462–472 (Din creaţia sa poetică, un text, Înstrăinaţilor de limba maternă, ar trebui citit „în cheia” românilor înstrăinaţi din regiunea Cernăuţi: „Ni-i, frate, limba ca o pâine –/ Muncită în sudoare grea,/ De ce cu-atâta uşurinţă/ Şi nepăsare calci pe ea?.../ Ea ni-i comoara cea mai scumpă/ Şi pentru viaţa de apoi,/ De ce să-i oferim uitarea?/ Doar, frate, n-am muncit-o noi!.../ Strămoşii, frate, au purtat-o/ Prin ani, la bine şi la greu,/ Au să ne-ajungă-a lor blesteme/ Şi ne va bate Dumnezeu!/ Au să ne uite strănepoţii/ De parcă n-am fost pe pământ,/ Uitând de astăzi limba mamei,/ De astăzi ne săpăm mormânt./ Ni-i, frate, limba ca o pâine/ Muncită în sudoare grea,/ Hai s-o gustăm şi azi, şi mâine/ Prin rugăciunea mea şi-a ta...”, p. 466); 30) Gheorghe Ungureanu: „Era de-ajuns să-mi arunci/ o picătură de singurătate...”, p. 473–476. Toate textele secţiunii sunt însoţite de fotografia „zoriştilor-literaţi” prezentaţi aici.
Cea de a doua secţiune a cărţii, Ei au debutat în „Zorile Bucovinei”, prezintă, de asemenea în ordine cronologică, 16 chipuri de tineri, însoţite, în general, de texte succinte: Ion Ţîbuleac, Grigore Crigan, Ilie Gavanos (p. 477), Elena Mariţa (p. 478, cu fişier biobibliografic), Simion Gociu, Teodor Neboreac, Grigore Petrescu-Rotaru (p. 479), Ştefan Hostiuc (p. 480, cu fişier biobibliografic), Arcadie Suceveanu (p. 481, cu fişier biobibliografic), Nicolae Spătaru, Vitalie Zâgrea (p. 482, amândoi cu prezentări mai ample), Dumitru Mintencu (p. 483, cu fişier biobibliografic), Gheorghe Ungureanu, Grigore Gherman (p. 484, cel de al doilea, cu o prezentare mai cuprinzătoare), Marin Gherman, Constantin Dascaliuc (p. 485).
O pagină color este închinată celor care au sprijinit proiectul de tipărire a lucrării, Recunoştinţă sponsorilor (p. 486).
Apărută în condiţii grafice îngrijite, legată, având o copertă realizată inspirat, lucrarea lui Grigore Crigan Cartea zoriştilor reprezintă, nu numai la Cernăuţi, ci şi într-un spaţiu mai larg, un fericit eveniment editorial al anului şi, totodată, un mod remarcabil de gestionare şi valorizare a memoriei unei „instituţii culturale”, dedicate, timp de mai multe decenii, cu generoasă dăruire, salvării şi emancipării scrisului românesc din Bucovina septentrională, apropiindu-se, în multe privinţe, de ţinuta şi rigorile unui „instrument de lucru” folositor unor largi categorii de utilizatori.



                                                                                                    Prof. dr. Vasile I. Schipor   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu