Nu i-a fost dat să ne adune la a optzecea aniversare, pe care ar fi sărbătorit-o primăvara aceasta în a patra zi de arminden. A dispărut subit cu cinci ani în urmă, la un sfârşit ceţos de martie. Nu pentru o zi două, retras în intimitatea creaţiei cum obişnuia uneori, ci pentru totdeauna, a plecat să-şi întâlnească părinţii, a căror mângâiere n-a cunoscut-o niciodată. Moartea sa a rămas sub semnul misterului, la fel cum i-a fost şi apariţia pe lume. Îşi amintea despre sine începând de la anii foametei, lângă părinţii adoptivi din Voloca. Destinul i-a fost marcat din copilărie, când păştea oile sub geana bătrânilor codri şi frământa lutul din malurile Borodaciului (unul din cătunele comunei), modelând simple figurine. Dumitru Gorşcovschi îşi amintea cu pioasă recunoştinţă de mama Saveta şi moş Maftei Bojescu, părinţii adoptivi din Voloca, care l-au crescut până la 13 ani alături de trei copii ai lor. Pe Maftei nu-l numea „tată”, deoarece îl vedea mai rar. Capul familiei îl lua uneori pe băiatul de suflet în pădure, îi arăta colinele din jur, povestindu-i despre arcaşii şi biruinţele lui Ştefan cel Mare. Încă de atunci a purtat în suflet compoziţia monumentală consacrată lui Ştefan cel Mare, pe care o vedea înălţată pe Dealul Cerului (pe moşia Volocii). satul care îl socotea drept baştină. A plecat cu durerea visului neîmplinit, nereuşind să realizeze nici alte proiecte la care ţinea ca la copiii săi – complexul sculptural în memoria martirilor de la Fântâna Albă, o compoziţie cu profunde semnificaţii consacrată martirilor din Voloca. Totuşi, a avut fericirea să urce pe Olimpul creaţiei prin înveşnicirea unei clipe din zborul Luceafărului. Dumitru Gorşcovschi a lăsat oraşului, dar mai ales neamului românesc din Bucovina, cea mai frumoasă, mai scumpă şi mai de preţ amintire – subtila statuie a lui Mihai Eminescu, în hlamida adolescenţei cernăuţene. Nu e unica operă a regretatului dispărut, mai are sculpturi prin localităţile bucovinene şi în Republica Moldova, însă monumentul lui Eminescu este Olimpul său, pe care n-a urcat nici până, nici după împlinirea acestui sacru vis. (Maria Toacă-Andrieş); foto Nicolae Hauca
Nu i-a fost dat să ne adune la a optzecea aniversare, pe care ar fi sărbătorit-o primăvara aceasta în a patra zi de arminden. A dispărut subit cu cinci ani în urmă, la un sfârşit ceţos de martie. Nu pentru o zi două, retras în intimitatea creaţiei cum obişnuia uneori, ci pentru totdeauna, a plecat să-şi întâlnească părinţii, a căror mângâiere n-a cunoscut-o niciodată. Moartea sa a rămas sub semnul misterului, la fel cum i-a fost şi apariţia pe lume. Îşi amintea despre sine începând de la anii foametei, lângă părinţii adoptivi din Voloca. Destinul i-a fost marcat din copilărie, când păştea oile sub geana bătrânilor codri şi frământa lutul din malurile Borodaciului (unul din cătunele comunei), modelând simple figurine. Dumitru Gorşcovschi îşi amintea cu pioasă recunoştinţă de mama Saveta şi moş Maftei Bojescu, părinţii adoptivi din Voloca, care l-au crescut până la 13 ani alături de trei copii ai lor. Pe Maftei nu-l numea „tată”, deoarece îl vedea mai rar. Capul familiei îl lua uneori pe băiatul de suflet în pădure, îi arăta colinele din jur, povestindu-i despre arcaşii şi biruinţele lui Ştefan cel Mare. Încă de atunci a purtat în suflet compoziţia monumentală consacrată lui Ştefan cel Mare, pe care o vedea înălţată pe Dealul Cerului (pe moşia Volocii). satul care îl socotea drept baştină. A plecat cu durerea visului neîmplinit, nereuşind să realizeze nici alte proiecte la care ţinea ca la copiii săi – complexul sculptural în memoria martirilor de la Fântâna Albă, o compoziţie cu profunde semnificaţii consacrată martirilor din Voloca. Totuşi, a avut fericirea să urce pe Olimpul creaţiei prin înveşnicirea unei clipe din zborul Luceafărului. Dumitru Gorşcovschi a lăsat oraşului, dar mai ales neamului românesc din Bucovina, cea mai frumoasă, mai scumpă şi mai de preţ amintire – subtila statuie a lui Mihai Eminescu, în hlamida adolescenţei cernăuţene. Nu e unica operă a regretatului dispărut, mai are sculpturi prin localităţile bucovinene şi în Republica Moldova, însă monumentul lui Eminescu este Olimpul său, pe care n-a urcat nici până, nici după împlinirea acestui sacru vis. (Maria Toacă-Andrieş); foto Nicolae Hauca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu